Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Provincia poetului

Provincia poetului

Decembrie 2015

Într-un veac măcinat de convulsii sociale şi orgolii (adesea, inexplicabile), există o stranie galerie a poeţilor solitari şi stingheri peste care planează, obsedant, Corbul lui Edgar Allan Poe cu fatidicul său cuvânt: niciodată (nevermore). Soarta i-a iniţiat, vrând-nevrând, în atmosfera pe cât de monotonă, pe atât de apăsătoare a micului oraş de provincie, adâncindu-le tristeţea şi condamnându-i la claustrare pe toţi aceşti trubaduri rătăciţi în (e)terna noastră tranziţie. Poezia este singura lor şansă de-a supravieţui...

Debutând editorial, destul de târziu, cu o plachetă romanţioasă (Jurnal în răspântii, 1997) şi pendulând, apoi, între modernism şi neoclasicism (Gesturi în oglindă, 2002 şi Elegia civis Transilvaniae, 2010), Viorel Tăutan pare să cocheteze, fie şi sporadic, cu postmodernismul românesc. Ne aflăm în preajma unui poet ce adoptă mai multe registre stilistice, îmbrăţişând deopotrivă versul clasic, alb şi liber, dar care nu se cantonează în vreun curent literar.

Recenta apariţie editorială (Vânătorul de tristeţi, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015) stă sub semnul singurătăţii poetului; o singurătate răsfrântă în oglinda vremii aidoma frumuseţii tragice a lui Narcis din undele miticului lac. Periplul poetic (nocturn sau diurn) se constituie într-o dramatică încercare de autocunoaştere şi totodată într-un prilej de rememorare secvenţială a trecutului neguros. Învăluite de o melancolie blajină, majoritatea versurilor sunt autoreferenţiale şi ele sondează „noaptea amintirii” prin intermediul unei rostiri sobre şi ceremonioase: „de-acum voi scrie numai despre mine/ cum întâmpin singur/ dimineaţa ascunzând cu dibăcie/ zgomotele nopţii săpate/ din ce în ce mai adânc/ în creştetul memoriei - fiorduri temporale” (numai despre mine). Desprinzându-se de banalul cotidian, de caldarâmul rece al oraşului absurd, poetul traversează „râul crepuscular al vieţilor paralele” cu dorinţa „de-a alunga din noi trecutul” şi de a face uitată „setea de copilărie” sau „incomensurabila adolescenţă”. Mai totdeauna, trecutul e unul „viu”, el dă năvală şi ia în stăpânire poemele ample, inteligent construite sub forma unor scenarii de o factură onirică, aşa cum este, de pildă, rucsacul pe rotile (un joc al visului din vis; un caleidoscop al familiei; o creaţie cu alură cărtăresciană): „cineva sau ceva mă trage îndărăt în vis/ văd iar fereastra casei/ rucsacul nou pe rotile soba de teracotă/ neliniştit fac un efort chinuitor să revin/ în dormitorul meu din apartament (...)/ privirea înregistrează detalii/ inima-mi ticăie puternic şi accelerat”.

Chiar dacă e impregnată de amintiri şi de tablouri familiale, placheta de faţă are ca laitmotiv provincia văzută dinăuntrul ei, la modul superlativ (de aici şi sintagma provincia provinciei pe care autorul însuşi a consacrat-o, surâzător şi (auto)ironic). E un topos ce se conturează, treptat, prin tehnica aglomerării detaliilor – o altă caracteristică a postmodernismului: „blocuri,” „barul de la parter”, „străzile din jur”, „străzi lăturalnice”, „ideale cratere”, „scuarul central”, „cerşetorii” etc. Menirea acestui decor specific „orăşelului transilvan” este aceea de a pune în scenă stereotipia vieţii provinciale, cu mecanica gesturilor, cu rutina şi ruina fiecărei zile. O zi cu miezul fad; o zi în care prietenii nu se mai arată: „ies la braţ cu gândul să vă întâlnesc/ prieteni din provincia provinciei/ măcinaţi de griji ale vieţii - stereotipic exersând ieşirea din cotidian/ atunci când scoateţi noaptea/ pe-al zilei eşafod” (ies la braţ cu gândul).

După o îndelungată aşteptare, trubadurul argintat de cavalcada anilor găseşte un remediu la sufocantul prizonierat al provinciei: Iubirea. Întâlnirea cu Doina, „femeia - cântec descinsă din poveşti”, poate fi echivalată cu descoperirea Arcadiei sau cu întoarcerea legendarului Odiseu în Ithaca. Versurile se înseninează, tonalitatea lor e tandră şi diafană, reînviind speranţa şi liniştea ce păreau irevocabil pierdute: „în fiecare lacrimă există speranţa/ regenerării prin dragoste egalitatea/ dintre spaţiu şi timp aşteaptă-mă iubito/ voi ajunge şi eu în Ithaca/ timpul comprimă spaţiul/ sunt doar al tău jumătatea care-ţi lipseşte/ să împlinim sfera” (filosofia dragostei).

Provincia este învinsă şi graţie pastelurilor dedicate celor patru anotimpuri, respectiv lunilor acestora. Ingenioasele remedii naturiste au turnura unor haiku-uri şi se remarcă prin tăietura fină şi exactă a versului, prin tehnica ingambamentului, prin comparaţia dezvoltată şi – mai ales – prin prospeţimea imaginilor artistice: „maci pregătiţi de nuntă,/ în marea spicelor aurii exersează/ agonicul zbor, cum ar încinge flăcăii o horă” (mai).

Asediate de provincia provinciei, Timpul şi Dragostea glisează permanent în căutarea vârstei paradisiace şi a cuplului primordial. Ele rămân principalele coordonate ale noii plachete semnate de Viorel Tăutan; o plachetă bine echilibrată ce probează, încă o dată, spiritul reflexiv, varietatea stilistică, solemnitatea rememorării şi autenticitatea trăirilor ardente.

Autor: Marcel Lucaciu