Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ioan Ardeleanu Senior – Efigii sentimentale

Ioan Ardeleanu Senior – Efigii sentimentale

Noiembrie 2015

Cu certitudine, urmare a perseverentelor incursiuni documentare, suntem îndrituiţi să afirmăm că, Ioan Ardeleanu Senior (1908-1974) este istoricul sălăjean cu cea mai proeminentă vizibilitate în anii interbelici, etalând o selectă rază de cercetare şi implicare în decriptarea luptelor pentru atestarea românilor ardeleni. Pe parcursul întregii sale vieţi, odată cu adjudecarea statutului de învăţător, a alternat cu pasiunea de investigator al trecutului, afişând probabil, cea mai intensă perioadă în această direcţie, cu punctul de maximă solicitare în timpul refugiului, când a avut şansa de a petrece ceasuri nenumărate în înzestrata bibliotecă centrală-mitropolitană din Blaj, fiind exonerat de la catedră, anii 1942-1944. Şi, spre meritul său, a exhibat observaţia pertinentă, dublată de intuiţia cititului printre rânduri, astfel că, din start, nu s-a mulţumit doar să parcurgă şi să caute, de vreme ce, materialele descoperite le-a transgresat în fişe bibliografice, în dosare încărcate cu documente, necesare viitoarelor studii.

Ca o axă luminoasă, ca un autentic leitmotiv, în publicaţiile sale, se evidenţiază atestarea contribuţiei cărturarilor luminaţi ai Sălajului, mărturie fiind titlurile: Oameni din Sălaj, Istoria învățământului românesc din Sălaj, Contribuții la Revoluția din 1848 în Sălaj, dar şi monografia Supurul de Sus, localitate aflată astăzi în perimetrul judeţului Satu Mare. „Sălajul care e străbătut în lung şi în lat de valuri romane”, scria Ioan Ardeleanu Senior, într-un material apărut în revista sibiană Transilvania, din februarie 1938, „împestriţat cândva cu colonii şi cetăţi romane, Sălajul, «partea anexă», de unde ca un vultur a sburat cel dintâi dascăl al şcolilor ce se deschideau în toamna anului 1754 la îmbinarea Târnavelor, Grigoriu Maior şi unde mari bărbaţi ai românismului au văzut lumina zilei, Sălajul care a cunoscut primele începuturi de şcoli: monastice-tradiţionale, la mănăstirile din Tresnea şi Santău, şcoli naţionale, sub împ. Maria Teresia şi fiul ei Iosif II, Sălajul sub glia căruia – după o tradiţie locală indiscutabilă – îşi doarme somnul de veci cel mai mare istoric, cel dintâi inspector al şcolilor naţionale româneşti din întreaga ţară a Ardealului, Grigore Gabriel Şincai din Şinca, Sălajul acesta de totdeauna românesc, cu o conştiinţă naţională veşnic trează, a participat la toate actele mari din trecut prin cari sufletul nostru şi-a pretins dreptul la viaţă naţională”.

În scrierile lui Ioan Ardeleanu Senior se găsesc o mulţime de aspecte extrem de interesante privind trecutul sălăjenilor, în special prezenţa acestora în cele mai fierbinţi momente ale bătăliilor istorice, bunăoară, luptele Memorandiştilor, dar şi „legăturile de sânge” cu fraţii de peste Carpaţi, în zilele războiului pentru independenţă, când după apelul vicarului Alimpiu Barboloviciu, reflex al adunării populare din Zalău, de la 25 Mai 1877, se întreprind acţiuni de solidaritate, încununate printr-o colectă publică în folosul celor ce găseau pe front, pentru „apărarea vetrei strămoşeşti”.

Articolele apărute sub semnătura sa în diverse periodice, nu numai sălăjene, îmbrăţişează o tematică variată, ilustrând aceiaşi raportare la oamenii şi plaiurile atât de dragi. A deţinut şi funcţia de redactor principal la revista Școala Noastră, cea mai vizibilă şi longevivă publicaţie a anilor interbelici din Zalău, în ultimele luni ale existenţei acesteia, curmată prin aplicarea odiosului Dictat de la Viena. Şi aici se întrevede preocuparea pentru problemele dăscălimii, mai exact, a învăţământului, îndeosebi, rural, aflat într-o fastă etapă eflorescentă şi organizatorică.

De asemenea, a deţinut şi marcante funcţii, cea mai semeaţă fiind aceea de „Inspector general şcolar”, calitate în care a revenit la Zalău printre primii refugiaţi, în toamna lui 1944, cu nobila misiune de a redresa decisiv procesul şcolarizării în limba română. Această acţiune i-a amplificat tagma inamicilor, ce au căpătat funcţii politice apte să-l încătuşeze pe vajnicul şi inimosul patriot, îndepărtându-l pentru tot restul celor trei decenii cât a mai trăit de la magistrala profesiunii adjudecate prin studii şi practicată cu atâta abnegaţie, din faza iniţială a existenţei sale ca dascăl.

Întrebarea firească: „cum a fost posibil acel act abject, de tragică rezonanţă?”, devine superfluă, de vreme ce acţiunea îndepărtării, dezavuării, chiar suprimării cărturarilor români de frunte, devenise politică oficială a regimului de democraţie populară, stadiu incipient al totalitarismului roşu. Zadarnice s-au dovedit înscenările şi tentativele de instrumentare a dosarului cu acuzaţii încriminatoare, neputându-se afla probele incriminante plauzibile, atare, Ioan Ardeleanu Senior, după doi ani de încarcerare, a trebuit eliberat. Traumele suferite însă, l-au afectat definitiv, mai ales că nu i s-a permis să se întoarcă la catedră, ţinut multă vreme şomer. Reabilitarea parţială a venit prea tardiv, după insistente şi umilitoare demersuri, fiind totuşi eliminat din câmpul muncii intelectuale, îndepărtat chiar şi din oraşul Zalău, nevoit să se resemneze cu o slujbă, deloc pe măsura taliei sale, contabil la mina din Sărmăşag, slujbă acceptată pentru ca, împreună cu soţia sa, învăţătoarea Sofia Mazilu, să-şi poată adjudeca veniturile necesare întreţinerii numeroasei familii, hărăzită de Cel de Sus, alcătuită din cinci băieţi. Stăruie însă întrebarea retorică relativă la cauza pentru care, un om de o asemenea talie intelectuală, recunoscut pentru aportul adus cauzei româneşti, a fost zdrobit şi marginalizat? Cine au fost vinovaţii? Vor fi, odată şi odată, identificaţi, că, de pedepsit, nicio speranţă!

Aşadar, Ioan Ardeleanu Senior nu a ajuns la tribunal, ca atare, nu a putut fi condamnat, cu tot arsenalul punitiv pus în mişcare de către înfricoşătorul aparat de represiune totalitar.

Indiscutabil, şi-a purtat crucea cu demnitate, neabdicând de la idealurile sale, nerenunţând la credinţa că, i se va face dreptate, fie şi parţială. Abia din 1968, a redobândit posibilitatea de a reintra în arena publicistică, ce odinioară i-a fost interzisă, având drept de semnătură. De fapt, anii ostracizării echivalează cu un alt fel de refugiu, purtându-şi pe ascuns idealurile istoriografice, visând prin întreaga fiinţă, să-şi finalizeze proiectul de anvergură, pentru care realizase o impresionantă cercetare, de la începutul carierei: monografia judeţului Sălaj. În acest scop întocmise o vastă şi unică bibliografie, încrustată în sute de dosare cu informaţii documentare, arestate şi acestea, ca după decenii, să ajungă la Arhivele Statului... Numai că, iniţiatorul şi deţinătorul acesteia, adică, făuritorul uriaşei comori nu a mai avut forţa morală să o şi finalizeze într-un volum. Cine se va încumeta să încununeze acest uriaş demers, după cantitatea documentelor acumulate, acest temerar proiect?

Truditor, meticulos, mustind de idei şi iniţiative, Ioan Ardeleanu Senior reprezintă prototipul savantului iscoditor şi încredinţat că trecutul românilor transilvăneni nu mai poate fi ţinut sub obroc, neglijat şi subestimat, deoarece este dominat de o bătălie eroică perpetuă pe linia afirmării unităţii de neam şi limbă. Ca atare, scrierile sale sunt brăzdate de acel fir roşu ce reiterează cu ostentaţie nobleţea purităţii idealului naţional.      

Deviza care a condus, bunăoară, la conceperea şi redactarea volumului Oameni din Sălaj, tipărit în anul 1938, subintitulat Momente din luptele naționale ale românilor sălăjeni, urmărea „a şterge praful de pe altarele vieţii oamenilor mari”. Sunt prezentate succinte portrete, cu o mare densitate informaţională, structurate în trei compartimente, primul – „Preoţi cu crucea-n frunte”,  avându-l în prim-plan pe Grigore Maior, prelat cu inteligenţă sclipitoare, care a reuşit să deschidă orizonturi nebănuite credincioşilor săi. De altfel, toţi aceşti patrioţi sălăjeni, însufleţiţi de nobile aspiraţii, „au deşteptat şi au reînăscut conştiinţe, au aprins idealuri”... Desigur, modelul luptătorului le fusese oferit prin osârdia cărturarilor Şcolii Ardelene blăjene, ilustrată şi de către Samuil Micu Klein, invocat printr-un lung motto, din care reţinem, „urât lucru este românului să nu ştie Istoria neamului său...”

Al doilea capitol, aflat tot sub auspiciile versurilor lui Andrei Mureşanu: „Murim mai bine-n luptă”, este consacrat cărturarilor laici, deschis de Simion Bărnuţiu ... „una dintre cele mai măreţe figuri din trecutul naţiunii”. Emoţionante pagini îi sunt dedicate lui George Pop de Băseşti, cel care s-a aflat în primele rânduri pentru dezrobirea neamului. În fine, ultimul capitol, „Crepusculul unui trecut aprins”, are doi protagonişti, Petre Dulfu şi Gheorghe Mureşeanu. Nu lipsesc anexele, unde se reproduc documente de căpătâi din falnica şi îndârjita luptă pentru emanciparea românilor transilvăneni.

Ceea ce se desprinde din parcurgerea paginilor semnate de Ioan Ardeleanu Senior priveşte ţinuta elevată a stilului literar, acurateţea frazelor, claritatea discursului, fluenţa ideilor, absenţa divagaţiilor, pertinenţa redactării. Mai mult, aserţiunile sunt mereu racordate la surse irefutabile, la mărturii şi documente, citatele lansându-se cu parcimonie şi îndrituire. Păcat că autorul nu a avut şansa de a scrie mai mult, că oficialităţile au intrat cu cizmele înglodate de noroi pe cărările vieţii sale, neîntrevăzând enormele resurse istoriografice de care dispunea, pentru a nu-l suspiciona, persecuta, marginaliza şi, finalmente, nărui.... În alte condiţiuni, talentul său, dublat de o enormă putere de muncă, ar fi înzestrat literatura evocatoare a trecutului nostru cu încă numeroase pagini de altitudine şi erudiţie.

Puţine aspecte ale încercărilor dramatice şi necurmatelor dificultăţi cu care a fost confruntat în anii refugiului de la Blaj sunt cunoscute. Şi este şi mai puţin probabil, să fie scoasă la lumina tiparului activitatea depusă, nu atât pe tărâm didactic sau istoriografic, cât al strădaniilor şi zbucimului pentru ajutorarea şi alinarea suferinţelor concetăţenilor veniţi din teritoriile transilvane ocupate care i s-au adresat în postura ce i-a fost  încredinţată de autorităţi ca preşedinte al Asociaţiei refugiaţilor ajunşi pe raza judeţului Târnava Mică, a celor nevoiţi să-şi abandoneze plaiurile şi agoniseala, pentru a se racorda la noi locuri, noi situaţii, adeseori nu tocmai favorabile, cu tot sprijinul şi într-ajutorarea de care au avut parte.

În primele luni ale refugiului, semnatarul acestor rânduri, copil fiind, în etate de aproape opt ani, orfan de ambii părinţi, fără multe speranţe, fără orizont, am beneficiat de generosul sprijin al acestui destoinic cărturar, care a fost Ioan Ardeleanu Senior, şi suportul familiei sale, care mi-a întins o mână salvatoare. La acest capitol s-au aflat, desigur, şi alte persoane, pe care nu le identificăm deocamdată. Totuşi, nu putem omite sprijinul dezinteresat al altor două familii de dascăli sălăjeni, colegi cu părinţii mei, Elvira şi Ioan Ştirbu, precum şi Augustin Pop, despre care nădăjduim să scriem cu alt prilej.

Ioan Ardeleanu Senior a ajuns la Blaj în toamna anului 1940, numit învăţător la Şcoala de Aplicaţie de pe lângă Școala Normală greco-catolică de băieţi, director fiind Coriolan Suciu, autorul impresionantului Dicționar istoric al localităților din Transilvania. Refugiatului din Tăşnad, împreună cu familia sa, i s-a repartizat un spaţiu la parterul unei frumoase vile din satul Veza, despărţit de oraş, prin podul de peste Târnava Mare.

N-a funcţionat învăţător-director decât doi ani, fiind numit într-un post mult râvnit: cercetător-bibliotecar la prestigioasa instituţie mitropolitană blăjeană, ce adăpostea manuscrise şi cărţi unice, asigurându-şi posibilitatea de a cunoaşte şi studia la sursă, materiale impunătoare. Izbutise anterior, la 6 martie 1941, să susţină examenul pentru obţinerea gradului I didactic, adjudecat cu laude pentru prodigioasa activitate, nu numai la clasă, ci şi cea desfăşurată în ultimul deceniu, în sfera istoriografiei şi publicisticii. Interesant apare faptul că în cererea pentru înscrierea la acest examen, aflată în actele păstrate la Bucureşti, la Arhivele Naționale, petentul nota, printre altele, cu patos dramatic că, va lupta ...„pentru reînvierea Daciei, pentru eliberarea Ţării Silvaniei”. Mai departe, „şcoala şi localitatea dimpreună cu Sălajul meu iubit, pentru care am lucrat şi pentru care voi muri, sunt azi cedate, în mod arbitrar şi absurd, Ungariei”...

 Aşadar, l-am cunoscut pe Ioan Ardeleanu Senior, la cumpăna anilor 1940-1941, însă mai îndeaproape în primele săptămâni de acomodare la Blaj, când am şi fost găzduit în casa din Veza, cam cinci săptămâni, până ce s-a decis soarta mea. Şi în această privinţă, strădaniile lui Ioan Ardeleanu Senior au fost determinante, dânsului datorându-i instalarea, pentru o perioadă de peste un deceniu, în internatul Şcolii Normale de băieţi. În acest sens, s-a dovedit un dârz luptător, debordând de iniţiative, dublate de persuasiune şi o voinţă neobosită, până nu a rezolvat cazul orfanului azvârlit de soartă la Blaj.

Pentru acreditarea afirmaţiilor de mai sus, reţinem în cele ce urmează, trei momente ale calvarului parcurs, edificatoare pentru nobleţea caracterului, zelul depus, strategia aleasă şi altruismul lui Ioan Ardeleanu Senior. Pentru început, două demersuri întreprinse, concretizate în adrese ticluite şi expediate factorilor decizionali, pentru plasarea lui Octavian Lazăr Cosma în  internatul aflat în custodia Mitropoliei blăjene, stabilindu-se datele respectivei probleme.

 

„Ioan Ardeleanu Senior, înv. dir. refugiat dela Şcoala primară de stat din Tăşnad-Sălaj şi utilizat la Scoala de Aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală de învăţători din Blaj.

 

EXCELENŢA VOASTRĂ

Şi

PREAVENERAT ORDINARIAT ARHIEPISCOPESC,

 

Lazăr Octavian Cosma, băiatul învăţătorilor Lazăr şi Aurelia Cosma din Tresnea (Treznea, n.n.) Sălajului, ucişi de armatele maghiare la ocuparea Ardealului cedat, deodată cu masacrările în masă a locuitorilor acelei comune, se află de mai multă vreme la mine.

Cum eu m-am refugiat în condiţiuni foarte tragice şi cu ce am putut apuca şi s-ar putea ca într-o bună zi să fiu concentrat, pentru a putea asigura acestui copil orfan de ambii părinţi un adăpost sigur şi o creştere pentru a deveni un element folositor societăţii – Bisericii şi Neamului –, cu supunere firească Vă rog să binevoiţi a dispune primirea într-unul din internatele aflate sub părinteasca Excelenţei Voastre ocrotire, urmând a i se achita întreţinerea din pensia la care are dreptul în baza anilor de serviciu a părinţilor săi martiri, în curs de exoperare.

Primiţi, Vă rog, Excelenţa Voastră şi Preavenereat Ordinariat Arhiepiscopesc, expresiunea consideraţiunii şi devotamentului ce vă port,

Blaj, la 25 Ianuarie 1941

(semnătura) Ioan Ardeleanu Senior

 

P.S. Copilul este înscris în cl.II-a a Şcoalei de Aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală de învăţători din loc. are 9 ani. – (corect, 8 ani neîmpliniţi, n.n.)

Înalt Prea Sfinţiei Sale Alexandru Nicolescu

Arhiepiscop şi Mitropolit de Alba-Iulia şi Făgăraş, Şi iată răspunsul, venit după trei zile:

 

„MITROPOLIA ROMÂNĂ UNITĂ - BLAJ

Nr. 494/1941

D-Sale D-lui

Ioan Ardelean, Senior, învăţător la Şcoala de Aplicaţie, Blaj

 

Referindu-Ne la cererea D-Voastră din 25 Ianuarie a.c., încuviinţăm ca elevul Lazăr Octavian Cosma, fiul învăţătorilor Lazăr şi Aurelia Cosma din Tresnea Sălajului, ucişi de armata maghiară, să fie primit în Internatul Şcoalei Normale de băieţi, atâta timp cât va urma Şcoala de Aplicaţie, rămânând ca după absolvirea Şcoalei de Aplicaţie să fie primit în internatul şcoalei secundare pe care o va urma-o.

Am comunicat această dispoziţie, spre conformare Onor. Rectorat al Şcoalei Normale.

Luăm act de declaraţia D-Voastră, că vă veţi îngriji de achitarea taxei la Internat din pensia ce o va primi orfanul.

Blaj, din şedinţa consistorială dela 28 Ianuarie 1941

VICAR GENERAL ARHIEPISCOPESC

(semnat) Victor Macaveiu”.

 

După un an, Ioan Ardeleanu Senior redactează o DECLARAŢIE, nu identificăm în ce circumstanţe, în fond, un soi de biografie a elevului Octavian Lazăr Cosma.

...„Subsemnatul IOAN ARDELEANU SENIOR, înv. şi director al Şcoalei de Aplicaţie de pe lângă Şc. Norm. de învăţători din Blaj, cerându-mi-se date cu privire la situaţia orfanului minor Lazăr Octavian Cosma, pe baza spuselor lui şi unui document original-scrisoare a unui normalist martor la omorurile şi stricăciunile pricinuite de trupele maghiare în com. Tresnea-Sălaj, declar :

l. În dimineaţa zilei de 9 Sept. 1940, venind – în bună parte turmentate – dinspre Zălau, trupele maghiare şi-au făcut intrarea în com. Tresnea. Locuitorii comunei, români cinstiţi şi cu dragoste de glie, având în mijlocul lor pe preotul Costea Traian şi învăţătorii Lazăr Cosma cu soţia sa, înv. Aurelia Cosma, au stat liniştiţi la casele lor, fără a face nici un fast din prilejul intrării acestor trupe.

După puţin timp au început să atace satul cu focuri de diferite arme. După câteva cazuri de omoruri absolut nejustificate, neavând nici un mijloc de apărare, învăţătorul director – bun prieten al meu – Lazăr Cosma cu soţia şi un băiat, Lăzăruc, şi o fetiţă, s-au refugiat în pădurile din apropiere.

Prin munţii Meseşului au stat timp de trei zile cu 2 copii şi soţia gravidă în a 7-a lună. Flămânzi s-au retras la o soră a soţiei sale din com. Răstolţul Deşert din Meseş. În ziua de 14 Septembrie 1940 (corect, 12 Sept. n.n.), au fost găsiţi de o patrulă maghiară, se crede că la informaţia unei cozi de topor pădurar sau păstor de vite. Auzind din ascunzătoare că soldaţi unguri ameninţă cu aprinderea casei şi împuşcături cu omoruri, învăţătorul Lazăr Cosma şi soţia sa au ieşit în faţa lor. Imediat i-a legat cu lanţuri la mâini în faţa copiilor, care plângeau. Copilul Lăzăruc spune „aşa l-a strâns pe tătuca cu lanţurile de mâini, că i-a ţâşnit sângele”.

Duşi sub escortă pe drumul către Tresnea, în hotar, i-a împuşcat. Lazăr Cosma a decedat imediat, iar soţia sa neprimind împuşcături decisive a încetat după chinuri grele. Oamenii din hotar au auzit strigătele de durere ale bietei învăţătoare.

După trei zile trupurile lor chinuite au fost duse cu un car la Tresnea, unde au fost îngropaţi. Copiii au fost duşi la bunica lor în Tresnea.

Lăzăruc Oct. Cosma, pe la începutul lunii Noiembrie 1940 a fost adus în Ţară de D-na Elvira Ştirbu, actual învăţătoare în Sebeş-Alba, în familia căreia a stat până la sfârşitul lunei Dec. 1940. Apoi a stat în familia mea până în Februarie 1941, când în urma unui aranjament intervenit între mine şi Mitropolia Română-Unită din Blaj, pe bază de hotărâre consistorială, a fost primit la Internatul Şcoalei Normale de băieţi din localitate până la terminarea şcoalei primare, apoi în internatul acelei şcoli secundare pe care va urma-o, din cele pe care le are Mitropolia Blajului.

Până astăzi n-a primit nici o pensie şi nici un ajutor dela Stat. Acum i s-a cerut bursă pentru internatul Şc. Norm., şi are o sumă de până la 100.000 lei provenită dela corpul didactic din Regiunea şcolară Alba-Iulia.

Drept care dau prezenta declaraţie.

Ioan Ardeleanu Senior

Blaj, la 17 Iulie 1942”.

  

Un al doilea moment, concret, altă intervenţie, în ce ne priveşte, a domnului Ioan Ardeleanu Senior datează din 15 august 1945, pe drept cuvânt emoţionantă, a cărei finalitate ar fi urmat să fiu transferat la una din şcolile din Zalău. Mărturisim că autorul acestor rânduri nu a enunţat niciodată această intenţie, dar ce mai contează, interesantă apare solicitarea în sine, elaborată de către Ioan Ardeleanu Senior, care nu necesită comentarii.

Lunga petiţie a fost expediată către Sindicatul Învățătorilor din Jud. Sălaj, Zalău:

„O mare obligaţie de conştiinţă îmi apasă sufletul, căreia în situaţia actuală, nu mai sunt în măsură a-i da deslegarea cuvenită din următoarele motive:

a./ Sub raport moral azi ca şi de mai mult timp în urmă şi cine ştie până când, se duce o luptă surdă de completă nimicire, iar

b./ Sub raport material sunt ruinat complet, abia putând face faţă obligaţiilor mele familiare.

Pentru a mă deslega de această problemă şi pentru a găsi o soluţie salvatoare şi meritorie, mă adresez azi D-Voastră.

În împrejurări, în parte cunoscute, la 14 Sept. 1940 (corect, 13 n.n.), în hotarul Răstolţului Deşert (corect, hotarul Agrij-Bodia n.n.), colegii Lazăr Cosma şi Aurelia Cosma, născ. Gog, au fost ucişi de armatele maghiare, lăsând în urma lor copii Lazăr Octavian Cosma şi Doina Cosma, care au fost apoi preluaţi de bunica lor Ana Gog, din Tresnea, mama Aureliei Cosma.

Copilul Lăzăruc, în Dec. 1940, a fost trecut peste graniţa dela Feleac şi adus la Blaj, unde a stat în familia d-lui Ioan Ştirbu până la Bobotează, când dânsul, fiind numit insp. şcolar, s-a mutat la Sebeş-Alba.

Dela această dată copilul a rămas în grija mea.

Din acte şi documente aflate în păstrarea mea, voiu încerca, în cele ce urmează, a schiţa cât se poate de scurt, felul cum m-am putut achita de această obligaţie până azi şi ca încheiere, voiu face anumite propuneri pentru a se da azi o altă deslegare acestei probleme.

1. Până a ajunge copilul în grija mea, din cauza scurtului timp dela sosire, nu i s-a putut face nimic. A avut numai hainele pe el, procurate de d-na Ştirbu şi d-na Chinezu, soţia consulului nostru dela Cluj de atunci. A avut însă promisiuni multe, în care mulţi sunt cam darnici, nici azi împlinite.

Fiind şi eu refugiat din Tăşnad-Sălaj, în condiţiuni extrem de grele şi de multă lume ştiute, nu m-am aflat în situaţia de a-l putea îmbrăca singur, din sărăcia mea, iar pentru regimul aflat atunci la putere eram un suspect, cauză eficientă pentru care n-a acordat nici un ajutor acestui copil, sub nicio formă.

Copilul a trăit însă aşa ca propriul meu copil, cu care a dormit în acelaş pat, purtându-i o grijă specială pentru chinuitul său suflet, care păstra încă, scene vii de tragedie... fuga în Meseş... refugiul la mătuşa... sosirea patrulei... ameninţarea aprinderii casei... prinderea şi legarea cu lanţuri a „Tătuchi”... excortarea în hotar, la locul de supliciu, a părinţilor... crucea – o scândură simplă dela mormântul părinţilor...

Adresându-mă atunci D-lui Teodor Iacobescu, preşedintele Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România, Bucureşti, str. Vasile Lascăr nr. 44, prin adresa Nr. 334/1940, mi-a comunicat măsurile ce le crede de cuviinţă, iar prin adresa Nr. 525/1941, mi-a anunţat aprobarea unui ajutor momentan de lei 5000, urmând a acoperi în rate lunare toate nevoile de întreţinere ale copilului.

Tot atunci m-am adresat Excelenţei Sale Mitropolitului, pe atunci în viaţă, Dr. Alexandru Nicolescu al Blajului, prin adresa mea din 25 Ianuarie 1941, rugându-l a-l primi pentru creştere în institutele Blajului.

Prin adresa Nr. 494/1941, Mitropolia mi-a comunicat că aprobă «ca elevul Lazăr Octavian Cosma, fiul învăţătorilor Lazăr şi Autrelia Cosma din Tresnea Sălajului, ucişi de armatele maghiare, să fie primit în internatul Şcoalei Normale de băieţi, atâta timp cât va urma şcoala de aplicaţie, rămânând ca după absolvirea şcoalei de aplicaţie să fie primit în internatul şcoalei secundare pe care va urma-o...», urmând să mă îngrijesc eu de întreţinerea materială a copilului, clauzală specificată în ultimul aliniat al acordului cu Mitropolia.

Am intervenit apoi printr-o altă adresă, ca să dispună Sf. Mitropolie Onor. Administraţiei Centrale Capitulare din Blaj, să deschidă un cont, în care să se depună toate sumele cuvenite micului orfan şi care să se lichideze pe măsura nevoilor şi cu acte legale, aprobate de mine şi Ilustritatea Sa Vicarul Mitropoliei.

Prin adresa sa Nr. 876/1941, Mitropolia a aprobat aceasta şi toate sumele, provenite din orice parte, au fost vărsate prin mine, fie direct, la invitația mea, în acest cont, din care, urmând procedura aprobată, l-am îmbrăcat pe copil şi i-am cumpărat cele necesare pentru şcoală şi ulterior şi pentru intrarea în internat.

Eu direct nu i-am administrat nici un ban, iar de pre acordul şi felul lui încheiat cu Sf. Mitropolie am cerut în prealabil consensul d-lui Ioan Ştirbu, care m-a aprobat şi însărcinat să încheiu cele de mai sus.

Pe la începutul lunei Martie 1941 l-am băgat pe băiat în internatul Şcoalei Normale, unde se află şi azi, purtându-i mai departe de grijă singur şi apoi cu D-l Teodor Megieşanu, directorul Şcoalei Normale de băieţi, căruia între timp, eu fiind multă vreme mobilizat, i-am cerut Tribunalului Tr. Mică, Dumbrăveni, numirea de tutor oficial, formalitate absolut necesară pentru obţinerea drepturilor de pensionare prin Ministerul de Războiu.

Între timp însă onor Inspectoratul şcolar regional din Alba-Iulia a deschis o colectă publică între membrii corpului didactic din regiune.

Tot atunci Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România mi-a comunicat să i-au contactul cu d-l. Cornel Schiau, preş. Asoc. Înv. din Tr. Mică, pentru a stabili de comun acord nevoile de întreţinere materială ale copilului.

D-l Schiau, venit la Blaj, mi-a comunicat că toate măsurile luate de mine până acum sunt aprobate de Asociaţia Generală a Învăţătorilor, care este gata să dea tot sprijinul material, dar deocamdată, fiindcă toţi învăţătorii din regiune înscriu sume frumoase pentru copil şi banii se vor vărsa tot la Administraţia Centrală Capitulară, nu mai e cazul ca Asociaţia Generală să fixeze suma lunară, deocamdată.

M-am declarat mulţumit pentru moment.

Am văzut apoi că sumele colectate s-au vărsat la Insp. Reg. din Alba-Iulia şi numai o parte din colegii însărcinaţi cu plata învăţătorilor, cu care am convenit, au vărsat banii la Administraţia Generală Capitulară din Blaj.

D-l Ioan Ştirbu, pe atunci tot inspector regional în Alba-Iulia cu a cărui consiliu am încheiat acordurile cu Mitropolia, mi-a comunicat că banii sunt la inspectorat şi se vor depune la CEC şi livretul se va păstra acolo. Eu i-am răspuns protestatar, în scris, că măsura aceasta nu-i în conformitate cu acordul încheiat şi eu nu o aflu bună atâta vreme cât copilul stă în Blaj şi Administraţia Centrală Capitulară care administrează averi de milioane, poate administra cât se poate de bine şi mai ales corect şi fondurile băiatului, mai ales că Mitropolia şi-a luat angajamentul de a-l creşte pe copil în toate şcolile Blajului, atâta vreme cât nu s-ar afla o familie  fără copii, sau cu copii, dar cu reale garanţii morale şi materiale că-l va putea creşte. Dânsul supărat, din cauza unor expresiuni din această scrisoare, s-a simţit jicnit şi mi-a prezentat scrisoarea Insp. Reg. din Alba-Iulia, care cu org. Nr. 6710/1941, mi-a comunicat oficial că dânşii administrează banii, asigurându-mă că şi... «formalităţile pentru obţinerea pensiei s-au făcut din timp...», neaflând nicio ...«justificare» îngrijorării mele, care se vede măcar acum după 3 ani şi mai bine că ea a fost foarte justificată, întrucât pensia prin Ministerul Ed. Naţ. nu o are nici azi.

Dl. director Teodor Megieşanu în timpul mobilizărilor şi concentrărilor mele şi în tot timpul chiar când am fost prezent în Blaj, a purtat grija cuvenită copilului, cu toate că şi dânsul are 5 copii şi atâtea griji cu şcoala. Insp. Reg. din Alba-Iulia, ulterior a revenit şi a trimis banii la Blaj, la Sc. Normală, unde se află şi azi, şi din care nu s-a cheltuit nimic, întrucât s-a reuşit la intervenţia personală a d-lui director Megieşanu ca Ministerul Educaţiei Naţionale să acorde  copilului o bursă specială, din care s-a putut întreţine cu de toate.

Copilul mai are un fond de cca 30.000 lei la Cooperativa de consum «ARDEALUL» din Blaj, al cărei director şi ctitor am fost, apoi se mai poate să aibă ceva la Administraţia Centrală Capitulară.

2. Când am venit în Sălaj, azi iarnă, copilul m-a rugat să-l iau şi pe el. Nu l-am adus nici atunci nici ulterior întrucât nu era o şcoală secundară în localitate, iar la Paşti, când a fost la Tresnea, nu l-am reţinut la Gimnaziul din Zălau, fiind o şcoală numai abia deschisă şi copilul în mod cert numai pierdea.

Acum se află la Tresnea şi m-a rugat la fel, ca la toamnă să urmeze în cl. A III-a aici, la Gimnaziul din Zălau, să fie mai aproape şi de bunica sa. Şi întru deslegarea acesteia invoc cele de sub a/ şi b./, chemându-Vă la concurs, ori la preluarea în grija Sindicatului a întregei chestiuni.

Notez, mai întâiu, că sora sa Doina Cosma, se află în grija surorilor călugăriţe «Maica Domnului» din Cluj, a cărei situaţie mai amănunţită nu o cunosc. Atâta mai ştiu că şi colegii din Cluj au făcut o colectă pentru aceşti copii şi banii se află la Insp. Judeţean de acolo.

Fiind de datoria şi onoarea întregei dăscălimi sălăgene de a da o deslegare creşterii acestor copii, rog a lua în desbatere cele de mai jos.

Generalităţi:

a. Iniţiativelor particulare care au adus contribuţia lor la creşterea acestor copii în împrejurări grele şi chiar excepţionale, nefiind învăţătorimea sălăjeană constituită în corp şi capabilă de a-şi arăta onoarea ei în această problemă, să li se aducă mulţumiri pentru jertfa lor şi copiii să fie luaţi în paza Sindicatului nostru.

b. Ca norme generale pot servi cele după care m-am servit şi eu:

- Creşterea în ambianţa unei familii e cea mai potrivită şi dacă s-ar găsi astfel de familii, copiii să nu fie înfiaţi cu pierderea numelui părintelui lor, care rămâne un martir cu drept de a-şi perpetua numele prin proprii săi copii.

c. Până atunci atmosfera caldă a familiei – acum copiii fiind mai mari – se poate suplini prin trăirea la bunica lor din Tresnea, natural, în timpul vacanţelor, care va trebui însă ajutată material, astfel ca copiii să nu ducă lipsuri şi nici chiar bătrâna lor bunică.

- Copiii să fie crescuţi la şcolile secundare de aici, din Sălaj, şi dacă nu s-ar putea găzdui într-o familie, să fie în internate pe timpul cursurilor din an.

Sumele de bani strânşi până în prezent să fie colectate de Sindicat şi depuse la Banca Înv. din Sălaj şi din care să se cheltuiască, pe măsura nevoilor, pe bază de acte aprobate de Sindicat.

- Bursa specială a copilului să fie cerută dela Minister la şcoala pe care va urma-o.

- Să se solicite o Astfel de bursă şi pentru fetiţă.

- Să se termine pensionarea prin. Min. Ed. Naţionale, care să acorde o pensie specială, fiind un caz excepţional.

- Toate sumele să se administreze numai prin Sindicat, resp. prin Banca noastră.

- Preşedintele Sind. sau o altă persoană împuternicită să aducă la îndeplinire cele de mai sus, unele foarte urgente, fiind în ajun de deschidere a şcolilor secundare.

Prin îndeplinirea celor de mai sus sau altor forme similare, misiunea mea o consider încheiată, mulţumind Bunului Dumnezeu pentru toate.

 

Ioan Ardeleanu Senior, înv.

Zălau. 18 August 1945”.

 

A treia faţetă a personalităţii lui Ioan Ardeleanu Senior relevă aspecte ce dimensionează personalitatea distinsă a istoricului, cu focalizarea consecventă asupra trecutului Sălajului, de astă dată vizând aspecte muzicale.

S-au scurs aproape trei decenii fără să menţinem vreo legătură de nici un fel. Probabil, la îndepărtate intervale au existat unele ecouri, dar nesemnificative, cu toate că, în vacanţe şi apoi, cu prilejul anumitor vizite fugare am trecut prin Zalău, fără să ne întâlnim.

În fine, Ioan Ardeleanu Senior citind un buletin editorial ce apăruse la Bucureşti, a avut surpriza să dea peste numele meu, atunci când se anunţa tipărirea volumului Oedip-ul enescian, 1967. Totodată, bănuim că, de la Ionel Puşcaş, prieten nealterat din copilărie, a aflat că sunt cadru didactic la Conservatorul din Bucureşti, unde mi-a adresat rândurile ce urmează, pe care nu le-am primit, dar ne-au fost furnizate ulterior, sub formă de duplicat, împreună cu alte documente ce ne privesc, de către Titus Ardeleanu:

„Prof. Octavian Lazăr Cosma, Conservatorul de muzică «Ciprian Porumbescu», Bucureşti.

Deşi icoana fiinţei tale e vie în inimile noastre”, scria Ioan Ardeleanu Senior, «vremea cu vicisitudinile ei au sedimentat un zid al tăcerii între noi. Am încercat în repetate rânduri să destrămăm această tăcere, dar într-o vreme eram cuprinşi de multe, aspre şi nenumărate nevoi, iar după aceasta n-am mai ştiut unde te afli. Doctorul Puşcaş, consăteanul tău şi într-un fel oarecare elev al meu la liceul din Zălau, deşi ne-a împărtăşit ştiri despre tine, adresa nu mi-a dat-o. Acum pornesc la noroc, la întâmplare, poate te-a găsi scrisoarea noastră pe la conservator».

Dar mai întâi, o mică prezentare.

Îţi scrie un fost prieten al tatălui tău, în familia căruia, la Blaj, pe timpul refugiului din Ardealul de Nord (1940-1944), în timp de multe privaţiuni, ai găsit un adăpost şi îngrijire pe atunci necesară. Din lipsă de paturi, te-ai culcat şi odihnit cu copilul nostru întâi născut, Puiu-Inocenţiu, care a decedat ca student în Cluj, în urma unui accident (13 August 1957). Apoi, fiind supus unor concentrări şi mobilizare militare de război, pentru siguranţa creşterii-educaţiei şi instrucţiei tale, am făcut un legământ cu Mitropolia gr.-cat., din Blaj şi te-am aşezat în internatul şcolii normale – liceu pedagogic – azi, urmând ca după terninarea cursurilor primare, să intri la care şcoală de înv. secund. vei voi. Te-am preluat de la familia Ioan Ştirbu, care s-a mutat din Blaj şi ca o expresie a dragostei şi prieteniei ce am avut-o cu tatăl tău, ai rămas în grija noastră şi am făcut şi noi ce am putut.

Undeva, prin dosarele Asociaţiei refugiaţilor şi expulzaţilor ardeleni de prin Blaj, jud. Târnava Mică, al cărui secretar general am fost şi dosarele încă şi acum se află la mine, se află câteva documente în legătură cu tine şi, mai târziu sau când vei veni la noi, le voi căuta şi ţi le voi da ca documente de familie.

Nu ştiu de cine îţi mai aminteşti de prin Blaj, cu sau fără plăcere, însă cât am fost eu acolo şi direct sau indirect, m-am interesat de rosturile tale, am găsit multă înţelegere din partea canonicului şi prepozitului Dr. Victor Macoveiu, directorului şi prof. Teodor Megieşanu, Dir. şi prof. Coriolan Suciu, prof. Vasile Pop şi mulţi alţi, care m-au ajutat desinteresat şi cu devotament ca să fii la adăpost de griji şi să poţi suporta cu cât mai puţine suferinţi pierderea tragică a părinţilor tăi.

Mai mult, Lăzăruc drag, n-am putut face.

Din toamna anului 1944, venind în Zălau ca insp. şcolar şef al jud. Sălaj, un noian de încercări amare s-au ţinut lanţ după noi, iar pe când s-a constatat şi verificat nedreptatea lor, tu erai, cred, spre sfârşitul studiilor tale.

Am auzit de voi, de ici, de colo, despre tine câte ceva, dar nu din surse autentice, deşi ne-ar fi interesat viu şi legitim, afirmarea şi ridicarea ta. Am văzut chiar recent în periodicul Cărți noi, o lucrare a ta despre una din operele lui G. Enescu, pe care deşi încă n-am citit-o, te felicit şi ne bucurăm de ascensiunea ajunsă.

Am rămas cu alţi patru băieţi, după Puiu, dintre care trei sunt aşezaţi şi cel mai mic e încă student anul III. Suntem pensionari şi ne-am aşezat la ţară, aici în Supurul de Sus.

Rămâne, pe când ne vom întâlni să povestim mai multe.

Dorim ca scrisoarea noastră să te găsească în pace, fericire, împreună cu familia ta.

Mai dorim să nu uiţi şi plaiurile istorice ale Sălajului, Tresnei şi să cultivi pururea memoria părinţilor tăi, care au fost dascăli de frunte şi au căzut pe frontul luptei.

Te sărutăm cu toată dragostea,

Sofia şi Ioan Ardeleanu Senior, din Supurul de Sus, nr. 316, Jud. Sălaj

Azi, 7 Oct. 1973”.

 

O altă foaie-manuscris, care n-a ajuns la destinaţie, rămasă printre nenumăratele dosare, cu un anume tâlc, o transcriem, de asemenea:

 

„Ne-am bucurat nespus de mult, aflând date certe despre ridicarea şi existenţa ta.

Ce lungă cale ai străbătut!

Ce muncă încordată trebuie să fii depus pentru înlăturarea atâtor greutăţi; pentru formarea unei atât de bogate culturi muzicologice!

Mai înainte numai cu câteva ore am primit şi ultima ta lucrare, Hronicul muzicii românești, o lucrare cu adevărat monumentală.

Am răsfoit-o, citind numai câte ceva, urmând o lectură atentă de mâine încolo. Îmi dau seama chiar şi numai din trecerea în revistă a masivului material bibliografic consultat, câtă stăruinţă şi dorinţă fierbinte de a valorifica tot, a risipi şi ultimele umbre din istoria mişcării noastre muzicale.

Dar dintr-un sentiment de prea multă modestie nu acorzi lucrării atributul de a fi exhaustivă, ci ca stimulator al gândirii şi cercetării noastre muzicologice, în fapt, ne găsim în faţa celui dintâi tratat de istoria muzicii româneşti. Nu cred să fie cărturar sălăjean care să nu încerce  un sentiment de bucurie, admirativ, de satisfacţie că autorul acestei lucrări este un vrednic fiu al Sălajului. Voi scrie mai multora din Zalău, semnalând această apariţie.

Ştii, Lăzăruc dragă, dintr-un sentiment patriotic local, nu în sens rău înţeles, căutăm să facem cunoscute valorile, bogăţiile şi frumuseţea Sălajului nostru. De aceea nu ne îndoim că, la locul potrivit din volumele următoare ale Hronicului muzicii românești, vei anunţa, măcar în fugă, şi de activitatea dirijorală a câtorva sălăjeni: Ioan Chira (cor de bărbaţi – 4 voci – Băseşti), Dariu Pop (cor mixt – 4 voci – Bulgari şi apoi, Băseşti), şi compozitor apreciat, Mihail Bobiş (cor mixt – 4 voci – Supurul de Sus), Mihail Bobiş (cor mixt – 4 voci), Teodor Medan (cor mixt – 4 voci), S. Oros (corul Casinei române din Şimleu), V. Filip – Unimăt. Aceste formaţiuni, înfiinţate în ultimele decenii ale secolului trecut, durând viabil până la mijlocul războiului mondial, au fost patronate de Desp. ASTREI sălăjene înfiinţată la 1871, care-şi ţine adunările generale ani la rând şi la care aceste coruri concertau. Sălajul a adăpostit în trei ani adunările generale ale ASTREI centrale (1878, 1908, 1926), când arta muzicală...”

Erudiţia, bogatul orizont cultural, multilateralitatea preocupărilor, spiritul critic, limpezimea demersului şi, ca pretutindeni, infinita dragoste pentru tot ceea ce reprezenta Sălajul sunt constante ale personalităţii sale istorice, evidente şi din ultima pagină pe care mi-a dedicat-o. Totodată, nu pot fi omise cele câteva materiale, articole, relative la persoana mea, inclusiv, recenzii, tipărite în Năzuința, motive în plus, de a-i fi recunoscător.

 

Indisolubil conexat la această ultimă scrisoare, nedatat şi, de asemenea, neajuns la destinatar, ce trădează, o dată în plus, vocaţia de istoric a lui Ioan Ardeleanu Senior, deţinem un adevărat studiu, chiar şi imperfect, despre mişcarea muzicală sălăjeană, ce se cere publicat  independent de aceste rânduri.

 

„Dragă Lăzăruc,

Am cules din diferite fişe ceva date despre mişcarea muzicală în Sălaj, împreună cu a doua jumătate a secolului trecut, la repezeală şi fără nici o pretenţie de a fi cuprins totul.

Departe de mine gândul ca aceste să le utilizezi cu atâtea amănunte, pe alocuri, nesemnificative. Le-am însăilat doar pentru a avea o bază documentară, urmând ca să sintetizezi ce crezi că merită de a fi reţinut în Hronicul muzicii românești şi într-o stilizare de specialitate.

Deşi mi-a plăcut muzica, urmând chiar un curs pentru dirijor de cor (1933), cu prof. Timotei Popovici, în Sibiu, instruind şi dirijând coruri în Sărăuad (1933-1936), în Tăşnad (1936-1940) şi Supurul de Jos (1948-1962), sau cântând în corurile maeştrilor Fr. Hubic în Blaj (1940-1944) şi Vasile Albu în Zălau (1945-1948), totuşi am simţit multă stângăcie în abordarea cuprinsului acestor note.

Şi, dacă în final, vei aminti doar că şi în Sălaj a existat o mişcare muzicală, numind câteva coruri şi dirijorii lor, cărturari mai vechi ai Sălajului, câţi mai trăiesc, ca şi cei tineri preţuitori şi legaţi de tradiţiile culturale sănătoase şi progresiste ale trecutului nostru local, vom fi foarte mulţumiţi şi pe deplin satisfăcuţi.

 

Dragă Lăzăruc,

 

Încă ceva. Cărturarii sălăjeni mai vechi, care prin activitatea lor s-au avântat cu pasiune pentru un viitor mai bun şi mai drept şi care – puţini, câţi mai sânt – supraveţuiesc vremilor lor, au dorinţa de a vă vedea întruniţi, aici la Zalău, pe toţi cărturarii tineri, sălăjeni, care vă afirmaţi atât de frumos şi prestigios în diverse domenii de activitate şi prin atâtea centre ale patriei noastre. O sudură, o predare şi o preluare de ştafetă dacă vreţi, e ceva natural, care se îmbină perfect într-un proces dialectic.

Noi suntem siguri, că vom afla deplină înţelegere şi aprobare la Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Sălaj în sensul celor de mai sus şi, la timp oportun, vom prezenta o asemenea propunere şi tematica unei astfel de consfătuiri.

Cu multă şi aleasă dragoste,

Ardeleanu Senior

 

P.S. Nu fără oarecare sfială, dar în nădejde că voi fi înţeles, rog caută o modalitate, fie chiar şi la urma ultimului volum din Hronicul muzicii românești, rectifică eroarea cu Grigore Moise, în loc de Grigore Maior, profesorul de la Blaj, sălăjean de al nostru, din Sărăuad, adevăratul ctitor şi conducător al formaţiunii Comoedia ambulatoria alumnorum din Blaj (pag. 412 şi 471) şi care, precum ştii, a pătimit multe pentru această cea dintâi încercare de teatru în cultura noastră”.

Autor: Octavian Lazăr Cosma