Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Noiembrie 2015

Doar într-o lume lipsită de sens totul pare a avea sens. Sensul se cristalizează chiar pe fondul atotprezent al non-sensului. „Actul acceptării lipsei de sens este, în sinea sa, un act plin de sens” (P. Tillich). Sensul şi non-sensul, un joc semiologic cu oglinzi opace, propoziţii aruncate în volutele limbajului. Sensul vine în urma unei întrebări aparent fără sens. Existenţa îşi este sens şi non-sens deopotrivă. 

 

*

Unele filosofări simplifică lucrurile pînă devin de o complexitate incomprehensibilă. Spun – cum preciza cineva, „cu o claritate filosofică dificil de înţeles” – mai mult decît pot suporta unele concepte, unele incursiuni diegematice. Vorbesc în afara limbajului, glosează în preaplinul ne-înţelesului. Verbiajul în gol, în marginea unui text, păsăreasca sterilă care explică pînă complică şi blochează definitiv lucrurile, limbajul supus celor mai inventive cazne semiologice, cuvîntul făcut praf şi pulbere pentru a spune altceva decît spune – iată rătăcirile care fac multe filosofări nefrecventabile. Orice text se ratează cînd vrea să spună totul.

 

*

Nu există adevăr constant. Există doar o căutare constantă a adevărului, o „încercare cu adevărul”, cu o formulă nietzscheeană. Faptul că el nu poate fi găsit îi întăreşte chiar caracterul de constanţă a căutării. Adevărul există doar în măsura în care îl caută cineva. Unele idei se împotmolesc în adevărul lor relativ. Altele curg liniştite în aproximările lor exacte. Pentru a fi perfecte, unele idei trebuie să fie ciobite puţin. Iar dacă se întîmplă ca unele fapte să nu corespundă unor idei, „cu atît mai rău pentru fapte”, cu o aserţiune a lui Hegel.

 

*

Cuvintele numesc de-numindu-se. Ele semnifică cu propriile lor destrămări. „Frazele au sens, pe cînd cuvintele au doar semnificaţii” (C. Noica). Noi vorbim doar limba pe care o putem inventa, dincolo de genealogii, etimologii şi diacronii. Doar tăcerea face sincronia ei perfectă. Putem comunica doar cu o limbă care uită semantica fiecărui cuvînt. Una care ar vorbi cu toate straturile ei etimologice ar duce direct la babilonie. Lumea e o definiţie care nu poate fi încheiată de nici un limbaj. (Mai bine să taci corect gramatical decît să vorbeşti pocind limba).

 

*

Prin scris „ad-memorăm” – cu un termen husserlian – ceea ce am trăit din ceea ce mai putem invoca direct sau indirect ca mărturie a acestui fapt. Rememorăm o serie de realităţi idealizate peste care timpul a aşternut aliterativ uitarea. Pulsăm (încă) în urmele a ceea ce am fost, ne agăţăm noetic de ultimele vestigii ale memoriei. Şi în scris e nevoie de un ton, ca şi în muzică. Şi, evident, depinde de unde îţi iei acest ton. Căci e nevoie de el pentru a-ţi putea acorda amplitudinea reverberaţiilor eului, ambitusul ecourilor încrustate în portativul alb al paginii.

 

*

Nu să ştii, ci să ştii ce să ştii, dar, mai ales, ce să nu ştii, devine cu adevărat o problemă. Noi devenim (ceva) chiar prin survolul momentelor pe care le evităm. Nereuşitele sînt formatoare. Ratările sînt pedagogie pură. Există reuşite care ne lasă pustii, după cum există fericiri care ne micşorează. Să ştii ce vrei – o aproximaţie. Să ştii ce nu vrei – un raţionament. Ceva există cu adevărat doar din moment ce poate fi negat.

 

*

Moartea ne naşte în braţele altui nimic. Ne aşază în golul unei tăceri. Aşterne peste noi o rece veşnicie. Ne îndeamnă să in-existăm pînă la altă venire… Nu se poate vorbi din efemeritatea vieţii despre eternitatea morţii. Se pot formula doar cîteva mirări relative. „Dacă ai fi văzut cînd s-a ivit din nimic, ai fi ştiut şi cînd s-a reîntors în nimic” (Tertulian). Moartea este actul fundamental al vieţii pentru care nu trebuie făcut nimic. Trebuie doar să-i aşteptăm cutremuraţi neprevăzutul.

 

*

Să cazi, în scris, chiar în capcana a ceea ce critici, să exulţi în minoratul ideilor altora, să faci slalom academizant printre citate, iată performanţa scripturală a unora. Să fenomenologizezi la limita de jos a limbajului, să corupi absolutul gîndirii cu cîteva poncife de ocazie, iată filosofia de succes a prezentului. Forţa unei idei este dată de numărul celor care o susţin, nu de profunzimea sa ontologică.

Autor: Ioan F.Pop