Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



O imensă provocare: a fi etnograf în România secolului XXI*

O imensă provocare:  a fi etnograf în România secolului XXI*

Noiembrie 2015

Multă vreme, viziunea paseistă şi, deseori, statică ori, cel puţin, unilaterală, asupra satului tradiţional românesc, a dominat perspectiva de abordare a ruralului şi a generat o serie de stereotipii (ce au supradimensionat latura idilică uneori sau liniară, alteori, a comunităţii rurale). Evoluţia referenţialului – satul, mai vechi sau mai nou – a obligat, pe cale de consecinţă, evoluţia metodologiei aplicate de ştiinţele sociale şi chiar a generat regândirea acesteia, într-un efort epistemic vizibil astăzi în plan european.

Mai mult, recenta (pe scara istoriei) integrare în marea structură europeană a generat schimbări fără precedent în cotidianul rural, modificându-i identitatea şi reclamând cercetări de teren urgente, imediate, urmate de arhivarea şi prezervarea materialului obţinut în vederea fondării unei arhive multimedia ce să permită abordarea ulterioară în diacronie a satului românesc contemporan. 

Regimul comunist şi lunga perioadă de construire a „omului nou, multilateral dezvoltat” a condus, indubitabil, la modificări structurale şi vizibile glisări mentalitare în zona ruralului românesc. Mulţi dintre ţăranii „din tată-n fiu” s-au trezit, peste noapte, muncitori, iar satele au început să se orăşenizeze, fenomen cunoscut în disciplinele sociale drept „urbanizarea ruralului”; desfiinţarea proprietăţii private asupra pământului şi politica agrară agresivă a regimului comunist au generat fenomene sociale, economice şi culturale care sunt receptate drept cele mai nefaste urmări ale procesului de colectivizare forţată. Colectivizarea agriculturii a fost urmată, în acelaşi sens al „urbanizării ruralului” (dar şi de „ruralizarea urbanului”, în unele cazuri, am zice noi) de un amplu proces de industrializare, marcat, la nivelul socialului, de fenomenul navetismului şi de migrarea sistematică spre oraş a tinerilor, pentru noi locuri de muncă. Fenomenul migraţiei către urban a dus, în mod logic, la depopularea satelor şi la schimbarea radicală a modului de viaţă atât al bătrânilor rămaşi în sate, cât şi al tinerilor plecaţi la oraş. 

Prefacerile satului contemporan nu s-au oprit aici. A urmat deschiderea către Europa, cu lărgirea fenomenului de migraţie până la mii de kilometri de satul natal sau cu prefacerile unei eterne tranziţii la economia de piaţă şi „binefacerile” acesteia pentru ţăranul român.

Mai recent, o altă tendinţă îşi spune cuvântul: după decenii întregi de migrare de la sat la oraş, orăşenii din spaţiile hiperaglomerate au început să aprecieze viaţa patriarhală, liniştită şi, între timp, dotată cu plus de confort, a vieţii de la ţară, astfel încât au început să fugă de la oraş către satele apropiate, construindu-şi elegante vile de vacanţă sau chiar locuinţe permanente, la periferia localităţilor.

Mai trebuie observat că vorbim tot mai mult despre artificial, forţat, inventat, exacerbat nu doar în cazul sărbătorilor populare, ci în general în contextul „patrimonializării” excesive, aproape frenetice, a bagajului nostru cultural, doar pentru a ne alinia la acel principiu atât de mult vehiculat al UNESCO, cel de „salvgardare a patrimoniului”, cu precădere a creaţiilor imateriale. Atât la nivel de legislaţie, cât şi la nivel de abordare teoretică, se vorbeşte tot mai mult, azi, despre categoria culturală a patrimoniului imaterial (sau oral), despre care se crede că este principala marcă de identitate a unui popor, mereu indicat ca unul dintre puţinele seme cu valoare de indice de identitate. Dar exploatarea prea accelerată a manifestărilor de cultură imaterială, frenezia detectării lor şi acolo unde ele nu există sau sunt demult apuse şi mai ales abordarea acestora cu instrumentele culturii de masă a generat, nu o dată, exagerări, deraieri, aberaţii, demne de hărnicia activiştilor culturali de partid de altădată. Întreaga matrice de manifestări ale patrimoniului oral – de la performarea nunţii la life stories, de la dansul căluşului la mărţişor, de la Sânziene la Dragobete sau de la vrăjile de dragoste la povestea pâinii – a fost supusă masificării, fără a se ţine seama de cadrele spaţio-temporale necesare performării unor obiceiuri (sub sancţiunea, altădată, a inversării efectului invocării, a nenorocului sau a potrivniciei naturii), de caracterul ezoteric al unor texte magico-mistice, de cadrele de intimitate ale unor ritualuri, de reclamarea unui anume gen cultural, vârstă sau condiţie de puritate pentru ceremonialuri etc., totul în dorinţa de a salvgarda, de a inventaria, de a arhiva sau de ... a inventa. Componenta dominantă a oricărei manifestări de cultură imaterială este acum spectacularul, impus deseori cu forţa doar pentru a se obţine un efect scenic exagerat care să poată fi apoi exploatat de industriile culturale (a se vedea bogăţia de CD-uri cu muzică populară, de DVD-uri cu dansuri populare, de filme etnografice, de emisiuni televizate sau de rubrici de revistă). Efectul este deseori exact inversul celui dorit: în locul conservării unui obicei in situ, cu atragerea spectatorilor la sursă, adică în mijlocul satului, s-a obţinut preferinţa de a urmări respectivele manifestări acasă, la televizor.

Nu o dată, firul logic sau instituit cutumiar al evenimentelor istorice sau al derulării tradiţionale a unui obicei a fost denaturat doar de dragul revigorării sau prezervării unui anume element de tradiţie sau sărbătoare populară. Practica evaluării unor proiecte culturale destinate salvgardării patrimoniului imaterial au demonstrat că, de dragul parcurgerii unor etape trecute în desfăşurătorul unui proiect finanţat, au fost puşi copiii să danseze sau să joace roluri specifice adulţilor, au fost înregistrate colinde în mijlocul verii sau au fost puşi membrii unui ansamblu artistic să culeagă porumb în cele mai frumoase costume populare de sărbătoare. Astfel de manifestări nu doar că sunt în contradicţie cu logica şi legica populară, ieşind cu mult din cadrele mentalitare specifice comunităţii satului tradiţional românesc, dar aduc chiar deservicii pentru că denaturează istoria şi diluează mult acele mici dar remarcabile elemente de inovaţie, de noutate, de individualitate pe care fiecare variantă locală le aduce invariantei de bază.

Contextul cultural îl exprimă, magistral, Andrei Pleşu: „Nu suntem nici destul de estici, nici destul de vestici. Avortaţi într-un loc care seamănă mai mult a dizlocare, bântuiţi de ispite contradictorii, indecişi la răscruce de drumuri, suntem într-o permanentă căutare a sinelui nostru real, a căii optime pentru lămurirea şi exprimarea fiinţei noastre adevărate. Când avem de-a face cu «excese» răsăritene, ne simţim apuseni. Când ni se propun rigori apusene, ne luăm, fuduli, libertăţi răsăritene. Trăim, aşadar, un permanent sindrom al neapartenenţei. Suntem neaşezaţi. (...). Aplecaţi spre est, exaltăm «tradiţia», strămoşescul, timpurile imemoriale, ortodoxia, dar, tentaţi de vest, căutăm şi idolatrizăm «noul», aspirăm la sincronism, acomodare, modernizare galopantă. Risc inevitabil: «formele fără fond», pripeala împrumuturilor, abuzul adaptativ. Asta pe de o parte. De partea cealaltă: încăpăţânare conservatoare, imobilitate, opacitate. (...). Fie ne dăm «apuseni», stârnind revolta «fondului nostru nelatin» de care ne e niţeluş jenă, fie ne dăm pravoslavnici, stârnim stupoarea vag nerăbdătoare a partenerilor noştri apuseni şi creăm oarecari probleme de «integrare» europeană. Când nostalgici, când ambiţioşi, când pre-senili, când juvenili, adoptăm, ţanţoşi, straiele «nemţeşti», dar contemplăm, sentimental, şalvarii”1.

Într-un asemenea climat de prefigurări istorice, etnografia satului românesc reclamă o urgentă radiografie, pentru definirea clară a stadiului în care se (mai) găseşte cultura tradiţională.

A vorbi, astăzi, despre starea etnologiei româneşti (la fel ca şi despre starea naţiunii) înseamnă a spune şi bune, şi rele, a observa şi din interior şi din exterior un fenomen prolific dar şi, deseori, eclectic la nivel de metodologie sau referenţial. În ciuda unor vizibile eforturi de modernizare şi aliniere la ajustările epistemice europene şi americane, o ştiinţă care să studieze sincronic şi diacronic cultura tradiţională pe teritoriu cultural românesc ar avea mare nevoie de clarificări şi precizări, pornind de la chiar proprietatea termenilor care să o descrie: etnografie, etnologie, antropologie (într-un sens mai larg decât cel dat de Claude Lévi-Strauss). Altfel spus, raporturile de putere în interiorul ştiinţei, indiferent cum s-o fi numind aceasta, înclină balanţa în favoarea studiilor aplicate (direct în teren, pe memoria culturală sau pe culegeri gata făcute) şi în defavoarea unui cadru teoretic riguros şi bine articulat. Dacă, să zicem, un astfel de cadru ar exista până la un punct în cercetarea satului românesc de sfârşit de secol XX (Mihai Pop, Ion Şeuleanu, Gheorghe Pavelescu), acum se simte nevoia unei focusări pe cultura de tip urban sau pe cea rurală, urbanizată între timp. Studiul oraşului şi a satului-oraş a devenit tot mai necesară în interiorul antropologiei culturale actuale, or în spaţiul românesc abordările sunt doar de pionierat (Nicolae Panea, Vintilă Mihăilescu). Şi provocările multidisciplinare sunt încă palide: odată lărgit referenţialul cultural (nu doar comunitatea rurală, ci şi cea urbană, nu doar cultura tradiţională, ci şi cea populară, mai recentă), instrumentele şi metodele ar trebui să fie reconsiderate şi refrişate, în sensul acordării de credit mărit şi unor indicatori sociologici, medicali, psihologici sau istorici, de exemplu, care mânuiţi cum se cuvine, să poată descrie mai cursiv evoluţia comunităţii româneşti din ultimul secol. 

Apoi, observăm disoluţia instituţiilor, dar şi o (prea) mare disipare a responsabilităţilor în ceea ce priveşte cercetarea etnologică: absolvenţii de etnologie/filologie lucrează în domenii conexe, mai bine plătite decât în muzee sau universităţi sau invers, fac cercetare etnografică ziariştii, sociologii, istoricii; fondurile financiare pentru cercetarea satului românesc se găsesc unde te-ai aştepta mai puţin (la ministerele Agriculturii, Transporturilor, Tehnologiei etc.); proiectele de finanţare în domeniu sunt scrise de tot felul de aplicanţi: SRL-uri, PFA-uri, ONG-uri care nu beneficiază de specialişti, ci doar vânează banii puşi în circulaţie; birocraţia accesării fondurilor de finanţare din orice surse este în continuare maximă; secţiile de specialitate din facultăţi se desfiinţează; deci, totul pare cam... kafkian.

Pe de altă parte, este uşor idealist sau, poate, deplasat? să ne gândim la o punere de acord a „factorilor de decizie” care să demareze o cercetare amplă şi generală de tipul celei iniţiate în perioada interbelică de Şcoala sociologică gustiană. Nu ne putem refuza plăcerea unui vis în care o echipă de specialişti, dotaţi acum cu tehnici extrem de moderne şi de rapide de înmagazinare a datelor audio şi video (interviuri, fotografii, filme, înregistrări) să treacă la conturarea unor hărţi etnografice noi ale ţării, la fondarea unui mare atlas etnografic la zi, la punerea temeliei pentru descrierea multidisciplinară şi plurifaţetară a peisajelor culturale româneşti, într-un efort comun de descriere monografică a satului românesc şi a evoluţiei sale către satul modern sau oraşul proaspăt devenit. Desigur, pentru acest lucru ar trebui uitate orgolii şi dizolvate multe animozităţi instituţionale şi personale şi bănuim cu toţii că mai degrabă ar trece cămila prin urechile acului...

Din contră, presiunile Uniunii Europene şi a normelor sale nu o dată stupide sau dezideratele UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural material şi imaterial au fost prea zelos asumate. Trendul interesului maxim pentru subiecte ce ţin de prezervarea folclorului conduc, din păcate, la glisări aberante uneori, care, prin exploatarea exagerată a unor subiecte la modă (divinaţia de orice fel, „şura danţului”, şezătorile refăcute, instrumente muzicale pe cale de dispariţie, eco-medicina) obţin inversul rezultatului vizat, adică diluarea caracterului de specificitate locală.

La fel ca în toate domeniile de cercetare, noile media au adus beneficii şi deservicii deopotrivă domeniului: documentarea bibliografică a fost mult facilitată, dar şi expediată în superficial, deseori, articolele de aşa-zisă specialitate putându-se face din compilaţii elaborate; informaţiile de profil circulă foarte uşor, dar sunt deseori contaminate de superficialitatea mediului de comunicare; anumite sectoare de interes, cum ar fi divinaţia, vrăjitoria sau medicina magică fac carieră pe internet: performerele îşi fac publicitate on-line, postează tehnici sau reţete magico-rituale pe bloguri, au site-uri specializate sau editează reviste electronice de profil; un mare sector al sincretismului cultural, sărbătoarea, a cunoscut sub influenţa internetului metamorfoze spectaculoase, mutându-se, practic, în mediul virtual: aici se fac invitaţiile, pe site-urile primăriilor, pentru cele comunitare sau pe blog, pentru cele personale, aici se întâlnesc prietenii să se felicite, de aici se cumpără cadourile, aici se postează fotografiile... sărbătorile tradiţionale pe facebook au devenit un loc comun, nemaivorbind despre sărbătorile importate.

Desigur, ar fi de-a dreptul neserios şi, cu siguranţă, neproductiv, să criticăm toate aceste formule de derapaje sau exagerări în abordarea faptului etnografic; societatea evoluează firesc şi nu vor fi etnologii cei care să se opună globalizării, progresului sau cibernetizării; ceea ce putem noi face este să înţelegem direcţiile şi tendinţele impuse dinspre teren către specialişti, şi să ne asumăm proiectele etnologiei de urgenţă (demarată mai ales pe potenţialele trasee ale autostrăzilor sau în şantierele de la marginea oraşelor, dar şi în orice sat aflat în plină transformare) ca pe mari şi grabnice proiecte şi să ne comportăm ca nişte specialişti adevăraţi, dornici să facă ştiinţă.

 

 

* Din volumul în pregătire RITMURILE COTIDIANULUI. Dimensiuni feminine/masculine ale satului sălăjean tradițional, ce va apărea la Editurile Caiete Silvane – Zalău şi Etnologică – Bucureşti.

1 http://adevarul.ro/news/societate/amplasamentul-balcanic-1_54ea3e30448e03c0fde1bf36/index.html.

Autor: Camelia Burghele