Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ochiul de lângă drum

Ochiul de lângă drum

Noiembrie 2015

Lentila de contact, Vasile Dan

 

Nu e de ici, de colo, să deschizi seria poeților din secțiunea dedicată postmodernismului, în Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, publicată la Editura Paralela 45, în 2014, de Nicolae Manolescu. Nu e ușor lucru să-l fi convins, prin versurile tale, pe cel mai avizat critic să cadă pradă formulărilor metaforice pentru a descrie inefabilul poeziei tale: „O poezie retrasă în cochilia ei ca melcul când se confruntă cu o realitate primejdioasă, care are intrare în casa miracolelor de toată ziua”. 

Cu Lentila de contact, volum apărut în 2015, la Editura Mirador din Arad, Vasile Dan pare să-și fi propus să iasă din cochilie ca să vadă hiperboliza(n)ta realitate, să se deschidă „transparent și fragil peste măsură”, ca într-un act sacrificial, de care numai creatorul autentic e în stare. Liant al generațiilor și mesager deopotrivă, poetul se poziționează strategic chiar în textul care deschide volumul, Lentila de contact, autentică artă poetică: „Eram la mijloc între cei de dinaintea mea/ și cei care mă urmau orbi/ ținându-mă de mână fără să știe/ ca pe un baston alb”, dar și în cel care încheie volumul, „Sunt un poet sceptic”, asigurând circularitatea.

Poeme tari, de substanță sunt Oglinda fluidă (I) și Oglinda fluidă (II). Dincolo de încărcătura poetică evidentă, se remarcă perspectiva inedită asupra lumii, surprinsă în primul text pe coordonatele spațiale, iar în al doilea pe cele temporale, ca într-o încercare de conturare a unui punct – omul – între coordonate carteziene. Numai că toposul familiar contopește elemente suprarealiste și panteiste, dezvăluind, în același timp, constante ale realității: efemeritatea condiției umane („În locul meu un altul se naște în fiecare clipă”), arhetipul dublului denaturat, simbol al dualității și, mai apoi, al rivalității („n-avem decât o inimă în care stăm legați strâns/.../ Când dorm celălalt e treaz și-mi umblă cu bocancii prin viscere/ m-acoperă, mă dă deoparte,/ o singură viață avem îmi spune”), corporalitatea exacerbată, transfigurată în materie sau alterată („tu ca un cub minuscul de zahăr căzut în ea ca în ceașca de ceai auriu”, „degetele pot fi niște ochi mai buni/ decât ochii ficși ai pisicii urmărind vrabia roșie ce-și scaldă penetul”, „trupul e un lest mult prea greu, o piatră de moară la picioarele unui/ nou născut”, „epiderma înnorată în care stăm amândoi înveliți/ în jurul inimii care-i un hoț la drumul mare/ pândind răbdătoare la colț”). 

O tragică imagine a umanității se conturează și în al doilea poem; cronologia e profund subiectivă, deturnată, răsturnată: „Ei bine, ieri era luni iar azi e sâmbăta/ omului liber./ Azi e întoarcerea ceasului înapoi/ cu douăzeci și patru de ore, cu o săptămână, cu o lună,/ cu un an, cu toți acești ani pe care îi are oricine în buzunarul/ de la spate”. Asumându-și anacronisme stranii, fixând temporalitatea prin figuri celebre, de la poetul Pessoa, la împăratul Chien Lung, Sfântul Anton de Padova, Vasile Dan reface momentul genezei, substituindu-se lui Moise, prilej de a introduce tema solitudinii ființei umane, chiar în prezența divinității: „Dumnezeu întoarce roata la punctul zero,/ care e cel de start./ Înainte de a-i vedea fața îi aud vocea pe munte/ de unde cobor singur cu zece porunci, doar atât/ cât să te iau de mână precum pe un bătrân la trecerea/ străzii unde întotdeauna ajung singur”.

În alte poeme, temporalitatea, în ciuda căutatei precizii („Era o zi ca oricare alta de lucru, de vară, de iulie, de miercuri”), nu funcționează decât ca retrospecție de tip evocare, care, în mod paradoxal, se substituie prezentului, ca într-o ciclicitate ce contrazice motivul „fuggit irreparabile tempus”: „Fiecare zi de la o vreme se întoarce încet înapoi. Trăiește-mă încă o dată, îmi zice, lingușitoare”. Omul devine, așadar, o structură dihotomică, în care coexistă viața și moartea („Moartea are mult mai multe soluții/ decât viața, asta e sigur”), viața și poezia, moartea și poezia. 

O figură care se detașează e cea a poetului, bătrân și/sau orb, al cărui destin e iremediabil legat de creație; nu e o proiecție a unui Pan blagian, ci, mai degrabă, o figură ancestrală, de început de lume, așa cum nici motivul luminii, frecvent regăsit la poetul din Lancrăm, nu dobândește aceleași conotații, simbolizând aici raiul interzis. 

Fluxul existențelor e surprins inedit în poemul „Era o zi întunecată, era o zi senină” sau în „Poemul de dragoste al autorului bătrân și aproape orb”. Dacă în primul se accentuează simultaneitatea existențelor („asculta chiar atunci sonata lunii stând singur de-o parte,/ cineva învăța pe burtă din greu iarăși lecția de anatomie,/ cineva își îndoia genunchiul,/ cineva închidea ochii pe jumătate, cineva nu dormea încă de seara trecută,/ cineva deschidea o fereastră larg chiar deasupra”), în cel de-al doilea, asistăm la o disipare a acestora („atât să fi rămas acum din tine atât/ o parte e pe aici pe undeva pe jos alta departe/ poate chiar în această fotografie ștearsă”).

Poemele erotice au o textură specială, căci se resimte o puternică ambiguizare a trăirii, a sentimentului, care dă impresia de suprapunere a actului iubirii cu cel al creației.

Asumându-și intertextualitatea, poetul inserează versuri sau sintagme celebre, uneori voit modificate, care transportă cititorului de la Iliada, la Luceafărul eminescian sau la Scrisoarea I, de la Arghezi la Rimbaud, de la cele zece porunci, la textul Psaltirii, pe fundalul Greciei Antice, al vremurilor shakespeariene sau la Săvârșin, pe vremea regelui, racordându-l la marea literatură a lumii.

Ciclul intitulat Întâmplări crepusculare și alte poeme la Colibița, care cuprinde cinci poeme, dar și ciclul În nacelă sunt alegorice situări ale sinelui în universul fenomenal, cameleonic al ființei umane și în cel al naturii. Iminenta apocalipsă e resimțită de poet la nivel organic, ca o necesară exacerbare a simțurilor: „Au ajuns ochii mei să vadă/ materia, noaptea, prăpastia, cerul,/ puiul de foc, fulgerul, sângele/ necunoscut și verde al ierbii,/ inima care îl hrănește”; disoluția sau comprimarea timpului: „Vine o zi în care intră toate/ celelalte. Ca într-o gaură neagră” nu coincid cu suprimarea ființei umane, care pare condamnată la reverie, la contemplare: „Apoi totul dispărea ca prin minune./ Eram eu însumi singurul martor al propriei mele absențe.// Contemplu acum melancolic trecutul: o luncă bogată în rouă,/ zorii ce par că mijesc, somnambul/ care învață încet, încet să se vadă”. 

 Numeroasele premii literare, traducerile, numărul cronicilor sau calitatea criticilor care au analizat opera dau măsura valorii operei și a poetului Vasile Dan? Nicolae Manolescu conchidea: „Despre Vasile Dan n-au scris mulți critici, dar au scris cei mai buni. Aș încerca o parafrază: Despre Vasile Dan scriu tot mai mulți critici, pentru că scrie tot mai bine”.

Autor: Carmen Ardelean