Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Alexandru Jurcan, Scorpionul și fecioara (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015)

Alexandru Jurcan, Scorpionul și fecioara (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015)

Decembrie 2015

Moto: „Vrei glorie literară? Trebuie să violezi previzibilul, să glisezi spre cererea publicului, să creezi monştri, să descrii alunecarea cuţitelor în trupurile fragile. Voi fi mândru de tine, copile, pune-te pe treabă!!!” 

(Alexandru Jurcan, Scorpionul şi fecioara, p. 151)

 

Cu relatarea unei Susane venite nu de prea multă vreme la oraş (vorbirea o trădează…, iar autorul en connaisseur, o exploatează) începe cartea cea mai nouă a lui Alexandru Jurcan, povestea femeii încadrându-se într-o tematică a cuplului cel de azi şi cel dintotdeauna… Femeia (că doamnă nu-i pot zice) s-ar ţine de „etichetă”, dar constată că familia şi mai ales finanţele nu-i permit, în condiţiile în care trebuie să facă faţă unor „Aniversări aproape suprapuse”… aşa cum (la ea) obrazul subţire „soţul a vomat discret pe covor” şi cel gros „scroafa dracului” sunt aproape unul şi acelaşi… Un alt soţ, care-a băut „precum porcul” îşi visează câinele şi se trezeşte în prezenţa soţiei cicălitoare care-l apostrofează, făcându-l să înţeleagă întrebarea câinelui: „Ştii cum e cu singurătatea?” („Atunci…”, p. 15). În acelaşi univers al familiei (a uneia fără ifose, de la ţară), Ana îl înşală pe Aurel „care o mângâia doar o dată pe lună” şi faţă de care nu se simte, deci, vinovată. Orice asemănare a celor doi (Ana şi Mihai) cu îndrăgostiţi celebri e exclusă, chiar dacă mor pe-o piatră de mormânt, privind cerul înstelat… Dacă autorul n-ar fi găsit această „poantă” finală, povestea rămânea una banală… Aceste finaluri inspirate sunt de altfel prezente în majoritatea prozelor din volum. „Colocviu cu vipere” (p. 31), s-ar putea numi şi „glorie postumă” ori „glorie şi pedeapsă…”, dacă ne gândim că renumele soţului decedat devine o „pedeapsă” pentru soţia care atunci când (prin absurd – absurdul fiind un element frecvent în povestirile din recenta carte) îşi revede soţul, strigă „cu ură: - Porc neruşinat, n-aveam nevoie de celebritatea ta postumă (…)!” Dacă trecem de destinul geniului (neînţeles) în familie şi societate, celebritatea rămâne măcar ca o pedeapsă pentru soţia nerecunoscătoare… 

Problema cuplului în ipostazele în care acesta e surprins de prozator, sunt prezente şi în „Cum se cântăreşte o viaţă” (p. 38), în care bărbatul, ca mai toţi bărbaţii află că este sortit morţii în câteva ore, în timp ce soţia va trăi… 89 de ani. Bănuielile, perspectiva femeii singure îl ucid într-adevăr, pe om. Autorul n-o condamnă pe femeie şi-l înţelege pe bărbat. Nu arată cu degetul acuzator spre vreunul din ei, cum în general n-o face nici în alte situaţii, el fiind martorul evenimentelor, cel care intuieşte şi prezintă stările sufleteşti. Este povestitorul prin excelenţă al unor crâmpeie de viaţă care constituie însăşi viaţa. Umorul, uneori à la Jojolica, dar şi umorul subtil, fin, caracterizează aceste pagini. 

Un accident cu urmările sale determină separarea soţilor din „Călătorii prin cuvinte” (p. 27), apoi azilul „pensiunea de bătrâni”, întâlnirea unei fiinţe cu care bărbatul părăsit poate „compătimi”, în care-şi pune toată încrederea, dar cu care se hotărăsc să se sinucidă „luni, înainte de miezul nopţii”, după epuizarea tuturor subiectelor de discuţie! „Cu toate acestea, (povesteşte bărbatul) marţi dimineaţa, după lunea sinucigaşă, aşezându-mă la cantină, am avut o tresărire de proporţii: Melania se afla în faţa mea, bându-şi ceaiul cu un calm desăvârşit”. Femeia nu este surprinsă. O fi avut experienţa vreunui partener ale cărui năravuri le-o fi generalizat? Nu ştim mai mult decât ne spun cuvintele fetei sale care-o numea „cicălitoare, javră afurisită, intelectuală perimată” şi care ne-ar îndreptăţi să credem că a fost prima care-a dorit să trişeze, lucru pe care totuşi l-a făcut şi bărbatul deşi „privirea lui jalnică, în gol”… Oricât ar părea de anostă, întâmplarea poate fi (prin ne-întâmplarea din final) un subiect pentru un studiu de caz. Povestirea cu titlul Dracula (şi Draculina) mon amour! realizată în aceeaşi tonalitate de tragi-comic şi cu happy-end… (p. 49), ilustrează încă unul din aspectele eternei certe, a conflictului perpetuu dintre personajele cuplului, din cauze multiple, diverse, unele banale, ciudate, frizând absurdul, dar care produc „prăpăstii structurale”. Aşa cum atrocităţile escaladează aici, acum (când s-ar putea ajunge până la „o frumoasă eutanasiere romantică”!), destăinuirile din „Floare roşie…” (p. 63) devin tot mai palpitante până la punctul în care se clarifică atât viaţa (trecută) conjugală a Claudiei şi a soţului ei, cât şi viaţa intimă, ascunsă a fiecăruia cu ipocrizia şi penibilul mărturisit în final… („ai un iubit?, atunci merg mai departe: am făcut dragoste cu Sorina!” Împăcări, despărţiri… Nimic nou sub soare!, doar „rezolvările” inedite. 

Se pare că totuşi o soluţie există pentru rezolvarea veşnicului conflict conjugal: o perdea de culoarea rubinului, deoarece „prin ea, realitatea devine atrăgătoare, feerică”… (p. 117), sau poate, întoarcerea la natură, vindecătoare încă de pe vremea iluministului Jean-Jacques…

Alături de naraţiune, dialog, epistola/confesiunea este o altă modalitate folosită de autor pentru a descrie suferinţele unui tânăr agricultor părăsit de iubita intelectuală ,,De două ori, Maria!” (p. 39), situaţie oarecum în „opoziţie” cu românii „occidentalizaţi” din „Dirijoare de doici” (p. 41). Interesant e, ce rămâne uneori din năzuinţele şi strădania omului spre sfârşitul unei vieţi: dacă Tilda (,,Fizioloaga…”, p. 60) părăseşte „activitatea” din cimitir pentru a se căsători cu domnul Vali care venea şi el des pe-acolo şi se mută împreună la ţară, arătând astfel că oricând un partener de viaţă poate fi o „salvare” în faţa singurătăţii cu toate ale ei…, Aurelia după ce-şi cumpără „locul” de veci, îşi părăseşte soţul alcoolic şi se mută într-un cort în cimitir din dorinţa de a semna „un fel de pact de prietenie” cu locul în care se va muta pentru eternitate…

,,Călătorie pe marginea zăpezii” (p. 25) este o dramă, din păcate obişnuită azi, expusă pe doar două pagini în etape care se succed rapid, cum este şi finalul: ,,De grinda rece şi înaltă atârna trupul mamei, ca o adiere neprihănită”; impresionant, surprinzător ca şi la celelalte proze. Parcurgerea rapidă a evenimentelor fără să se creeze impresia nevoii de explicaţie, detalii a căror lipsă nu afectează intensitatea, gravitatea faptelor, sunt dovezi ale maturităţii scriitoriceşti a autorului şi-ţi amintesc de pagini recunoscute de proză scurtă, precum cele scrise de István Örkény. Şi în „scrisoarea” de la p. 51, scriitorul explorează relaţia mamă-fiu, dar aici tragedia se produce din prea mult zel, din prea marea dorinţă a fiului de-a „moderniza” viaţa mamei în vârstă de 80 de ani… Impardonabilă este şi atitudinea băiatului care – familist – amână câţiva ani trimiterea unei scrisori… omul fiind preocupat în egală măsură de starea mamei şi de existenţa dulăilor de pază ai vecinului… (p. 53). Într-o altă „epistolă”, (p. 55) fiul își amăgește mama care-şi dorea o noră. Prin procedeul deşi cunoscut, prozatorul reuşeşte să descrie pasărea (parteneră a fiului) în aşa fel încât creează suspans, dar finalul e o surpriză (ca de obicei) deoarece pasărea evoluând prin dragostea „partenerului”, „nici nu se (mai) consideră pasăre”…

În această „panoramă a deşertăciunilor” faptele de viaţă sunt importante, indiferent că ele vizează relaţiile conjugale, cele dintre părinţi şi copii, condiţia scriitorului în societate, a omului care a muncit toată viaţa şi este „răsplătit” ca-n „Pensionaria” (p. 116), eveniment prin care şi autorul a trecut…, raportul dintre omul muncitor, cel care-a avut de suferit pe motive politice „Interviu…” (p. 80) şi …soluţii de supravieţuire „…la colţul bisericii” (p. 89)… Sunt destinele omului modern în care tehnica şi informaţia deteriorează ceea ce înseamnă natura sa primară. Totul într-o lume debusolată, caracterizată prin trădare, ipocrizie şi demagogie în defavoarea adevăratelor valori, cele care au salvat umanitatea în toată istoria ei.

Nu este uitată soarta lecturii într-o societate în care lumea se mulţumeşte cu televizorul şi internetul, iar „rezolvarea” problemei este sugerată în pagini de „mare umor” cum îl numeşte Val. Panaitescu în cartea sa Humorul, 2003, printr-o invenţie a Doamnei Acrina care volens-nolens trebuie să trăiască şi să ţină cont de ceilalţi… (p. 45). Humorul negru sau cel mai… „colorat”, expresii precum: „dorinţa cea atroce”, „se deschideau perfid”, „zâmbet malefic”, „eşec rece”, „derută neghioabă”, mostre de limbaj regional şi vulgar într-o îmbinare inedită, servesc la conturarea unor personaje şi situaţii memorabile, unele de fapt divers, altele caracteristice vieţii de la oraş, toate însă reuşind să ofere o imagine a societăţii de azi într-un volum reuşit de proză scurtă, construit într-un stil personal, inconfundabil, caracterizat prin predilecţia autorului pentru ludic, experimentând mereu noi forme de expresie, şi ceea ce e foarte important, oferind o lectură captivantă dintr-o carte care cu siguranţă va fi şi recitită cu plăcerea redescoperirii unei realităţi pe care de multe ori o apreciem superficial în drumul (prea) grăbit al fiecărei zile…

Autor: Iulian Dămăcuș