Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Casa de Cultură

Casa de Cultură

Noiembrie 2015

Dedic acest articol  profesorului Mihai Petriș, tânărul referent al Casei Orășenești de Cultură Jibou.   

 

Ceea ce mi-a stimulat dorința de-a scrie rândurile care urmează este sentimentul entuziast generat de succesul real al spectacolului folcloric oferit cetățenilor orașului cu ocazia redeschiderii festive a Casei Orășenești de Cultură din Jibou, după ce interiorul și exteriorul clădirii au fost aproape total renovate. „Responsabilitatea” acestui proces de reabilitare este asumată de către Consiliul Orășenesc și Primăria orașului. Însă executanții lucrărilor au fost îndeaproape, activ și permanent acompaniați de către „managerul” instituției, profesorul Mihai Petriș, care a preluat postul de la tatăl său, artistul comic Liviu Petriș, după ieșirea acestuia la pensie. (Se prevestește o nouă dinastie?!). A fost pe bune, pe bază de concurs! Am folosit ghilimele doar pentru a remarca prezența managerului executiv doar în rezerva Consiliului Orășenesc de după 1990, postul fiind în mod eronat și inconștient considerat nerentabil. Prin urmare...

Gândul, cel mai rapid vehicul unanim acceptat, mă poartă pe cărările lui Cronos îndărăt cu șaizeci și cinci de ani, pe când începusem să simt ce înseamnă scena, fie aceasta și a unui cămin cultural, apoi să aflu de ce atunci când pătrundeam, împreună cu alți copii, într-o sală de spectacole a unui astfel de așezământ, pregătiră doar pentru repetiții, simțeam nevoia să urcăm pe scenă și să ne scălâmbăiem distrându-ne aparent fără emoții. Acest podium de scânduri ne transforma virtual în personaje dintr-un spectacol, dorind să fim văzuți și aplaudați. 

Cum bine a fost denumită, nu știm când și de către cine, construcția în sine are menirea de-a oferi cadrul optim (spațiu și microclimat) pregătirii și/sau desfășurării unei variate activități aparținând spectrului prioritar artistic, dar și cultural-educativ in largo sensu. Definiția de dicționar este mai succintă: „instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc”. (DEX). Inutilă, dar tendențioasă îmi pare specularea sinonimiei casă – cămin doar pentru a crea discriminarea sat –oraș, recte: cămin cultural – casă de cultură. Însă, până la urmă, ceea ce contează este finalitatea scadentă, rezultatul prognozat al acțiunii. 

Așa cum am mai afirmat public în presa scrisă, Căminul cultural din Jibou și-a justificat con brio menirea, poate ceva mai accentuat în comparație cu alte instituții similare din localități de aceeași categorie. Știu asta pentru că o bună parte din așa-zisul timp liber, încă din perioada copilăriei, până în pragul vârstei a treia, am oferit-o artei interpretative – muzică, teatru, dans – pe scândura scenei. Înainte de 1990, fie că managerii succesivi – Bereș, Jurcan, Oros, Mureșan – se aflau în incintă, fie că nu, în sălile și pe scena căminului cultural se derulau activități cultural-artistice, implicând activ componenta educativă. Teatru de amatori, dansuri populare și dansuri moderne, formații corale, brigăzi artistice (grupuri satirice) ale românilor și ale maghiarilor din localitate și din comunele învecinate erau prezente aproape seară de seară pe scenă, uneori suprasolicitată, din clădirea în care, după inaugurarea actualei construcții a casei de cultură, a fost amenajat cinematograful, iar astăzi este amplasat un modern Centru comercial.

Doamne, cât de limpezi îmi revin în minte balurile organizate periodic, unde fetele care depășiseră paisprezece ani veneau însoțite de mame și așteptau cuminți să fie invitate la dans de tinerii sau mai tomnaticii lor prieteni. În acest timp, în curtea căminului cultural se încingeau grătarele, pe care urmau să-și etaleze miresmele felurite preparate din carne, și se destupau butoaie și sticle cu bere, vin, tării și... sirop cu sifon.

Exista o tradiție a teatrului de amatori generată de către cadre didactice și medicale, la care erau atrași funcționari și muncitori angajați în instituțiile și întreprinderile din localitate. Dintre aceștia s-au remarcat Nagy Ilona, fostă balerină a Teatrului Liric din Budapesta, familia de medici Mănescu, funcționarul public Eugen Bulugea, învățătoarea Maria Barbur, căsătorită Pitică, profesorul de muzică Octavian Mocanu, excepțional scenarist, director de scenă, compozitor și conducător de cor. La toate sărbătorile oficial declarate naționale, ehei! și erau!, cei îndrăgostiți de scenă își exteriorizau acest sentiment la căminul cultural sau pe podiumuri instalate în aer liber, dar girate tot de această instituție culturală.  

Apoi, de câteva ori pe an, spectacole de muzică populară onorate de ansambluri și orchestre recunoscute la nivel național, aflate în turneu, făceau sala căminului cultural neîncăpătoare. Ansamblurile Ciocârlia (al MAI), Doina (al Armatei), Maramureșul, Filarmonica din Cluj ș.a.m.d. aduceau în fața spectatorilor din Jiboul copilăriei și al adolescenței mele celebrități, precum: Maria Tănase, Emil Gavriș, Aurelia Fătu Răduțu, Ion Cristureanu, Ileana Sărăroiu, Alexandru Grozuță, Irina Loghin, Dumitru Sopon, Lucreția Ciobanu, Achim Nica, Felician Fărcașu, Angela Buciu, Benone Sinulescu, Fărâmiță Lambru, Efta Botoca...  

Odată ce Jibou a fost declarat oficial oraș, căminul cultural a devenit Casă de Cultură. Activitatea a rămas însă la fel de ferventă și caleidoscopică: formații de teatru, grup de satiră și umor, ansamblu folcloric, recitatori, muzică ușoară, dans modern. Acestor activități cu specific permanent, li se adaugă întâlniri cu scriitori și cercetători, expoziții de pictură, campanii de culegere a creațiilor populare. Un mare număr de localnici își făcuseră abonamente la stagiunile unor instituții teatrale din Cluj, Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Turda, care veneau să-și prezinte producțiile și în orașul nostru, cu toate că de pe la mijlocul toamnei până la cel al primăverii următoare, artiști și spectatori dârdâiau din cauza insuficienței încălzirii din interiorul clădirii. E adevărat, aspect cunoscut,  în favoarea acestei mișcări intense și entuziaste exista un avantaj: românii urmăreau programele unui singur post de televiziune, cu trei canale și cu un orar de doar trei-patru ore, din care jumătate erau dedicate „conducătorilor iubiți”.

Și a venit lovitura de stat din 1989, urmată de tulburările social-politice, dirijate din umbră de către eminențe malefice, ale anilor imediat următori. Avalanșa noilor posturi de televiziune, pătrunderea nu rareori agresivă a societăților de televiziune pe cablu, ofensiva internetului și a telefoniei mobile, dezvoltarea incontrolabilă, dar consecventă, a rețelei de restaurante, baruri, pizzerii, cluburi, concomitent cu migrarea cetățenilor români, cu precădere a tineretului, la muncă în țările Europei Occidentale au determinat impactul trist al dezinteresului față de activitățile caselor de cultură și ale căminelor culturale. Pentru a supraviețui, pentru a-și justifica statutul, managerii acestora au fost nevoiți să-și reorienteze preocupările, să recurgă la alte îndeletniciri. Sălile de spectacole au fost transformate în săli de nunți, discoteci, anexele în buticuri, restaurante, baruri, sau de jocuri sportive.

Cu mari eforturi, Casa de Cultură din Jibou mai găzduia patru-cinci festivaluri pe an: Teatru de păpuși, folclor: „Someș, cântecele tale”, umor „Cucuruz, mălai de toamnă”, Colinde și, din când în când, spectacole de teatru, teatru de păpuși, concerte de muzică populară și ușoară în campaniile electorale sau Zilele Orașului. Dar timpul în cârdășie cu vremea își lăsau urmele și pe trupul din ce în ce mai îmbătrânit al clădirii. 

Iată, însă, ceea ce părea un miracol s-a înfăptuit. În urma unei inițiative private (firmă de construcții având la temelie fonduri combinate, particulare și de stat), într-un timp relativ scurt, cu acceptul Consiliului Orășenesc și al Primăriei, clădirea arată ca o Casă Orășenească de Cultură. Mai mult, într-o sală de spectacole care oferă locuri confortabile și microclimat optim, evoluția formației de dansuri aparținând Ansamblului folcloric „Someșul” își uimește și emoționează până în pragul extazului sutele de spectatori participanți la inaugurarea acesteia. Printre dansatori –  managerul ansamblului, însă doar referent al instituției de cultură (pentru că, am spus ceva mai sus, postul de manager – director, considerat în continuare nerentabil, este blocat în dosarele Consiliului Local), profesorul de istorie Mihai Petriș, împreună cu soția sa, educatoarea Flavia Petriș, evoluează cu grația și plăcerea unor profesioniști. Exprimându-mi entuziasmul pentru imaginile care mi-au redeșteptat amintirea anilor tinereții, precum și admirația pentru evoluția dansatorilor instruiți cu înalt profesionalism de către soții Doina și Anghel Dușcă, am fost plăcut surprins auzind declarația lui Mihai despre intenția sa de a stimula interesul și dorințele cetățenilor orașului de a se implica în diversificarea formelor de exprimare artistică; de pildă înființarea unei trupe de teatru. 

Sper din tot sufletul să reușească. Îl vom sprijini cu multă solicitudine.

Autor: Viorel Tăutan