Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Oglinzi lângă icoane*

Oglinzi lângă icoane*

Noiembrie 2015

,,Acel ce trebuie să făurească nimiceşte pururea”.       

Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra

 

(...)

Îmi repugna fericirea pentru că aveam instinctul echilibrului. Ştiam că trebuie plătită... Cerul la care te înalţi te aruncă înapoi. Am aflat la puţin timp că am fost admisă şi-am simţit-o zguduindu-mă.

Mama a intrat în cameră păşind apăsat pe covor. Se ridica în aer praf neaspirat şi-mi venea să plâng.

- Felicitări, artista mea!

„Artista mea”… şi cât aş fi vrut să nu fiu a nimănui...

Admisă la Arte, la prima dintre variante, fericită, deşi ştiu că nu mi-a pus Universitatea pensula în mână sau mama sufletul în trup.

Am plecat în septembrie.

Acolo: Artişti. Nebuni. Poeţi. Artişti.

Culoare când vream întuneric, întuneric când vream să-mi toarne siclamul ulei în orbite. Colegi singuri, colegi împreună. Oglinzi lângă icoane, Dalí lângă Klimt.

- Pe mâine vă recomand un minim studiu despre Nabil Kanso. Să-nţelegeţi şi voi ce vorbesc, ni s-a spus la postmodernism.

Nu l-am făcut. Mă plictiseşte studiul şi pe mine, ca pe unul care l-a înlocuit cu o reproducere întocmai a picturii „Faust”.

- Ştiţi toţi de Faust?

- Da.

- Şi-a vândut sufletul diavolului, a urlat un nărod cu nevoie de paradă.

Am tresărit:

- De ce să-şi vândă sufletul dacă-l poate face iubit?

- Cum iubit, Amlett?

- Să faci diavolul să se-ndrăgostească de tine. 

S-a lăsat liniştea.

- Îmi place, a spus profesorul, să-mi faci când vrei o schiţă pe tema asta.

Am pictat, în schimb. Mi-am pictat frântura: Leanan Sidhe, femeia necurată, căsătorindu-se cu Apollo.

M-a strâns în braţe când i-am arătat-o şi m-a strâns din nou agăţând-o pe un perete. Nu-i înţelegeam entuziasmul.

***

Adormind în noaptea aceea, am intrat în nouă cercuri negre din care voiam să ies, dar în care simţeam, cumva, că speranţă nu mai e. Şi stând înconjurată de ele şi de întunericul lor, negreala mă lumina trezind în mine mândrie, mândrie şi orgoliu, mândrie şi har.

- Cum te simţi? am auzit o voce.

- Cum mă simt?!

- Artistul! a strigat. Artistul!

- Artistul?

Au căzut cele nouă cercuri în jurul meu, iar cerul deasupra mea s-a albit. Cerul deasupra mea se scutura, tremura. Cerul deasupra mea palid, din buzele lui – spume albe, nori, cerul deasupra mea!: acolo unde toate au epilepsie.

Deasupra mea a răsărit şi soarele, când eu pictam cerul în divinul lui puseu.

Nu mi-am mai găsit pictura în cameră când m-am întors, iar de la primul curs am fost chemată în cancelarie. Acolo, stătea înconjurată de nouă alte persoane, iar când am intrat, şi-au întors toţi ochii spre mine. Şaptesprezece ochi analizându-mă, şaptesprezece, căci unul era orb.

- Ce-i?

Şi m-au felicitat şi mi-au dat tabloul la expoziţie. Când l-am văzut atârnat – un cer într-o criză – mi s-a făcut rău. Se ridicau în mine colţii unui geniu şi-mi venea să-i înfig în toţi misoginii care mi-au înjosit din oficiu munca. Dar în carnea şi în sufletul meu i-am înfipt când am început să urăsc orice tablou ce nu-mi purta semnătura.

La sfârşit mi s-a spus că aveam să fiu superioară studenţilor din anul meu. Mi s-a spus cu un cuţit în timpane: „din anul meu”. Şi care-i anul meu, care a fost anul tuturor? Suntem toţi acelaşi an – arta toată – acelaşi an şi ieri, şi astăzi. Să-i lăsăm pe alţii să se-ngroape în cifre.

Era un el acolo, era un el în penultimul an, era un el şi era mai bun, şi-l chema Patya.

Şi adormind iar, cu dorinţa asta în mine – cu dorinţa de a-i sfâşia fiecare tablou – am visat acelaşi cer, jonglând cu cele nouă cercuri şi aruncând repetat în mine, aruncând cu cel de-al nouălea cerc în tâmplele mele din care ţâşnea sânge. Mă ştergeam cu palma stângă şi, uitându-mă la ea, vedeam portretul lui Cain.

- Ce-i asta? am strigat.

Nu mi s-a răspuns, dar a căzut în faţa mea un tânăr care picta.

- Ce pictezi?

- Palma ta.

M-am trezit. Pe toată mâna aveam vopsea roşie şi pictam cu stânga. Şi-au avut toate acelaşi destin: o expoziţie.

***

Patya mi-a spus că mă iubeşte şi l-am scuipat. Dacă Mântuitorul ar fi fost arta şi el m-ar fi sărutat, aş fi fost eu cea răstignită de Iuda din palmele lui. L-am scuipat şi mi-a reproşat că sunt nebună. Nu sunt eu nebună, ci Cain cel din palma mea.

El devorează.

Am vrut să pictez un înger întinzând mâna unui demon ca să-l smulgă din infern şi, neştiind unde să-i aşez aripile, l-am rugat pe Patya să mă ajute. M-a dezbrăcat să-mi mângâie omoplaţii, să simt unde se dezvoltă, de obicei, organele cereşti. I-am spus că nu pot picta din mângâiere.

- Cum să-ţi arăt atunci? Aripa porneşte de aici – şi m-a atins.

- Degeaba ştiu. Vreau să simt.

- Şi cum naiba te fac să simţi?

De-aia nu l-aş fi putut iubi.

M-am întors spre el, i-am acoperit capul cu tricoul ridicat şi cu un cuţit i-am crăpat pielea spatelui. A strigat şi a plâns, din el a ieşit culoare.

(Artişti. Nebuni. Poeţi. Artişti.)

- Fă-mă să simt, i-am spus, şi mi-a tăiat spatele.

A pictat cu mine. Eram nebuni şi cruzi aici să se-ndoaie blândeţea în firele pensulelor noastre, să fim expuşi culturii sau cultului ăsta într-atât de cronofag.

În fiecare zi, ochii mei deveneau mai negri şi faţa mi se transfigura; fiecare pictură ne usca: unul în mâinile celuilalt.

 Când am absolvit, a vrut să fiu a lui cum eram doar a mea.

- Nu! i-am răspuns şi nu l-am mai văzut de atunci. 

Nici n-a mai pictat.

Dar nemaiavând ce să fac cu arta mea, refuzând să fiu într-adevăr femeie, jumătate, am rămas singură. Atunci, într-unul dintre coşmarurile mele, l-am întâlnit.

Mi-a zis că-l cheamă Aka şi că-l cunoaşte pe Zarathustra. Mi-a promis doar plăcere şi artă, m-a dezbrăcat în fiecare noapte şi mi-a pictat corpul cu violet. Am ajuns să-l aştept eu: dezbrăcată, vărsând singură violet pe coapsa mea, întotdeauna prea deschis, roz parcă. Şi mă lovea ca să mă înveţe adevărata culoare a plăcerii. Aveam omoplații sfâşiaţi si nu ca să pictez aripi. Omoplaţii mei îl aţâţau şi vedea în ei cele patru grupuri de arte.

Am ajuns să-i fiu alături permanent, nu doar în coşmaruri. Mă plimbam pe stradă cu el, mâncam cu el, dormeam cu el. Le-am povestit tuturor despre el şi toţi m-au părăsit. M-au părăsit toţi cei care n-au înţeles că profunzimea e a celui care l-a cunoscut pe Zarathustra.

***

În noaptea în care aveam să-l însoţesc în casa pe care mi-a promis-o, a venit la mine cu un buchet de peste şase sute de trandafiri şi m-a întrebat dacă vreau să-i aparţin.

Când îmi venea să strig acelaşi nu răspicat pe care-l strigasem în faţa atâtora, mi-a pus pe mână nouă inele, nu unul ca toţi netoţii de până atunci.

- Îţi pun pe mână nouă inele ca să nu-ţi tai şi tu urechea, ca Van Gogh.

 Am căzut în genunchi şi-am acceptat, deşi nu-mi venea să plec într-o aşa noapte la casa nimănui. Şi nici n-am plecat o vreme.

Am vrut să ne căsătorim la prea puţin timp după ce ne-am cunoscut, dar preotul care ne-a promis slujba de cununie n-a trăit destul decât pentru unul din visele mele: petreceam cu el, când mi-a întins mâna. 

- Dar n-aţi murit?!

- Am murit, Amlett, mi-a răspuns, da’ nu ştii că-i Vinerea Mare şi preoţii vin la prohod?

M-am trezit tremurând şi-am renunţat la ritualurile religioase pentru nuntă. 

La acelaşi prea scurt interval, am aflat că aveam să devin mamă. Şi încântată că aveam să creez şi altceva, afară de pictură, am sărit în braţele lui Aka.

El nu s-a arătat încântat.

Într-o altă noapte însă, mi-a spus, a visat că avea să vină şi copilul cu noi la casa pe care mi-a promis-o şi pe care nu mi-a fost dat să o văd. Casă care nu figura în niciun act, dar care – o ştiam sigur – exista undeva.

Abia atunci s-a ataşat şi Aka de pântecul meu.

Ne iubeam. Ne iubeam deşi aş fi voit să ne ignorăm, deşi aş fi voit să fiu doar eu cu pensulele mele în casa lui.

Căci nu era preţ pe care să nu-l fi plătit de dragul artei, cum nu era sacrificiu pe care să-l fi făcut de dragul oamenilor.

Dar în Aka nu găseam omul.

N-am găsit deci motiv să-l urăsc, n-am găsit până când telefoanele au început să sune la miezul nopţii, el să-şi ascută unghiile ca să mă zgârie cu ele, să plece, să vrea tot mai mult.

Aka îşi dezgolea faţa şi nu era faţa celui care fusese cândva.

Beat – mort de beat – sfida pântecele meu. Mă lovea, ţipa, mă culca peste şi în ciuda durerilor mele. Erau zile întregi în care locuiam singură, neştiind nimic de el; nedorind să mai ştiu.

Mi-a smuls pensulele din mână, mi-a sfâşiat multe foi. Aveam câteodată sânge închegat în colţul gurii, dintotdeauna vânătăi pe corp şi un copil care creştea în mine împotriva mea şi împotriva tuturor.

Odată, în ultima lună de aşteptare, am intrat în apartamentul meu, în apartamentul cumpărat de părinţii mei, iar din dormitor a ieşit o femeie plângând. Când m-a văzut, şi-a şters lacrimile şi a zâmbit. Era dezbrăcată.

Am prins-o de păr, am târât-o în atelier, am pictat-o până când răbdarea m-a epuizat şi-am început s-o lovesc apoi.

Aka a venit şi el, să vadă haosul meu. Dar n-a zis nimic.

Când prostituata a plecat, am ridicat mâna asupra lui, iar el m-a trântit la pământ şi a dat cu picioarele în mine. De nouă luni îi purtam copilul şi amândoi dădeau cu picioarele în mine. 

Şi dacă aveam norocul să mă mai doară rănile, mi le săruta. Îi părea rău, poate, şi tot nu se oprea.

Mama a înţeles multe fără să-i spun nimic şi, în încercarea de-a mă apăra, s-a îndepărtat de mine. L-a scos afară din apartamentul meu şi el a plecat fără să ezite, a plecat ştiind. Ştiind că n-am să pot picta în absenţa lui şi c-am să-l sun şi-am să-l implor să se întoarcă.

S-a întors şi-am băut vinul nostru, vinul ce-l aducea de nu ştiu unde – vin sec, care mă ameţea de fiecare dată. Vinul care era în faptă rădăcina celor mai violente nopţi pe care mi-a fost dat să le trăiesc. Dar dacă iubeam vinul şi omoplaţii sfâşiaţi, îl iubeam şi pe Aka. 

Iubeam teroarea din el.

(...)

 

* Fragment din textul citit de autoare la şedinţa Cenaclului „Silvania”, joi, 22 octombrie 2015.

Autor: Cristina Chițu