Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Preumblare prin grădina Gutenberg: Despre mască şi iluzie, prin poezie

Preumblare prin grădina Gutenberg: Despre mască şi iluzie, prin poezie

Decembrie 2015

Cum se întâmplă întotdeauna în cazul personalităţilor plurale, iar Mihai Măniuţiu ilustrează astăzi magistral această speţă, fiind regizor de teatru, prozator, eseist, poet, una din faţetele prin care se exprimă e sortită să stea un pas sau mai mulţi în umbra celorlalte. Creaţiei sale teatrale i-au fost dedicate volume de comentarii critice şi albume monografice. Eseurile, în general, au un cerc restrâns de cititori, dar, de fiecare dată, calificaţi şi eficienţi. Prozatorul, atât în ipostaza de romancier, cât şi în cea de autor de proză scurtă, mai precoce în anii debutului decât poetul, a fost larg şi, aproape fără rezerve, favorabil comentat, „ab initio”. În a sa Istorie tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, prima sinteză a fenomenului optzecist, Radu G. Ţeposu îl alătura, la capitolul Fantezismul alegoric şi livresc, unor Ştefan Agopian, Ioan Groşan sau Daniel Vighi. Acuităţii critice de aici nu-i scapă, încă de la debutul scriitorului, unele patterns-uri şi stileme, care îl vor însoţi mai târziu şi pe poet. Astfel, „o lume fastuoasă şi niţel monstruoasă, de bâlci şi arlechiniadă, dar şi de farsă grotescă” vom întâlni şi în cărţile poetice În Balkania, eu şi ceilalţi demoni, Editura Bybliotek, Cluj-Napoca, 2011, sau în Până una alta, apărută la aceeaşi editură, în 2012. Apoi, „o indeterminare ontologică” exprimată în „imagini eclatante” în „veritabile elegii mitologice”, vor migra şi spre poezia din Vertij, Editura Charmides, Bistriţa, 2014. În aceeaşi măsură şi „predispoziţia pentru mister, pentru enigma tulbure” ori pentru „imaginarul negru”, pentru „transcendenţa bufonă, spectacolul histrionic şi al măscăricilor”, pentru „butaforie şi spectacol absurd”. Criticul nu trece cu vederea nici imaginarul fastuos ori elementul „mască”, împrumutate de poet, vedem azi, din arsenalul actoricesc. Apropierea dintre poet şi prozator poate fi dedusă şi din indeterminarea stilistică pe care o conţine subtitlul „poeme şi prozopoeme”, care-i însoţeşte, invariabil, volumele de poezie, precum şi din arhitectura acestora. Ar mai trebui observat că, în context optzecist, aventura literară a lui Mihai Măniuţiu se înscrie, oarecum, într-o paradigmă răsturnată. Acolo unde, mulţi dintre poeţi, după consacrare, au trecut la proză, în special la roman, el ajunge la poezie odată cu deplina maturitate. Considerăm că, deşi parte nedreptăţită a operei sale, poezia e privilegiată, considerată de autor drept expresia sa esenţializată. 

Volumul Vertij, de care urmează să ne ocupăm, are în componenţă trei părţi, în totalitate distincte. Prima, purtând titlul întregului, se derulează în patruzeci de poeme care surprind diferitele praguri ale unei boli grave, încuibărite într-un membru al familiei. Poate că de-aceea incipitul stă sub semnul amestecului dintre realitate şi mit, fiind narativ şi orientat spre recuperarea fantasticului risipit peste tot ca argintul viu: „în vremea copilăriei mele soarele nu apunea niciodată/ trebuia să caut noaptea şi luna prin beciuri/ în subterane ori pe fundul râurilor adânci/ ori în cuibarele dragonilor pe care îi visam/ ştiam că se schimbă orele şi că e o altă zi/ numai după sunetul diferit al chimvalelor/ din glasul dragonilor care decolau sau aterizau” (pe vremea aceea, p. 7). Comunicarea poetică, motivată de tema bolii, se vede nevoită să caute alte căi decât cuvântul pentru a ajunge la receptor: „În gura mea cuvintele mor/ ca-n gura mamei mele foarte bolnave” (azi, p. 8). Poetul apelează cu consecvenţă la arsenalul teatral, ori la ansamblul structurilor narative, care îi sunt familiare. Autenticitatea trebuie invocată în context, însoţită fiind de o subtilă montare, din care nu lipsesc procedeele quiproquo-ului dramatic: „mama a uitat că m-a născut/ şi se miră când mă vede în salonul ei din azil/ se miră – ce frumos sunt şi oare cine m-a făcut/ o invidiază cumva pe femeia sau pe animalul sau pe aparatul acela/ (e destul de confuză şi nu mai face diferenţa dintre un pian şi o primadonă)/ care m-a adus pe lume şi e bucuroasă/ într-un fel copilăresc ori adolescentin/ că mă bucur când îmi spune «copilul meu cel frumos»/ şi «tăticul meu drag»/ iar eu privesc cum infirmierele îi ung/ cu alifii şi creme portocalii escarele de pe şolduri/ de pe tălpi” (mama a uitat, p. 9). De cele mai multe ori, finalurile de poeme sunt acut teatrale. Poezia înregistrează obsesii maladive, cum ar fi cea legată de principalele fragmente de timp: zi, noapte, dimineaţă, seară. Care nopţi e un poem în care subunităţile timpului sunt maltratate prin contorsionare, deformate până la pierderea reliefului, până la omogenizare. Boala e însoţită de resemnare, comunicată lapidar: „ai dormit bine/ da – zice ea/ nu te doare nimic/ nu – zice ea/” (ai dormit bine, p. 20). Având darul imaginaţiei creatoare de viaţă, poetul reinventează lumea din lucrurile ei, ca în acel poem intitulat desigur, unde sparge, într-un gest ritual provocat de abisul existenţei, obiectele cele mai îndrăgite ale mamei: „îmi plăcea să-i sparg de armura de azbest/ bibelourile de porţelan (avea cu sutele)/ azbestul curgea atunci ca mierea/ lingeam mierea azbestului/ era dulce/ a venit după aceea anchiloza/ panica/ a venit după aceea ziua de azi” (p. 32). Simţim că, asemenea lui Baudelaire, poetul acesta, mai ales, se destăinuie, ferindu-se a trâmbiţa stări de asediu. Aşa înţelegem faptul că, uneori, cochetează cu rugăciunea, care, are şi ea, întocmai ca poezia, ambiguităţile şi, poate, teatralitatea ei. Din retorica dramaturgică mai descind motivul dedublării, al transferului de mesaj unui reprezentant alegoric, al eului multiplu. Finalul ciclului ne aminteşte de pictura metafizică iniţiată de Giorgio de Chirico, însă şi de existenţialismul sui generis al lui Dino Buzatti. Absolut inedită credem că este, sub aspectul organizării imaginarului poetic, această dezagregare a fiinţei: „animalele mele au fugit din corpul meu/ animalele din corpul meu au fugit într-o noapte/ au dat buzna să iasă din mine şi-au reuşit să scape/ au rămas numai lihnitul şi lihnita să se joace/ cu spila mea/ s-o mănânce să n-o mănânce” (iarăşi despre animalele mele, p. 37).

Diverse se intitulează al doilea ciclu, care cuprinde poezie de atitudine, de angajament social, alegoric ori parabolic exprimate. Liniile tematice, câteva realităţi naţionale, sunt regizate începând cu stilul diaristic al debutului: „sunt iarăşi departe de ţară în micul meu paradis de peste ocean/ ce bine că o să mă întorc ce bine că o să mă întorc/ acasă/ curând…” (sunt iarăşi departe, p. 51). Radiografiind promiscuitatea vieţii literare în mediile de aspiranţi la glorie, în cheie parodică, Mihai Măniuţiu reactivează lozinci şi clişee verbale din perspectiva unui turnător jegos, deghizat, transformându-l într-un inedit heteronim al poetului: „obiectivul florinel a stat după aceea toată seara de parcă ar/ fi avut deasupra lui un capac/ raportez cu respect: aşa stă el adesea turtit bocciu/ şi face din când în când ca o raţă belită: mac-mac/ aşa îşi elaborează el limbajul codificat/ în punga de plastic are manifestele poezele/ pe care le vinde pe un păhărel de alcool tare/ mie nu mi-a vândut cică pot să le scriu şi eu/ n-are rost să mă pună la cheltuială/ şi-o fi dat seama că-s lt. colonel Dionisie Laszlo?” (p. 61). Într-un alt poem alegoric, fragment despre taximetriştii din ţara mea, întreaga lume e înghesuită într-un taximetru, fiind condusă, după legi proprii, evident, rău întocmite, de un taximetrist. Avându-şi sorgintea într-un referent alienat, astfel de poeme par pagini desprinse dintr-o mare distopie. Descriind o scenă memorabilă, poetul se întoarce din nou la instrumentele teatrului: „am urlat – îl ţineţi prizonier şi îl torturaţi/ altfel de ce s-ar expune pe o scenă de bâlci/ pentru câţiva bănuţi// în pauza spectacolului/ doi haidamaci m-au înhăţat de subsuori şi m-au dus la el// se odihnea sub o umbrelă de soare bea bere/ mi-a zis -/ eşti nou în meserie altfel ai fi ştiut/ că la mormântul eroului necunoscut/ e indecent să începi să urli şi să te agiţi” (am urlat, p. 54). Din perspectiva acestui ciclu, Mihai Mănuţiu transcende poetica optzecistă, fiind, stilistic, alături de nouăzecişti şi douămiişti. Are o dinamică a imaginarului poetic, cel puţin aşa o vedem aici, mai accelerată decât cea a generaţiei sale biologice.

Ultimul titlu interior, împărăteasa mea, având sub el o paranteză apocrifă, (constantinopole/ marţi, 29 mai 1453), însumează douăzeci şi şase de poeme, numerotate cu cifre arabe, care se află sub semnul lui Konstantinos P. Kavafis. De la început se impune aspectul de monolog rostit pe o scenă imaginară a istoriei de către cel căruia i se delegă vocea poetică, „marele împărat constantin/ ultimul împărat bizantin -/ care-i totuşi un om şi-l poate apuca groaza morţii” (p. 77). Poemele se coagulează în viziuni asupra istoriei, pândite de o ciudată frică. Personajul e teatral, poartă câteva măşti, iar bucuriile îi vin numai din amintire, aşa cum se întâmplă şi la poetul grec: „în noaptea asta n-am dormit/ zorile s-au ivit în plină noapte/ cam pe la miezul nopţii s-au ivit zorile/ aşa că m-am trezit/ cu voia Domnului/ m-am trezit şi-mi aminteam c-am visat mult/ deşi nu aţipisem nici un minut -/ şi-n vis doream doar să ucid să ucid să ucid/ (a fost singura noapte în care m-am simţit/ întreg şi eu însumi şi pe deplin lucid)” (1. visul împăratului constantin, p. 73). Complexul disimulării însoţeşte personajul, mai cu seamă atunci când o are ca subiect al frazei sale poetice pe consoarta, invocată în titlu, protagonistă şi ea, care îi vine într-o perfectă complementaritate: „împărăteasa mea/ pe ziduri – târându-se cu cârjele ei de lemn/ sprijinindu-se în cârjele ei de lemn de cedru cu ciucuri de aur/ printre soldaţii mei muribunzi înaintea ultimului asalt al barbarilor/ împărăteasa mea târându-se în cârje printre soldaţii noştri deja morţi/ şi mângâindu-mă pe obraz şi iertându-mă pentru că n-am găsit/ altă soluţie de a o apăra decât dispărând” (10. pe ziduri, p. 83). Poemele din împărăteasa mea, curgând unul după altul, devin o eclatantă meditaţie asupra istoriei, însoţită de scepticismul şi ironia unui mare artist. Nu prea des putem citi o parabolă pe tema vanităţii omeneşti, precum aceasta: „împărăteasa mea e cu mine/ umblă în cârje de titan/ se târăşte pe culoarele palatului nostru care curând nu va mai fi al nostru/ şi ridică turnuri – turnuri de fum şi de abur azuriu/ construieşte/ deşi nu va putea urca/ din pricina cârjelor/ miile de trepte/ dar le construieşte/ împărăteasa mea crede că a construi turnuri/ când toate turnurile se prăbuşesc/ e menirea unei împărătese/ turnurile ei se construiesc se înalţă/ la ghişee se vând deja bilete/ cu 10 dolari poţi vizita oricare dintre turnurile ei” (20. ea e cu mine, p. 94).

Autor: Viorel Mureşan