Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Emanuel – „plinirea vremii”

Emanuel –  „plinirea vremii”

Decembrie 2015

„Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria,

 mama lui Iisus: iată, Acesta este pus spre căderea 

şi spre ridicarea multora în poporul lui Dumnezeu”.                                                       (Luca 2,34).

 

„El va fi ca un semn care va stârni împotriviri”, continuă bătrânul vizionar, în cuvântul lui rostit deasupra Universului în care o nouă Realitate se dezlănţuia ca o furtună cosmică, ce nu va mai lăsa „ni piedra sobre piedra, ni hueso sobre hueso” (Miguel Hernandez).

Adevărata şi singura Revelaţie – adică întoarcerea la origini, la obârşii (mai exact – condiţia paradisiacă) – începuse, iar dreptul Simeon i-a dat cea mai simplă şi cuprinzătoare definiţie: în acest Prunc, precum în ghindă, se ascunde stejarul, pomul vieţii care va ridica pământul cu toate ale sale în cer, iar cerul în întregime – stele, îngeri, Treime – coboară pe/în/sub pământ (vezi „Pogorârea la iad”).

Peştera şi staulul cu ieslea lui sărmană iau locul şi rolul Templului (al lui Solomon, al lui Zorobabel, al lui Irod Idumeul), făcându-se sălaş ocrotitor puiului de Dumnezeu, Care tocmai a eclozat cerul – Oul Dogmatic – şi a zburat în braţele Omului, recte Fecioara preacurată.

Dobitoace simple şi sfinte – boul, asinul, mielul – urcă în icoană, în efigie, sunt înălţate în heraldică naţională (vezi stema Țării Moldovei), se fac oarecum, mântuitori ai Mântuitorului, încălzindu-L, ascunzându-L departe de ochii tiranului perfid, dincolo de pustiul Iudeei, reiterând în sens invers epopeea Exodului: Fuga din Egipt – Fuga în Egipt.

Mielul pascal, în cel mai viu şi exuberant simbol, se va ridica până la tronul lui Dumnezeu, identificând misteric-sacramental jertfa şi Jertfitorul: „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29).

„Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe, stând un Miel, ca înjunghiat...” (Ap. 5, 6). Pe acelaşi itinerariu absolut, al Smereniei şi al Înălţării Fiului ei, Fecioara se va face veriga de legătură între Creaţie şi Creator, asimilând cerescul şi sublimând sângele în har: „Ave, Maria, gratia plena. Dominus, tecum...”

Pe Iosif, logodnic şi – iconomic – jertfelnic – ocrotitor de fapt divin, îl vedem cumpănind şi împărţind taina şi povara ei, pe din două cu Tatăl din ceruri, aici pe pământ: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Mt. 1,20).

O stea nou-născută trage după sine, în sens invers drumului nopţii (luna nouă apare la apus) delegaţii ale Răsăritului, magii binevestitori, cu autoritatea sacră a îndelungatelor cercetări astrale, uimind cu precizia lor de a sincroniza evenimentul divin la timpul convenţional omenesc, în geografia sacralităţii absolute, ceea ce Pavel va numi „plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Să nu mai continuăm cu amănunte, aceste amănunte care, de două milenii, deja constituie tezaurul fundamental al spiritualităţii lumii, să-l ascultăm pe Sf. Maxim Mărturisitorul, scriind în secolul VII: „Taina întrupării Cuvântului conţine în sine semnificaţia tuturor simbolurilor şi enigmelor Scripturii, precum şi sensul tainic al întregii creaţii sensibile şi inteligibile” (Capete gnostice, I, 66).

Cu şapte veacuri înainte de „plinirea vremii”, Isaia profetul, spunea, într-un nume compus Emanuel (care se tâlcuieşte Dumnezeu-cu-noi), acest adevăr incredibil, pentru că este uluitor. Adevăr pe care îl citeai cu chipurile nelumeşti ale copiilor coborâţi din cer, odată cu infinitele zăpezi ale Tatălui pentru sărbătoarea naşterii Fiului Său, îl citeai în smeritele ferestre, devenite, ca prin minune, vitrine ale cerului în care se contempla surâsul Pruncului, colindător şi El, cu copiii, ca să primească darul oamenilor, ca răspuns la Darul viu al Cerului, toate în simplitatea cea dintâi a lumii, stihinicul primordial şi veşnic. Acestea erau înălţările firii, despre care Bătrânul cel Drept, Simeon, „îi aducea aminte Fecioarei cele ce vor veni” (Sf. Grigore de Nyssa).

Au fost şi căderi?

Destule şi cumplite. Să amintim două. Prima, şi cel mai greu de suportat: nepăsarea, indiferenţa. „Şi (Fecioara) a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Lc. 2, 7).

Aşadar, o stea tresare în adâncul cerului şi pleacă, în pelerinaj, spre locul minunii călăuză luminoasă luminaţilor pelerini spre Betleem (casa pâinii se tâlcuieşte), fiind El pâinea care s-a coborât din cer (In. 6, 35), „Pâinea-Cuvânt care dă viaţă lumii”, iar tu, omule, pentru care Dumnezeu a făcut stelele şi pâinea, să nu tresari din nepăsare când El Însuşi se naşte în frig, în noapte, în adăpostul vitelor, atât de aproape dar şi atât de departe de tine?

În Complotul indiferenţilor, scriitorul B. Iasenskii scrie, în epigraf: „Nu vă temeţi de duşmani – ei, în cel mai rău caz, vă pot omorî. Nu vă temeţi de prieteni – ei, în cel mai rău caz, vă pot trăda. Temeţi-vă de cei indiferenţi. Ei nu omoară şi nu trădează, dar numai datorită aprobării lor tacite, pe pământ, există şi trădarea şi omorul”.

Şi sunt şi acestea scrise cu sânge pe câmpia imaculată a Naşterii; pe cât de sublimă şi incredibilă este Naşterea lui Dumnezeu în lume, pe atât de oribilă apare crima lui Irod – uciderea inocenţilor – la naşterea lui Hristos, şi trădarea lui Iuda, la Naşterea Bisericii, la Cina cea de Taină.

Mulţi contestă adevărul istoric al uciderii celor 14.000 de prunci, însă, în Scriptură, documentul istoric nu foloseşte mai mult decât acul cu care prinzi fluturele imperial, cel cu aripile cât cerul; totul este minunea propriu-zisă, fluturele, această fiinţă coborâtă din Paradis, ca să nu-i uităm chipul. Cu fiecare prunc ucis, mai ucidem, încă o dată, lumea şi pe Cel ce a creat-o (spune Nietzsche, într-un delir al tristeţii). Prin contrastul abisal: Dumnezeu – Viaţa – Irod – ucigaşul maniac, se anulează pentru totdeauna, păcatul primordial şi fundamental: confuzia dintre bine şi rău, dintre înger şi demon, dintre lumină şi întuneric, câştigându-se cu preţ de Dumnezeu şi de Om, harisma împărătească a deosebirii duhurilor, a discernământului christic (vezi Predica de pe Munte, Ispitirea din Carantania şi din Ghetsimani ş.a.).

Zicerea care circula prin Roma imperială despre Irod: „E preferabil să fii porcul lui Irod decât copilul lui” – aluzie la faptul că, printre alte crime fratricide (asasinase pe fratele soţiei, Aristobul, pe Mariamne însăşi, prinţesă din familia domnitoare a Asmodeilor, prin care le sfeterisise tronul, pe Alexandra, soacra lui, pentru că „era nemulţumită că-i ucisese fiica”; arsese de vii pe rabinii Iuda din Sarifea, Mathias din Margalot şi pe mulţi alţii. Mai târziu, temându-se că cei doi fii, pe care îi avea de la Mariamne, ar putea-o răzbuna pe mama lor, a pus să-i sugrume în pătuţurile lor. Bolnav, pe patul morţii, şi temându-se că nu-l va plânge nimeni, porunci Salomeei, ultima soţie, să fie asasinaţi un număr de tineri închişi în diverse locuri din ţară, ca să fie jale mare, la moartea lui), îşi avea justificare deplină.

Iată pentru ce s-a putut spune că maniacul criminal, un Stalin avant la lettre, ar fi putut da odiosul ordin – notat de evanghelişti – prin care rămâne cel mai abominabil personaj al istoriei. E vorba de un duh al morţii şi, poate, nu neapărat un fapt concret al ei. Însă cei ce ucid inocenţa au fost şi vor fi mult mai mulţi decât pot ucide la propriu; mai exact – suntem! Însă: „Lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu a cuprins-O”, spune Ioan, Ucenicul-lumină. Căci, de două mii de ani, ridicându-ne privirea, contemplăm pe absida cerului, a Altarului creştin, pe Mama Vieţii cu Pruncul-Dumnezeu la sân, în faţa căreia, credincioşi şi necredincioşi, sfinţi şi demoni, buni şi răi, avem o clipă de tresărire, de adoraţie, împreună cu stelele, cu păstorii, cu magii, cu îngerii, cu tot cerul şi pământul şi cu toată făptura. Ca argument, aducem o pagină scrisă de J.P. Sartre, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru tovarăşii lui de captivitate, care erau credincioşi: 

„Fecioara este palidă şi priveşte la prunc. Ceea ce aş fi vrut să pictez pe faţa ei este un dor ce nu mai apăruse niciodată pe vreun chip omenesc. Pentru că Hristos este un copil, carnea şi rodul măruntaielor ei. Ea l-a purtat nouă luni şi îl va alăpta, iar laptele ei va deveni sângele Domnului. Pentru un moment, ispita este atât de puternică încât uită că este Dumnezeu. Îl strânge în braţe şi-i spune: «Micuţul meu». Dar altădată se retrage şi gândeşte: «Dumnezeu este aici». Și o cuprinde o temere religioasă faţă de acest Dumnezeu mut, faţă de copilul care o sperie. Pentru că orice mamă se simte câteodată blocată în faţa acestei bucăţi din trupul său care este fiul ei şi se simte descumpănită în faţa acestei noi vieţi care a apărut din viaţa sa şi care are gânduri diferite. Dar niciun copil nu a fost mai crud şi mai repede smuls, de la mama sa, ca acesta, pentru că el este Dumnezeu şi depăşeşte tot ceea ce ea îşi poate imagina.

Dar cred că există şi alte momente, fugare şi tainice, în care se simte că Hristos este fiul ei, micuţul ei, care este Dumnezeu. Îl priveşte şi se gândeşte: «Această carne divină este carnea mea. A fost făcută de mine, are ochii mei şi desenul gurii lui este cel al gurii mele. Seamănă cu mine. Este Dumnezeu dar seamănă cu mine!»

Şi nicio femeie nu a avut şansa de a-L avea pe Dumnezeu pentru ea singură, un Dumnezeu atât de mic, încât să-l poţi lua în braţe şi să-l acoperi cu sărutări; un Dumnezeu atât de cald, care surâde şi respiră; un Dumnezeu pe care poţi să-l atingi şi care râde. Într-unul din aceste momente, aş picta-o eu pe Maria, dacă aş şti să pictez”1.

 

1 Jean-Paul Sartre, Bariona (piesă inedită).

Autor: Ion Buga