Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



A se face (pune) luntre și punte

A se face (pune) luntre și punte

Decembrie 2015

 „a depune toate eforturile, a face orice pentru a realiza ceva”

 

 Se întâlnesc în această expresie două cuvinte cu un fonetism cvasiidentic, ambele de origine latină, două cuvinte cu „istorii” asemănătoare, cu un statut „singular” în câmpurile lexicale cărora le aparţin. Sub grupul analogic ambarcaţie, Dicţionarul analogic şi de sinonime al limbii române, elaborat de filologii timişoreni şi publicat în 1970, înregistrează zeci de substantive. Cu excepţia substantivului luntre, toate sunt împrumuturi, fie mai vechi, fie mai noi. Termenul general de mare, termenul general de peşte şi luntre „ambarcaţiune de dimensiuni mici, folosită în ape liniştite” sunt singurele cuvinte de origine latină referitoare la mare şi la transporturile pe apă: „aceasta însemnează că strămoşii noştri – ca păstori şi agricultori ce erau – nu aveau contact cu marea”1. Vechimea termenului luntre este dovedită şi de numeroasele derivate: a luntri (rar), luntraş, luntriţă, luntrişoară, luntricică. Pentru Tudor Arghezi, lista de diminutive este... insuficientă: „Doamne, fă-i bordei în soare,/ Într-un colţ de ţară veche, Nu mai nalt decât o floare/ Şi îngust cât o ureche.// Şi-n pridvor, un ochi de apă/ Cu o luntre cât chibritul,/ Ca-n crâmpeiul lui să-ncapă/ Cerul tău şi infinitul” (Cântec de adormit Mitzura).

 Şi după intrarea în limba română a sinonimului neologic barcă (it. barca), luntre a rămas în limbajul poetic (la Eminescu cei doi termeni apar în aceeaşi creaţie: Lacul ) prin nuanţele semantice pe care neologismul nu le-a dobândit. Sinonimia contextuală luntre/punte izvorâtă din faptul că amândouă cuvintele denumesc obiecte prin care se face trecerea peste o apă este intuită (şi reamintită) de poeţi: „strigă să vină/ luntrea dincoace,/ punte senină,/ strâmtă găoace,/ trunchi fără vrajă/ prins în lănţuge”. Cu ultimele versuri, Ion Horea reaminteşte faptul că luntrea (asociată uneori, pântecului matern) poate fi leagăn salvator al vieţii şi, deopotrivă, vehicul al morţii. În mitologia greacă luntraşul Caron este cel care trecea cu luntrea sufletele morţilor peste apa Styxului, cerând obol. Dacă numele luntraşului este relativ cunoscut (romanul postum al lui Lucian Blaga, apărut la sfârşitul anului 1998, la Editura Humanitas este intitulat Luntrea lui Caron), mai puţin cunoscute sunt cuvintele cu care acesta îşi cerea plata. Le-am întâlnit într-o replică a unui personaj sadovenian: „Eu, cel puţin, versurilor lui învolburate nu-i pot opune decât o invectivă din dialogurile lui Lukian: «Apodos, o catárate, ta portmeia» (gr.) «Plăteşte-mi, nemernicule (blestematule), preţul (pentru trecere n.n.)»”.

 De condiţia de „călător” a omului, pe cărările unei vieţi pândite de primejdii, se leagă şi simbolistica cuvântului punte, celălalt substantiv de origine latină a cărui evoluţie semantică a fost explicată astfel de Sextil Puşcariu: „Latinescul pons s-a păstrat în limbile romanice de vest cu înţelesul original de «pod»; numai la noi el înseamnă «punte». De ce? Fiindcă în munţii în care trăiau strămoşii noştri nu curgeau ape mari, peste care se durau poduri, ci, pâraie sălbatice, pe care le treceau pe câte un copac răsturnat de pe un ţărm pe altul: puntea”. Termenul este un exemplu lămuritor prin care Sextil Puşcariu ilustrează „strânsa legătură ce există între limbă şi toată viaţa unui popor”: „Dacă trecutul influenţează limba, limba la rândul ei, e în stare să ne lămurească asupra trecutului unei naţiuni, mai ales pentru epocile îndepărtate, pentru care lipsesc documentele istorice. Acesta este cazul mai ales la noi”2.

 La sensul primar al cuvântului „pod îngust aşezat peste o apă şi poate fi trecut doar cu piciorul” fac trimitere numele de locuri La punte, Gura punţii, nelipsite de pe harta toponimică a satelor aşezate pe malul unei ape. Dar au rămas cunoscute şi câteva „punţi” care singularizează vechi oraşe. În Veneţia, puntea care lega Palatul Dogilor de închisoarea oraşului a fost numită Ponte dei Sospiri, un loc de suferinţă pentru condamnaţii conduşi din sala de judecată spre locul de osândă. În Sibiu, un pod care leagă Oraşul de Jos de Oraşul de Sus este numit şi Puntea Minciunilor, numeroase legende încearcă să explice originea acestei denumiri. Interesant este faptul că una din explicaţii ţine de lingvistică, pornind de la omonimia, în vorbirea saşilor, dintre lugen (marchen) („pod culcat”, fiindcă podul respectiv a fost primul ridicat fără piloni de sprijin) şi lüge „minciună”. Când prin generalizare cuvântul a ajuns să însemne „element de legătură”, punte a primit numeroase sensuri „tehnice” specifice unor variate domenii de activitate. Implicit şi resursele expresive ale termenului s-au îmbogăţit: „Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte” (Eminescu), „Ai durat prin aer punte/ Din fâşii de foc” (Coşbuc), „Vă-ntind o punte de scăpare/ Deasupra negrelor genuni” (Şt. O. Iosif). 

Expresia în care intră cele două cuvinte a se face (a se pune) luntre şi punte apare mai ales în scrierile prozatorilor care, folosind-o, sugerează prin aceasta eforturile depuse de personaje pentru a realiza ceva. Ţinta eforturilor este, uneori, generoasă: „Când cădea câte un pârjol... el se făcea luntre şi punte şi-şi scăpa ţeara” (Ispirescu), alteori, ea devine „necurată”: „S-a pus el – nu-i vorbă – luntre şi punte ca să-şi vâre codiţa cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost” (Creangă).

 

1 Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I. Privire generală, Editura Minerva, București, 1976, p. 360.

2 Ibidem, pp. 155-156.

 

Autor: Gheorghe Moga