Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Patul de maci

Patul de maci

Noiembrie 2015

Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, în anul 2009, Herta Müller este o scriitoare de limbă germană, originară din România (satul Niţchidorf, judeţul Timiş). Studiile de germanistică şi de limba şi literatura română le-a absolvit în cadrul Universităţii din Timişoara (1973-1976), debutând cu volumul de povestiri Niederungen – Ţinuturile joase (1982), volum mutilat de cenzură, dar publicat, integral, în Republica Federală Germania, doi ani mai târziu. Îndrăzneala autoarei precum şi mai vechea ei prietenie cu Aktionsgruppe Banat (Grupul de Acţiune Banat, grup alcătuit din scriitori de etnie germană din România ce nu agreau regimul comunist) n-au trecut neobservate de Securitate, care a dispus interzicerea dreptului de a mai publica şi deschiderea dosarului de urmărire informativă. În 1987, Herta Müller a scăpat din mrejele Securităţii, emigrând în Germania şi stabilindu-se la Berlin, unde a continuat să scrie la fel de incisiv. Multe dintre cărţile sale au fost traduse în limba română şi publicate, după 1990, graţie Editurii Humanitas Fiction: Omul este un mare fazan pe lume, Călătorie într-un picior, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Leagănul respiraţiei, Regele se înclină şi ucide etc.

Cu vădite accente biografice, romanul Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi (traducere din germană de Corina Bernic, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014) reconstituie o parte semnificativă a vieţii sociale şi economice din România anilor `80; o Românie văzută de o tânără care își caută „norocul” și „fericirea” prin iubire, într-o lume cenuşie, industrializată, împânzită excesiv de turnători şi de securişti. Fără să poarte anume vreun nume (în comunism, importante erau „masele populare” şi nu „individualităţile”!), eroina are o existenţă zbuciumată ce stă sub semnul nesiguranţei şi al fricii pe care le provoacă numeroasele convocări la Securitate: „M-au chemat. Joi la zece fix. Mă cheamă tot mai des: marţi la zece fix, sâmbătă la zece fix, miercuri sau luni. De parcă anii ar fi o săptămână, mă şi mir că după vara târzie vine deja iarna”. Pregătirile pentru întâlnirea cu maiorul Albu sunt de fiecare dată precedate de insomnii şi însoţite de superstiţii: primul pas făcut cu piciorul drept, bluza verde, mâncatul unei nuci. „Nucile sunt bune pentru nervi şi minte”, atâta vreme cât Albu, după obişnuitul sărut umed al degetelor femeii, îşi presară lungile interogatorii cu ipocrita încurajare: „Nu te pierde cu nervii, abia începem”. 

Inteligent construită prin alternarea prezentului şi trecutului, subtila proză pare să descrie abia începutul unei singure călătorii cu tramvaiul – o călătorie neterminată, dar la capătul căreia ştim sigur că stă şi aşteaptă – imperturbabil – acelaşi maior Albu. Pe parcursul acestei călătorii planurile şi prim-planurile se întrepătrund sau glisează, permanent, într-o viziune cinematografică. Mai întâi, avem fundalul social, schiţat, la modul grotesc, prin câteva imagini din afară: „cozile” la alimentele raţionalizate şi stratagemele celor săraci („...îşi împrumută copii ca să primească la magazin mai multe raţii de carne, de lapte şi de pâine”); bărbaţii abrutizaţi de alcool („...în toată ţara nu există decât un fel de rachiu, iar oamenii l-au botezat după poza de pe etichetă: Două prune. Când se termină sticlele bărbaţii îşi blestemă zilele şi scot cuţitele”); tomberoanele dintre blocuri (cu gunoaiele „incendiate o dată pe lună”). Apoi, sunt prezente figurile anoste din tramvai: un bătrân cu o pălărie de paie, vatmanul indolent care opreşte pentru a-şi cumpăra covrigi, o bătrână ce şi-a spart ochelarii, un tip dubios cu servieta sub braţ ori un tată ce-şi ţine în braţe copilul – o altă ipostază a D-lui Goe ş.a. E o lume care frizează absurdul; o lume în care, dis-de-dimineaţă, „sunt ei între ei, cei din clasa muncitoare”, fiindcă „oamenii mai buni merg cu maşina la serviciu”. Nu în ultimul rând, în tramvai, pe lângă scene din interogatoriile lui Albu, protagonista rememorează eşecul primei căsătorii cu un bărbat ce şi-a tatuat, pe piept, numele ei sub „o inimă-trandafir”, povestirile bunicului despre viaţa din lagăr, perioada petrecută la fabrica de confecţii sau puţinele clipe de fericire oferite de Paul (cel de-al doilea soţ): întâlnirea de la talcioc, „seara de alint”, de la restaurantul Central ori plimbările cu motocicleta Java. În aparenţă, incoerente, toate aceste amintiri vaporoase alcătuiesc un mozaic existenţial, cu lumini şi umbre, cu liniştea dinaintea urgiei roşii, cu încercarea de a străbate hăţişurile naturii umane, cu tristeţea că tainica esenţă a lucrurilor nu poate fi revelată: „...lucrurile pe care le poţi povesti sunt doar coaja, niciodată miezul”.

Destinul năpăstuit al protagonistei se împleteşte cu destinul frânt al confidentei sale, frumoasa şi rebela Lili, care moare împuşcată de un soldat, la graniţa cu Ungaria, în timp ce încerca să fugă din ţară. Prăbuşit în iarba înaltă, zveltul ei trup este sfâşiat de câini: „Cinci câini au alergat, iarba le ajungea până la gât şi li se vedeau doar labele alergând (...). Câinii distruseseră tot corpul... Sub boturile lor, Lili zăcea roşie ca un întreg pat de maci”. Relatată cu o rarisimă forţă evocatoare, tragica întâmplare se constituie într-o parabolă a totalitarismului ce distruge, până la desfigurare, personalitatea omului care se opune înregimentării şi uniformizării ideologice.

Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi e un roman impregnat de lirism graţie melancoliei suave şi comparaţiei dezvoltate: „Lumina din baie a aruncat o faţă în oglindă. A fost atât de rapid, ca şi cum o mână de făină ar fi zburat într-un geam”. Pe lângă epicul de o alură poematică, impresionează, printre atâtea volute stilistice, confesiunea frustă, sinceritatea pătimaşă, notaţia exactă şi – mai ales – fina analiză a sufletului feminin.

Autor: Marcel Lucaciu