Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Decembrie 2015

Existenţa există din chiar posibilităţile pe care şi le pune în joc, prezentul ei validînd doar aceste posibilităţi. Existenţa funcţionează cu regulile de joc ale posibilităţii, validate clipă de clipă. Existenţa îşi este propriul subiect a priori. Existenţa este consecinţa propriei in-existenţe, golul care o cheamă din nimic, „inexistenţă intenţională”, cu o formulare a lui Brentano. Noi nu ne putem certifica singuri existenţa. Pentru aceasta avem nevoie de celălalt, de vecinătatea sa evaluativă. Eu sînt doar pentru că mă pot defini prin intermediul celuilalt, după celălalt este pentru că se poate raporta la existenţa mea. Toate aceste raportări eu-tu schiţează necontenit perspectiva unei lumi. Lume care nu e decît modul proxim de a ne privi şi prezentifica pe noi înşine. Eul se certifică printr-o lume pe care nu o poate aprehenda. O aproximează prin celălalt eu.

 

*

 

Scrisul fragmentar, gnomic, permite valorificarea plurală a haosului interior, a incoerenţelor politropice, a tuturor reziduurilor fiinţei care îşi refuză orice statut. El se defineşte chiar prin in-definibilul antrenat în scurte respiraţii, prin amestecul de genuri şi perspective. Contradicţiile şi incoerenţa ideatică îi asigură sistemicitatea. Tentaţia scrisului apoftegmatic vine din totala lui libertate, dar şi din riscul absolut al ratării. Aici, orice propoziţie trebuie să fie definitivă. În proză, zece pagini proaste pot fi salvate de o pagină bună, în poezie, un vers reuşit salvează cîteva rînduri şterse, în eseu, stilul şi calofilia pot acoperi lipsa ideilor. Doar aici nimeni nu salvează pe nimeni. Trebuie să scrii ca şi cum nimeni nu ar mai fi scris aşa pînă la tine, iar cititorului să-i dai impresia că oricine poate gîndi (şi scrie) în acest fel. Nu judecata lumii, ci privirea detaşată care îi surprinde (in)coerenţele e menirea acestor rînduri. Faptul de a dezghioca realitatea în irealităţile ei constitutive. Ele propun conjecturi, piste şi interogaţii pornite nu din găsirea unor mari adevăruri, ci din incidenţa unor scurte iluminări. 

 

*

 

O anume tardivitate socială şi asincronie generaţională mi-au încetinit anumite trăiri, anumite reacţii la realitatea cotidiană. Pierzînd o serie de etape exterioare, am încercat să le devansez pe cele interioare. Încerc, tot încerc să fiu contemporan cu mine însumi. Încerc „să aflu – cu o interogaţie kierkegaardiană – ideea pentru care vreau să trăiesc şi să mor”. Reuşesc mai mult să fiu contemporan cu un străin, cu unul cu care bîntuim aceleaşi obsesii. 

 

*

 

Cioburile copilăriei se compun şi recompun în geometrii uitate pe dinafară, în ipostaze care se destramă la prima amintire. Nu mai e posibilă nici o întîlnire cu trecutul, chiar dacă ne propunem să-l rememorăm pas cu pas. Din el nu rămîn decît nişte cioburi cu care cuvintele nu au ce face. Nu ne mai putem întoarce în trecut pentru că acesta nu mai există. El s-a transformat în ruinele vii ale prezentului. Întregi au mai rămas doar amintirile care nu mai por fi suprapuse peste nici o realitate. Evoluăm în acelaşi timp, dar în temporalităţi diferite. Nici chiar spaţiul nu rămîne imun la rememorări. Trecutul nu mai poate fi refăcut cu concreteţea prezentului, după cum viitorul nu mai intră în nici o premisă. Totul se întoarce în ecuaţia exactă a curgerii inexorabile, în bătaia de clipă care ne cuprinde în nesfîrşirea sa. Privirea obosită abia mai poate cerşi un amurg, un scurt recurs incantatoriu la timpul dintîi, la primordialitatea poetică a existării. Amintirea abia mai poate surprinde o vagă revenire la imprevizibilul care ne-a alimentat curgerea. Ea tot face recurs la o lume intruvabilă rămasă în suspans, la un ecou rătăcit în tăcerea ultimă…

 

*

 

Fantezia este libertatea de a ne putea aminti chiar şi ceea ce nu a fost, de a pre-vedea neîntîmplatul. Amintirea e fantezia posibilului. Fantezia pune timpul la discreţia impresiilor, face jocul gratuit al re-amintirii. Fantezia poate lua prin surprindere chiar şi gîndirea cea mai raţională. Scrisul este jocul polifonic pe întreaga claviatură a ceea ce ne amintim din ceea ce ar putea fi. Tot ceea ce memoria depozitează pentru clipa viitoare.

Autor: Ioan F.Pop