Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Jocul subtil al seducţiei. Fata de hârtie – ficţiune şi realitate

Jocul subtil al seducţiei. Fata de hârtie – ficţiune şi realitate

Noiembrie 2015

Guillaume Musso este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani de origine franceză al cărui debut a fost înregistrat în anul 2001, cu romanul Skidamarink. Ideea acestei scriituri, care l-a şi consacrat, i-a venit în urma unei experienţe limită, un accident de maşină, motiv de meditaţie asupra existenţei aleatorii, asupra sensului vieţii şi asupra faptului că ea s-ar putea sfârşi pe neaşteptate. Au urmat romane precum: Sauve-moi (2005), Vei fi acolo? (2006), Parce que je t´aime (2007), Je reviens te chercher (2008), Que serais-je sans toi? (2009) şi Fata de hârtie (2010), unele dintre acestea urmând a fi adaptate cinematografic. 

Fata de hârtie a apărut la Editura Alfa, 2010 în traducerea Lilianei Urian şi se deschide cu un motto despre cărţi, aparţinându-i lui Henry Miller: „La ce servesc cărţile dacă nu ne readuc la viaţă, dacă nu reuşesc să ne facă s-o sorbim cu şi mai multă aviditate?” Romanul lui Guillaume Musso aduce în prim-plan personaje născute „în dosul scenei”, capabile să moară jucând, cu puţine nevoi materiale, dar cu o imensă voluptate a trăirii. Ele devin nişte creaţii îndărătul altei creaţii. Cartea este un metaroman, un roman despre scrierea altui roman, o incursiune suculentă în lumea din interior, o pendulare între ficţiune şi realitate, fără posibilitatea de a întrezări cine va învinge în acest joc al seducţiei. Aşadar, Tom Boyd este un scriitor lipsit de inspiraţie, care preferă să se baricadeze în propriul for interior, un scriitor bogat ale cărui romane au devenit bestseller. El locuieşte într-o zonă opulentă, Malibu Colony, găzduind celebrităţi precum: Tom Hanks, DiCaprio, Jennifer Aniston. Milo Lombardo, prietenul apropiat al lui Tom, descinde în casa celui din urmă, găsindu-l abrutizat alături de un „amestec infernal de analgezice, anxiolitice, antidepresive şi somnifere. Coctailul fatal al secolului XXI”. Suferinţa lui Tom i se datorează Aurorei, fata care l-a părăsit şi i-a schimbat destinul, care i-a paralizat imaginaţia şi care îl determinase să abandoneze scrisul de mai bine de un an. 

Persoana I alternează cu persoana a III-a într-un joc narativ palpitant, al contrastelor în care autorul dozează foarte bine tonul, iar ceea ce singularizează scrierea este balansul între două abordări distincte: pe de o parte subiectul banal, comercial coagulat în jurul ideii de celebritate – constituie partea rigidă a scriiturii, pe de alta tonul viu se concentrează în facerea romanului, aceasta galvanizând rigiditatea şi „făcând personajele să se mişte şi să vorbească în mod convingător”. Scrisul nu mai înseamnă nimic pentru Tom în afara iubirii, golul interior nu mai poate da naştere creaţiei. 

Guillaume Musso face personajele să vibreze şi este extrem de tenace când vrea să transmită forţă şi dinamică ideatică: Milo este personajul realist, racordat la real, îi administrează lui Tom partea financiară, iar Tom este un visător, un idealist şi află că prietenul lui îi pierduse toţi banii într-un fond de gestiune şi că era falit. Lumea creată de autor este una obscură, toate personajele au origini modeste: Milo provine dintr-o mamă irlandeză şi un tată mexican, furase maşini, făcuse trafic de droguri, vânduse arme şi va fi scos din cercul procedural, din infernul în care intrase de Tom şi Carole. Carole Alvarez este originară din El Salvador şi venise în SUA la vârsta de nouă ani, creşte în suburbiile oraşului, duce o viaţă grea şi ajunge în LAPD la 22 de ani, parcurgând primele trepte ierarhice cu o viteză uimitoare. Milo şi Tom o cunoşteau din copilărie şi întreaga naraţiune se va concentra în jurul celor trei personaje.

Naraţiunea simplă este susţinută de reflecţii asupra scrisului, care devine un homeopat, singurul în stare să-l scoată pe Tom din starea în care se afla. Milo încearcă să-l convingă să-şi continue activitatea de scriitor, unica posibilitate de a-i reda liniştea interioară şi echilibrul financiar: „Munca este cel mai bun medicament. Şi apoi, scrisul e viaţa ta”; „Să scrii o carte – adăugă Tom – nu e ca şi când ai fabrica o maşină sau cutii de detergent, i-am adăugat eu din pragul uşii”.

După un impresionant descrescendo în care Tom află că este pe marginea prăpastiei şi din punct de vedere financiar, urmează un fortissimo narativ, de un mare impact, însă fin introdus, obţinut prin folosirea unui artificiu. Cuprins de disperare, Tom ia un pumn de medicamente: „În timp ce cădeam uşor într-o stare profundă de somnolenţă, am avut senzaţia că mă debranşez încet-încet de la durerile vieţii. Corpul meu dispărea, conştiinţa mă abandona, viaţa mă părăsea”.

Personajele create de Guillaume Musso sunt verosimile pentru că destinul lor se construieşte gradual, iar prin intrigă se introduce elementul neaşteptat. Intriga are nevoie de surprize, iar temelia cărţii lui Musso stă tocmai în aceasta. Abrutizat de medicamente, Tom adoarme şi se trezeşte în toiul nopţii, alături de personajul său Billie Donelly, un personaj secundar din ultimul său roman, „o fată atrăgătoare, dar cam pierdută, care lucra ca infirmieră într-un spital public din Boston”. De aici, schema narativă se compactează, devine complicată şi subtilă, avansând prin acţiune şi suspans, conversaţie, tensiunea epică susţine fiecare paragraf. Niciunul dintre episoade nu este decorativ, toate personajele glisează în jurul temei principale şi colaborează cu aceasta. Personajele lui Musso, puţine la număr, sunt efervescente, capabile de mişcare rapidă, interogative, cu disponibilitate pentru fapte eroice. Sceptic la o realitate scăpată de sub control, Tom o interoghează pe Billie în cele mai mici detalii pentru a o deconspira, dar aceasta îi creează cel mai verosimil scenariu, îl acaparează pe scriitor în propriul joc. Autorul devine totuna cu personajul, este o complementaritate asumată, ficţiunea devine realitate: „Când scriam, mă scufundam într-o stare ciudată: realitatea lăsa încet-încet loc ficţiunii şi eroii mei deveneau uneori atât de reali, încât mă însoţeau peste tot. Suferinţele, îndoielile, fericirile lor deveneau ale mele şi continuau să mă bântuie şi după terminarea romanului. Personajele mele mă însoţeau în vise şi le găseam dimineaţa la masă, la micul dejun”. Începe o aventură halucinantă în care Billie îşi negociază destinul, îl manipulează pe scriitor, şi nu invers cum ar fi firesc: „Uite ce e, explică ea cu graviditate: vreau ca Jack să-şi părăsească definitiv nevasta pentru a veni să trăiască cu mine”; „Sunt un personaj de roman, Tom. Aparţin lumii ficţiunii şi nu sunt în elementul meu de viaţă adevărată”. Tom e un spirit nici prea pedant, nici unul prea sistematic şi va reduce lumea romanescă la viaţa pe care o cuprinde ea, la capacitatea de a crea oameni, adică personaje vii, la umanitatea ei (lui Forster romanul îi apare „îmbibat de umanitate”). Dialogul dintre autor şi personaj vizează lumea ficţiunii considerată de Billie o lume anostă: „În viaţa adevărată, totul are mai mult gust şi consistenţă. (...) Aerul are mai mult oxigen, peisajele debordează de culori care te fac să te minunezi în fiecare clipă. Lumea ficţiunii este atât de anostă” şi în ciuda acestui fapt afirmat, majoritatea oamenilor citesc romane tocmai pentru a evada din realitate.

Alternarea planurilor şi a timpului narativ creează ritmicitate ficţiunii, suspans prin creşterea şi descreşterea epicului. Scrierea ia aspect iniţiatic şi se transformă sub ochii cititorului într-o veritabilă odisee, o căutare necontenită, o pendulare între lumea reală şi cea ficţională. Netipărirea în întregime a cărţii, întreruperea ei bruscă la pagina 200, marcă a unui accident industrial, publicarea defectuoasă a o sută de mii de exemplare, determină aventura romanescă şi facilitează o poartă de acces dinspre ficţiune spre realitate. Cartea va fi creată împreună cu cititorul, ea nu există în afara lecturii acestuia, lectorul este cel care îi dă viaţă, iar „dincolo de cuvintele tipărite, imaginaţia cititorului e cea care transcende textul şi face ca povestirea să existe pe deplin”.

Nouăzeci şi nouă de mii de exemplare vor fi distruse, iar cel rămas devine el însuşi un personaj activ, are aventuri care îl scot din anonimat, devine o „carte călătoare”, care va acumula noi experienţe, se va construi pe măsură ce va călători şi va cunoaşte noi oameni, clădindu-şi o altă casă, propria sa poveste. 

Finalul este total neaşteptat, un scenariu imprevizibil, uluitor asemenea unei lovituri de teatru, un joc al seducţiilor subtile, al unui fin balans între real şi oniric, între povestea romantică a clasicilor şi thriller-ul hollywoodian. Ultimul paragraf, scris cu caractere din ce în ce mai mici, prelungeşte epicul, ficţiunea îşi continuă aventura, este o locvacitate narativă concentrată într-un discurs deschis: „Una din colegele mele mi-a vorbit de o superbă casă de oaspeţi din Pondichery care...”.

Fata din hârtie este o naraţiune cu o schemă inteligent construită, vizând toate aspectele fundamentale ale romanului. Intriga este graduală, structurată, în alcătuirea căreia sunt recognoscibile fantezia, umorul fin, ironia şi profeţia. Personajele sunt dinamice, scoase din tiparul clasic şi evoluează indistinct, fiind complementare. Ritmul alert, elementul-surpriză, ingeniozitatea la nivelul structurii şi compoziţiei, nivelul estetic şi gradul estompat de transparenţă, întreţin atmosfera epică şi îl validează pe tânărul scriitor francez.

Autor: Imelda Chinta