Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Anticamera

Anticamera

Decembrie 2015

(continuare din nr. 127-128/august-septembrie 2015 al Revistei „Caiete Silvane”)

 

Peisaj?...

Decor?... 

Oricum îi zici, dificil să crezi că poate să existe așa ceva. Ordine și dezordine, sau o dezordine ordonată. Vegetație în toate nuanțele culorilor calde. Predomină verdele cu paleta sa discretă și albastrul cerului senin. Arbori, pomi, arbuști și boscheți din felurite familii și specii amestecați astfel încât să nu strice o anumită armonie prestabilită

 Înaintează ținându-se de mâini, fără a simți dinamica și minimul efort al deplasării. Toate reperele existenței lor anterioare par a se fi volatilizat, odată ce realizează că nu-i încearcă vreun resentiment. Sunt conștienți că parcurg un spațiu temporal necunoscut. Au de ales între cele două aspecte filosofice bazate pe logică: fie trecutul și viitorul nu sunt acceptate, deci nu există, și parcurgem doar un prezent continuu, fie agreăm actualitatea, prezentul ca un prag, un filtru extrem de subțire prin care viitorul se scurge în trecut. 

Conveniseră, în urma unei discuții amicale, să adere la a doua variantă. Însă din momentul când au făcut primii pași în noua realitate, dacă e realitate, au simțit simultan că timpul, așa cum este definit de științele terestre, aici nu are astfel de repere. Regrete ori, dimpotrivă, jubilații paseiste sunt estompate. Trec printr-o experiență virtuală, în absența viitorului, firește imprevizibil. Își întorc privirile unul spre altul și își zâmbesc de parcă se văd pentru întâia oară. „O cunosc. Nu-i așa că o cunosc? Îmi place cum arată. Zâmbetul ei îmi pare ademenitor”. „Iată pe acela care știu și, mai ales, simt că este emisfera care mi-a fost destinată”.

 Zăresc la o oarecare distanță în fața lor figuri cunoscute umblând de ici-colo parcă fără nicio treabă. Sunt îmbrăcați la fel, în... sutane sau robe (?) lungi până la pământ, de culoarea cerului însorit al amiezilor din primele zile de august. Le fac semne amicale indecise, de „bun venit” sau de „la revedere”, le sunt adresate în treacăt zâmbete. Cei doi se privesc iar. Este neîndoielnic: gândesc la fel. Au revelația finalității acestei noi experiențe. Recunosc destul de facil chipurile celor care le fac semne amicale și le zâmbesc. Bănuiesc doar că aceștia le-au generat cândva stări de inconfort spiritual, mai amplu ori mai neînsemnat. Alții le-au fost probabil prieteni dezinteresați. Cu toate acestea, poartă pe chipuri zâmbete sincere, neutre, oarecum amicale.

„Se petrece un fenomen contrariant”, cugeta Diana. Spirit lucid, ancorată continuu în realitatea complexă, dar prețuind intuiția, din perspectiva acestui ultim aspect, cei doi fiind aproape identici, încerca să-și verifice și să-și controleze postura. O componentă psihică necunoscută, însă, îi producea un lejer tremolo. Nu se poate opune calmului care începuse, încă de la intrarea aici, să se impună. În plus, această... plutire, senzația de totală facilitate a deplasării!... 

A zice „revelație bruscă sau instantanee” este eronat, este pleonasm, îi răsare în minte lui Raul figura profesorului de lingvistică generală din timpul anului al doilea, la o activitate de seminar. Atunci n-a fost de acord, argumentând că revelația poate să apară „brusc” în urma unui proces cognitiv. Nu contează dacă este rezultatul unei cercetări de mai lungă sau mai scurtă durată sau a unui proces de acumulare cognitivă, îi răspunsese dascălul, revelația apare pe neașteptate, o ipoteză sau un adevăr revelat. 

Oh, dar nu mai contează! Erau cuprinși de-o stare de calm desăvârșit care li se putea citi pe chipuri. Nu simțeau decât vag resentimentele având darul de-a înăspri figuri, de-a încrâncena spirite, sau de-a genera conflicte.

 Personajul care îi însoțea discret, din momentul pătrunderii în acest spațiu, interveni, întrerupându-le meditația: „Simt că ați intuit unde vă aflați. După ce va fi trecut momentele de uluială, firească, sunteți liberi să vă manifestați neapărat pașnic acceptul sau, dimpotrivă, refuzul. Orice ființă normală își poate reprima evantaiul agresivității...”

- Ce ne facem atunci cu istoria omenirii? îl întrerupse Raul, ridicând ușor tonalitatea. E supraîncărcată de pilde ale agresivității!

„Liniștește-te, dragul meu, glăsui la fel de calm și ferm celălalt Excludem din discuție ființele celorlalte regnuri. O raportăm doar la oameni. Nu este cazul să tocăm ce-au măcinat milenii de gânditori. Rostul nostru este, acum, să vă sugerăm experiențe justificative pentru existența acelui teritoriu de așteptare denumit de către unii înțelepți Purgatoriu. Anticamera. O anticameră”.

De ce anti-cameră și nu ante-cameră? îi perforă prezentul cu oarecare violență o mai stăruitoare dilemă. Uitase de ea. Se acomodase legii uzanței, atât de prețuită de lingviștii lexicologi și promovată de către aceștia în baza unei dialectici facil acceptabile. De aici și apariția conflictului cu școala. Mai corect spus, conflictul dintre generații, gestat de perceperea și acceptarea evoluției limbii nu întotdeauna în direcția dorită, norma corectă fiind socotită imuabilă pentru o mai lungă perioadă de timp. Discuțiile asupra acestui domeniu n-au dus vreodată decât la soluțiile oferite de lingviști, de când au apărut și ei în nomenclatorul cercetării științifice de sorginte umanistă. Oricare dintre limbile vorbite de-a lungul istoriei omenirii au evoluat liber și nu sub controlul unor norme. Iar scrierea n-a făcut altceva decât să consemneze grafic aceste fenomene. 

 

Autor: Viorel Tăutan