Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Între educaţie sentimentală şi admiraţie

Între educaţie sentimentală şi admiraţie

Decembrie 2015

Romanul de debut al Gabrielei Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile, a fost reeditat de Editura Polirom, Iaşi, 2008. Cartea a rezistat de-a lungul timpului prin forţa epică, prin autenticitatea, naturalul, firescul trăirilor şi prin personajul creat, Letiţia Branea, care devine un liant între secvenţele narative, regizate cu abilitate şi inteligenţă. Avem în faţă un roman al devenirii, al formării unui personaj provenit dintr-o familie mediocră, care se revoltă împotriva condiţiei sale şi doreşte să evadeze din provincialismul sufocant. Volumul se distinge a fi un jurnal mascat, iar Letiţia Branea, un alter ego al autoarei, în acest fel pactul autobiografic se amestecă indistinct cu pactul romanesc, într-o naraţiune subiectivă, confesivă. Tonul abordat este când ironic, când sobru şi aduce în prim-plan dorinţa de emancipare a personajului feminin pentru care existenţa nu a fost deloc uşoară şi nici favorabilă. 

 Debutul este lent; sunt rememoraţi anii copilăriei şi adolescenţei alături de mamă şi fratele acesteia, unchiul Ion, un profesor remarcabil, care însă nu s-a putut afirma din cauza unui sistem compromiţător. Letiţia creşte în absenţa tatălui închis fără motive foarte clare şi se dezvoltă în umbra unchiului, care devine un model. Plonjarea într-un timp trecut, al perioadei sub comunism trezeşte amintiri dureroase: „Mi-amintesc nişte domni străini, cu pălăriile pe cap, râd în timp ce mama plânge şi strigă. Şi dintr-odată mi se face atât de frică, încât mă ascund sub ceva, poate o masă”. 

Deopotrivă roman de observaţie socială, autoarea radiografiază atent spaţiul, redând o fotografie fidelă a realului: cozile inexplicabile la gaz, rândurile infernale de la centrul de pâine, cartelele portocalii, rezistenţa unor oameni în detenţia absurdă, „Absolut numai voinţa mea m-a ţinut”, sunt formidabilele eroziuni ale unui timp crepuscular, asumat şi mărturisit cu o dureroasă conştiinţă. Astfel, cenuşiul existenţial în care îşi construieşte personajul destinul este camuflat într-un realism subtil.

Drumul egal al fiecărei zile concentrează două realităţi, cea provincială în care Letiţia Branea îşi petrece copilăria, respectiv anii adolescenţei într-o casă închiriată, trăind continuu pericolul de a fi daţi afară pentru originea lor nesănătoasă: „Când v-am primit aici, şi la urmă şi pe sora cu fata, nu v-a trecut pân cap că familiile la duşmanii poporului n-are la ce căuta în casele oamenilor”, şi realitatea bucureşteană spre care accede personajul din dorinţa de a se elibera, de a se autodepăşi: „de fapt, drumul egal al fiecărei zile purta în el semnele nereuşitei”, zilele egale în comunism, existenţa ca limită, creau o monotonie sufocantă şi dureroasă pe care individul era silit să o accepte ca pe o normalitate. 

Epicul este accelerat şi intriga se declanşează odată cu moartea unchiului Ion, când eroina descoperă constrângerile existenţei şi refuză maturizarea. Fraza reiterată cu valoare de laitmotiv surprinde criza adolescentină prin care trece protagonista: „Nu vreau să mă fac femeie ca voi! am strigat”, iar mai târziu va fi marcată de o criză a identităţii: „Letiţia e un nume complet stupid”, „Acum, o dată pe lună, îmi ştiam şi sângele cum arată, deşi mereu speram că până data viitoare o să se oprească”. 

Cartea evoluează sub forma unui text continuu, narratio continua, redând copilăria şi anii studenţiei petrecuţi în Capitală, iar amintirile sunt o compensaţie pentru existenţa nefericită: „Când o să fiu în anii mari, îmi spuneam, am să mă logodesc şi am să mă mărit şi eu ca ele. Numai că el trebuie să nu semene cu niciunul din prietenii lor, până atunci trebuia să mi se întâmple ceva deosebit, aşa cum aşteptam de ani de zile”.

Roman al iniţierii, al educaţiei sentimentale, protagonista redă scurgerea imperceptibilă a existenţei, culoarea cenuşie a fiecărei etape aflată sub semnul unui Cronos neîndurător, iar din notaţia detaliată a unei vieţi monotone ia naştere o carte fascinantă, o meditaţie asupra devenirii şi evoluţiei fiinţei în univers: „După atâta timp, casa mirosea încă a moarte. (...) Şi tot mai rar reuşeam să-l regăsesc pe unchiul Ion. Privirea mea nesupusă de copil îl pierduse şi-acum, când îi rechemam, ani întregi mi se spărgeau în mâini, lăsând doar cioburi de vorbe şi gesturi”.

Petru Arcan devine „gradul zero” al declanşării erosului. Letiţia va duce manuscrisul unchiului ei, care nu a putut fi editat în timpul vieţii, lectorului universitar în vederea publicării. Atrasă discret de personalitatea controversată a acestuia, dorinţa de a se distinge de colegele ei de generaţie, o vor determina să accepte o relaţie menită a-i declanşa o tristeţe sfâşietoare. Prima noapte de dragoste va fi motiv de regret, trăire dezamăgitoare, derutantă: „Alături era trupul meu pe care aş fi vrut să-l uit, o coajă năclăită şi ruşinoasă. (...) Îmi ţineam capul nemişcat, pentru că n-aş fi vrut să-l mai privesc niciodată în faţă”. 

Întoarcerea tatălui din lunga detenţie, încercarea de a se acomoda cu o altă prezenţă masculină, atât de nefamiliară şi străină, devine un alt motiv de a se exila şi favorizează călătoria interioară: „Tot timpul stai îmbufnată... Cum crezi că o să se apropie vreodată de tine?... Ar trebui să te gândeşti că-i vine şi lui greu după atâţia ani... şi e plin de bune intenţii”.

Proza Gabrielei Adameşteanu este una epidermică, senzuală fără însă a cădea în sentimentalism desuet. Viaţa protagonistei alături sau, mai pregnant, în absenţa lui Petru devine obişnuinţă, dar şi motiv de suferinţă. Petru Arcanu este o replică a unchiului Ion pe care protagonista îl caută mereu în voce, în gesturile acestuia: „Pe el poate îl caut în vocea joasă, uşor voalată, a lui Petru, tandreţea lui reţinută o pândesc la fiecare întâlnire”. După vacanţa de vară, timp în care cei doi nu s-au mai văzut, sentimentele lui Petru sunt dezarticulate, gesturile îi devin incoerente. Aerul degajat este al unei platitudini dureroase: „Îl regăsesc atât de departe de tot ce trăisem în gând”. Letiţia şi Petru aparţin unor lumi diferite şi toată lumea se aşteaptă la o despărţire, ea se încăpăţânează însă a face parte din lumea lui. 

Persistă în Drumul egal al fiecărei zile o suprafaţă textuală ce redă semnele clasice ale unui topos provincial, un decor sărăcăcios, sentimente estompate, tristeţe metafizică şi un personaj glisând între sentimente contradictorii, asumându-şi „golul tăcerii”: „Dar până atunci, viaţa lui continua în mine ca şi când lumea întreagă prin care treceam era numai o privire imensă a lui, care mă urmărea fără s-o ştie. (...) Şi-aveam să tac în continuare pentru că, oricum, de la început alesesem tăcerea”. Experienţa alături de Petru o maturizează şi o pregăteşte pentru adevărata viaţă pe care, până în momentul întâlnirii, o refuzase. Dialogul este redus la monolog, din acest punct de vedere cartea ia aspectul unui eseu despre singurătate, despre neîmplinire şi eşec, despre suferinţa în iubire. Dragostea pentru Petru este vitriolantă, caustică, efervescentă şi gravă, iar pasiunea frântă: „Lângă el mi-era mai departe dor de el, aveam trupul ars şi gura uscată”, „Vorbele lui, care se vroiau ocrotitoare, le simţeam doar cum îl despart cu prudenţă de mine. Era clipa când lumile noastre se desfăceau încet, rotindu-se fiecare mai departe, pentru ca altădată să se atingă iar câteva ore”. Iubirea înseamnă lungi clipe de aşteptare într-o tăcere nemărturisită: „Am ştiut că trebuie să tac pentru ca fetele să nu-şi dea seama că Petru nu mă caută niciodată”, erosul se coagulează într-o poetică a simţirii în stil stănescian: „Şi înaintam spre marginea orelor noastre, bănuind-o, cu o sfâşiere călduţă, cum se apropie”.

Avem aşadar în faţă o prozatoare formată, care îşi construieşte cu inteligenţă şi subtilitate epicul, deopotrivă personajele vibrante, palpabile. Cartea devine, din acest unghi, un admirabil exerciţiu spiritual, de o veşnică actualitate, care a traversat, fără dificultate, generaţii şi vârste. 

Autor: Imelda Chinţa