Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Gâlceava himerelor*

Gâlceava himerelor*

Decembrie 2015

 (fragmente)

 

Nu poţi rămâne decât mut de uimire şi de admiraţie la priveliştea cuminţeniei forţelor colosale, a energiilor inimaginabile ce adastă în pietre, în arbori sau în orice altceva. Cum să nu i te închini, cum să nu-i aduci slavă Celui care, în bunătatea-i ce întrece toate, a smuls Nimicului – aducând din nefiinţă la fiinţă – minunăţiile de negrăit ale Firii?

 

Toate se ţin prin îndurarea lui Dumnezeu, în lipsa căreia puricele, de exemplu, n-ar mai fi purice, ci bombă cu neutroni! Dacă numai o singură clipă ar fi lipsit de mila Lui, întreg Universul (cu toate lumile lui văzute şi nevăzute, cu toate făpturile, legile şi energiile lui) ar dispărea instantaneu în Nimicul din care a fost scos.

 

Nu un Ioan Botezătorul, ci mii şi mii să strige zilnic din pustiul pieţelor şi inimilor noastre, şi tot n-ar putea urni lespedea de nepăsare sub care ne-am acoperit sufletele. Paradoxul credinţei în lumea contemporană constă în faptul că Dumnezeu însuşi, de data aceasta, are nevoie de om pentru a fi salvat! Este ca într-unul din basmele româ-neşti, în care Cel Preaînalt, prezent incognito pe pământ sub înfăţişarea unui bătrân neputincios, cade într-o mlaştină, de unde este scos în cârcă de un ţăran ce trecea „întâmplător” pe acolo şi i-a auzit strigătele de ajutor. Evident, după ce ajunge la pământ uscat, omul nostru constată cu surprindere că hainele bătrânului, de un alb imaculat, au scăpat neatinse de mizeria mlaştinii. Mesajul basmului este clar: pentru a merita să fie salvat (bătrânul îi mărturiseşte ţăranului cine este, îndeplinindu-i apoi cea mai mare dorinţă), omul trebuie, la rândul său, să salveze frumuseţea divină, aflată în lumea noastră căzută într-un tragic exil.

 

Cea mai profundă şi nemijlocită lecţie de metafizică ne-o dă cerul: ziua, când e senin, el ţine cursul despre Fiinţă şi, când ne oferă fascinantul spectacol al metamorfozelor norilor, pe cel despre Devenire. Noaptea ne predă despre Nefiinţă, iar atunci când e acoperit de stele, despre pluritatea lumilor şi despre armonia şi vastitatea Cosmosului. Tot el ne pune la dispoziţie şi primele cunoştinţe de teologie, prin prezenţa în sânul său a soarelui şi a lunii, aştri consideraţi de Strămoşi drept „ochii” lui Deus Aeternus; apoi, şi nu în ultimul rând, prin tunete şi fulgere, glas şi respectiv manifestare a puterii lui Dumnezeu. 

Cărţile nu sunt decât palide răsfrângeri ale bolţii cereşti, oglindiri la scară umană a acestei adevărate icoane a Tainei, răspunsuri la formidabila provocare la care ne supune neîncetat Zeul prin intermediul ei.

 

Dumnezeu ne este mai intim decât propria noastră inimă şi totuşi nemăsurat mai departe decât cel mai îndepărtat quasar. Absolut imanent şi absolut transcendent, El este paradoxul suprem, în veci inaccesibil; dar tocmai de aceea numai alegerea Lui, nepunându-ne limite, nu ne înjoseşte, ci dimpotrivă ne ridică la înălţimea adevăratei noastre nobleţi. Căci omul nu se simte în largul său decât înaintând şi crescând, spiritualiceşte vorbind, la nesfârşit. 

 

Hotărât lucru: o întrebare la care există răspuns nu-şi merită numele. Marea nobleţe a omului (nobleţea lui tragică) constă tocmai în faptul că e în stare să-şi pună întrebări la care nu e în stare să-şi răspundă! Cum ne-am regăsi altfel mereu dincolo de noi înşine? 

De fapt, toate întrebările se reduc la una singură, dar aceea nu ne aparţine, ci ne-o va adresa Sfinxul, fiecăruia în parte, la trecerea Marelui Prag. 

 

„Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună (…)” (Eccl. I. 8). Pasajul acesta – deşi extrem de rar remarcat şi eclipsat pe nedrept, cred eu, de cel despre deşertăciune – mi se pare unul dintre cele mai profunde din Sfânta Scriptură. Într-adevăr, cine n-a simţit teribila sfâşiere a tuturor lucrurilor şi fiinţelor între Dumnezeu şi Neant ca pe propria sa sfâşiere, e departe de adevărata credinţă! Dacă am decăzut spiritualiceşte într-atât încât am ajuns indiferenţi la acest zbucium, să ne smerim, reînvăţându-l, ascultând tânguirea pietrelor.

 

Numim lucrurile sub pretextul că vrem să le pătrundem semnificaţiile, de fapt o facem pentru a ne apăra de ele, de taina lor redutabilă şi înfricoşătoare. La drept vorbind, fără iluzia cunoaşterii lor viaţa ar deveni, pentru cei mai mulţi dintre noi, imposibilă.

 

Pentru că nu putem spune totul, ar trebui să tăcem. Inexprimabilul ar merita, totuşi, mai multă consideraţie din partea noastră. Sporovăiala este hulă împotriva inefabilului.

 

În faţa Tainei Absolute, toate cuvintele s-ar putea reduce la arhicunoscuta repetiţie shakespeariană: „Vorbe, vorbe, vorbe”…

 

Întunericul ce irumpe în noi când închidem ochii este doliul pe care-l purtăm după pierderea Luminii Începuturilor.

 

Vedem ceea ce suntem… Fiecare vede lumea – atât în ansamblu cât şi în aspectele ei particulare – după chipul şi asemănarea sa lăuntrică; cu alte cuvinte, fiecare trăieşte în lumea pe care o merita. Nimeni nu poate scăpa de sine însuşi, nici în abisurile îngrozitoare ale iadului, nici în înălţimile străluminate ale Raiului. În tine sau în afara ta, aici sau dincolo, oriunde şi oricând, mereu şi mereu vei da tot peste tine însuţi… Doar Dumnezeu te poate vindeca de coşmarul acestui narcisism (atât de înrădăcinat în făptura căzută), numai El te poate lecui de blestemul eu-lui.

 

Nu-i de mirare că, într-o epocă atât de jalnică din punct de vedere spiritual ca a noastră, expresia „om cu capul în nori” are un sens peiorativ, când, de fapt, ea este o caracterizare admirabilă a aceluia care a reuşit să-şi înalţe mintea deasupra deşertăciunilor acestei lumi, la cele netrecătoare. În schimb, astăzi sunt foarte apreciaţi aşa-zişii „oameni cu picioarele pe pământ”, adică indivizii ce-şi trăiesc cu voluptate captivitatea în această Vale a Plângerii pe care ei o numesc „viaţă” şi pe care o consideră, bineînţeles, singura realitate… Pragmaticii, iluzionaţi de Aparenţă, se trudesc de zor să construiască un muşuroi cât mai funcţional şi mai plăcut (de parcă n-ar trebui să-l părăsească niciodată!), în care „visătorii” se vor sufoca întotdeauna, şi din care, pe bună dreptate, vor încerca mereu să se elibereze. Căci numai ei sunt în stare să înţeleagă adevărata destinaţie a omului sau, altfel spus, numai ei sunt capabili să vadă dincolo de pereţii muşuroiului. Fireşte, visătorii calcă şi ei pământul cu picioarele (şi nu îşi fac merit din asta!), dar nu sunt decât aparent în locul pe care calcă, întreaga lor fiinţă fiind acolo unde le e gândul (în nori!), pe când celorlalţi („imediaţilor”, cum îi numea Camil Petrescu) unde le sunt picioarele acolo le e şi capul!

 

Înţelegerea nu poate fi parţială: când înţelegi ceva, participă toată fiinţa ta, din adâncul sufletului până-n vârful unghiilor! Dacă nu se-ntâmplă aşa, trebuie să mai aştepţi... Aşa se face că, cea mai mare parte a vieţii noastre se compune din aşteptare, mai precis este aşteptare.

 

Gnosticii – pornind de la Platon, care împărţea omul în trup (hylé), suflet (psyché) şi spirit (pneuma) – stabileau existenţa a trei categorii de oameni, în funcţie de predominanţa în ei a uneia sau alteia din cele trei componente: hilicii (carnalii sau trupeştii), psihicii şi pneumaticii. Lucru interesant, acestei tripartiţii îi corespundea modul de structurare a castelor: lucrătorii şi negustorii (ocupaţi cu extracţia, prelucrarea şi comercializarea lucrurilor materiale), războinicii (care cultivau cu predilecţie însuşiri sufleteşti precum curajul, virtutea, onoarea etc.) şi sacerdoţii (deţinătorii şi transmiţătorii adevărurilor revelate). În mare, lucrurile stau la fel şi astăzi, cu marea deosebire că, din păcate, ierarhia valorilor reprezentate de cele trei categorii umane a fost răsturnată: cele din urmă au devenit cele dintâi şi invers! Pe de altă parte, apartenenţa la una din cele trei (patru) caste a ajuns aleatorie în zilele noastre, în sensul că poţi întâlni, de pildă, sacerdoţi cu structură de războinici (sau de politicieni!), războinici cu structură de negustori, lucrători cu structură de războinici sau de sacerdoţi etc. Cu alte cuvinte, vechea zicală cu „omul potrivit” a ajuns astăzi de... basm. 

 

Ne umanizăm în măsura în care cultivăm, clipă de clipă, aptitudinea de a asimţi, în toate, urma Absolutului. În lipsa acestei asimţiri, ni se relevă, dureros, zădărnicia tuturor străduinţelor noastre.

 

Nu e deloc uşor să smulgi inerţiei devenirii o clipă de Taină, deşi, la drept vorbind, fiecare clipă cerşeşte prin tine o fărâmă din ea. N-ai simţit niciodată că nu omul trece prin timp, ci timpul prin om, sperând să se mântuiască?

 

Într-un anumit sens, toate existenţele pot fi comparate cu nişte aisberguri: partea lor vizibilă este infimă faţă de cea nevăzută. Fascinaţia pe care o exercită asupra noastră e dată de abisul de frumuseţe ascunsă de aparenţa lor, care de multe ori poate fi, şi chiar este, de o banalitate feroce. Puţini au avut curajul (căci îţi trebuie, într-adevăr, curaj) să treacă pragul spre acest inefabil năucitor, loc fără de loc, unde se ţes, nevăzute, misterele tuturor lumilor.

 

Se poate trăi fără întrebări? Priviţi răspunsurile din ochii pietrelor, dar mai ales daţi glas copilului-zeu dinlăuntrul vostru… Şi veţi auzi marele aşa al firii, pecete a toţi şi a toate, ca un stigmat luminos.

 

„Mintea e tronul lui Dumnezeu în om” (Evagrie). Mintea neminţită, cuminţită, cuminecată, nu cea sălbăticită, dezdumnezeită, pierdută în pustia „părintelui minciunii”. Mintea minţită, necuminţită, necuminecată: „I-a luat dracul minţile”. Tot ce e necurat, profanat, murdărit, mincinos e luat de necuratul, un fel de gunoier al creaţiei.

 

 

* Din volumul Gâlceava himerelor, ediţie revizuită şi adăugită, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015.

Autor: Daniel Hoblea