Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Preumblare prin grădina Gutenberg: O „Canticum canticorum” de cabinet

Preumblare prin grădina Gutenberg: O „Canticum canticorum” de cabinet

Noiembrie 2015

Fragmente dintr-un mare discurs ce-a însoţit cândva călătoria unui înger căzut par poemele lui Dumitru Zdrenghea din cel mai nou volum al său, Trist peste lume, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015. Poezia „fără nume” de aici se naşte în cadenţa paşilor cu care făptura timorată, odată ajunsă pe pământ, străbate ţinuturi necunoscute, prietenoase unele, însă cele mai multe primejdioase la fiecare pas. Rimele şi ritmurile ţin de starea genuină a autorului, iar imaginarul poetic adună şi cuceriri livreşti. Printre ele şi mutaţia produsă în discursul liric, care decurge din renunţarea la metaforă, la figurile de stil în general. De-aceea, poezia e, stilistic, simplă, în cea mai mare parte, atropică. Trist peste lume se înscrie într-o serie de autor, care cuprinde volumele: Eu celălalt, Editura Eikon, 2013, Iubiri, Editura Eikon, 2014, Cioburi de nimic, Editura Eikon, 2014. Ca şi poezia pe care o conţin, plachetele seriei au coperta simplă, degajată de orice posibile forme, pe carton stând doar titlul şi numele autorului, pe un fond de culoare fadă, torturată parcă de o lumină cernută prin sită. Cabinetul medicului cardiolog, omonim cu autorul acestor poeme, e, la rându-i, atipic, printre tratate aspre de anatomie, pitindu-se volume de versuri ori, rivalizându-le la înălţime, albume de artă modernă. Numele unora dintre pictori, acum avem convingerea că nu întâmplător, au ajuns şi în sumarul cărţilor de poezie ale lui Dumitru Zdrenghea: Van Gogh, Hieronymus Bosch. Omul face impresia de fiinţă frământată lăuntric, preocupată fără doar şi poate, zbuciumată chiar, devenind afabil cu cine-i bate la uşă, mânat poate de semnele bolii. În dialog nu ocoleşte cuvântul neaoş, care pune culoare pe stilul personal.

Poezia lui Dumitru Zdrenghea din Trist peste lume creşte în jurul câtorva nuclee, fie de natură tematică, fie de structură şi formă, ce dau posibilitatea unei abordări libere şi nuanţate. Astfel, putem vorbi, fără sentimentul vinovat că ne-am abate de la carte, despre tema timpului ca trecere şi a timpului ca sărbătoare (Crăciun, Paşte), despre recurenţa unor patterns, precum cel christic sau cel al androginului, despre natură şi erotica elegiacă, despre Înviere şi poezia gnomică, despre sentimentul îmbătrânirii şi titlurile oximoronice. Pesimismul modern, ca şi al anticilor, stă sub semnul vergilianului „Fugit irreparabile tempus”, iar în volumul lui Dumitru Zdrenghea se află cel puţin şapte poeme cu titluri culese din plaja semantică a timpului, dispuse într-un climax descendent: Timp (p. 7), Marginea clipei (p. 30), Trupul timpului (p. 56), Clipa tăcută (p. 61), Timp măsurat (p. 76), Timp fără timp (p. 94), Timp oprit (p. 107). Diacronia narativă a existenţei e surprinsă caleidoscopic în poemul cu titlul cel mai cuprinzător: „E timpul prea zorit să treacă,/ E timpul să îmbătrâneşti./ Lumina e tot mai săracă/ Şi nu te lasă să iubeşti/ Nu mai e timp pentru agapă,/ S-au stins nebunele iubiri,/ E timpul meselor frugale,/ E timpul marilor gândiri./ E timpul celor care vin,/ E timpul celor care pleacă,/ Mai este loc în ţintirim,/ Luntraşul încă e pe apă” (Timp, p. 7). Aceeaşi existenţă se comprimă în momente care ar putea fi privilegiate (Crăciun, Înviere), dar sunt numai de zbatere lăuntrică, de grea cumpănă, de reflecţie din care se ridică elegia religioasă. În poezia lui Dumitru Zdrenghea îl găsim pe Dumnezeu nu doar în straie de sărbătoare, ci şi strivit de firea strâmbă a omului ori de tarele societăţii postmoderne: „Aripa îngerului e deja zdrenţuită,/ Nu mai urcă spre ieslea lui Christ,/ Nici magii nu mai ştiu cărarea,/ Crăciunul nu-i vesel, ci trist./ Sus, stelele plâng în tornadă,/ Arzând într-un cer autist,/ Raiul a fost scos la reformă,/ Nu mai este loc pentru Christ,/ Stinsă demult, mai ţin încă steaua,/ Să cred că încă exist,/ Lumea să fie iar albă ca neaua/ Şi o să-l nasc iar pe Christ” (Crăciun fără Christ, p. 100). Graţie temei religioase, scopul artei devine, pentru autor, unul etic. De-aceea, unei viziuni sumbre îi poate succeda un „festum calendarum”, un spectacol solemn unde laicul se împleteşte cu religiosul, elementul magic cu alegoricul, descriptivul cu epicul, iar jocurile cu măşti au ca efect invocarea fantasticului: „De Crăciun mergem toţi la Dumnezeu,/ Născuţi din coasta lui Cristos,/ Cerul şi pământul se întâlnesc/ Şi-i doar zăpadă albă pe jos.// De Crăciun mergem toţi la Dumnezeu,/ Ţinem în braţe pământul, pe Cristos,/ Iadul şi moartea nu există/ Şi-i doar zăpadă albă pe jos.// De Crăciun mergem toţi la Dumnezeu,/ În mână cu inima bătând tumultuos,/ Iar lumea-i întreagă şi fără sfârşit/ Şi-i doar zăpadă albă pe jos.// De Crăciun mergem toţi la Dumnezeu,/ Raiul luminează atât de frumos,/ Ne aşteaptă îngerii colinde cântând/ Şi-i doar zăpadă albă pe jos” (Zăpadă albă, p. 102).

Filonul cel mai consistent al cărţii e însă cel erotic. Iubirea ca act de cunoaştere e însoţită întotdeauna de moarte, cealaltă mare temă poetică. Aşa se prefigurează în Trist peste lume încă din poemul liminar, cu valoare programatică: „E poezia despre tine,/ E poezia despre doi/ Şi despre morţii ce ne cheamă/ Ce plâng uitaţi, ascunşi în noi” (p. 5). Tema dragostei a fost variată la infinit în abordările lirice. Conexarea motivelor şi variaţia retorică sunt cele care pot conferi o notă de originalitate. Astfel, motivul aşteptării poate fi ilustrat printr-o invocaţie retorică, despre care ştim că descinde din rugăciune. Această figură a plasticităţii, de o recurenţă debordantă, echivalează în lirica lui Dumitru Zdrenghea cu chemarea miresei din Canticum canticorum: „Iubito,/ Nu pot crede că nu mă mai vezi,/ Prin ochiul acvilei de munte,/ Nu pot crede că sunt aici fără tine,/ Nu pot crede că nu o să vii mâine,/ Odată cu întunericul pentru mine” (Aşteptare, p. 20). Dialogul dintre mirii marelui poem biblic se transformă aici în solilocviu însoţit de adresarea directă, într-o procesiune erotică atinsă de suferinţă. Ca element poetic, de decor, natura e puţină, de-aceea scrisul autorului are aerul unei poezii de cabinet: „Vino, iubito,/ La marginea lumii,/ În lumina asfinţitului./ Vino, iubito,/ Să nu te mai ating,/ Să nu te mai port/ În mine./ Să plecăm singuri,/ Din lumea/ Ce nu moare/ decât pentru noi” (Marginea lumii, p. 21). Tema erotică din carte se intersectează, în câteva locuri, cu mitul biblic al facerii omului, peste care se suprapune cel platonician al androginului. În asemenea locuri, dragostea e tânjire neostoită după întregul pierdut: „Mi-e trist sufletul,/ Plângând după tine,/ Pe care nu te cunosc,/ Născută din mine,/ Din tristeţea mea disperată./ N-o să te mai nasc o dată” (Aşteptând să te nasc, p. 53). Alteori, îndrăgostitul e pe cale să devină amant, dar, ca în poezia antichităţii, dragostea îşi bazează efectele pe factorii sugestivi ambientali. Ne aflăm într-o situaţie de insolitare lirică, unde se ajunge la obiectul adoraţiei prin punerea în mişcare concentrică a părţilor corespunzătoare ale altor obiecte: „Atinge-mă cu mâna,/ Atinge-mă cu gândul,/ Atinge-mă cu visul,/ Cu lumea şi pământul,/ Atinge-mă cu dorul,/ Atinge-mă cu-aripa,/ Atinge-mă cu floarea,/ Cu ţipătul şi clipa,/ Atinge-mă cu tine,/ Încet, să nu mă doară,/ Atinge-mă cu viaţa,/ S-o pot lăsa să moară” (Atingere, p. 108). 

Sub raport tehnic se mai impun câteva consideraţii. Conştient de forţa magică a cuvântului, poetul nu ezită să-şi numească poeziile, din când în când, cu titluri ca acestea: Incantaţie, Cântec, Cântec trist, Rugă. Prin cadenţa lor de litanie, în care se împletesc invocaţii şi suplicaţii, mai trebuie amintite aici şi cele zece poeme din ciclul Araminam, dintr-un volum anterior, Eu celălalt. Putem ilustra acest procedeu printr-un text ce atrage atenţia şi prin asintaxismul său, prin fuga programată de verb, prin comunicarea fără propoziţii: „Pasul, doar pasul,/ Visul, doar visul,/ Moartea, doar moartea,/ Cerul, doar cerul,/ Ruga, doar ruga,/ Credinţa şi ura,/ Iubirea şi fuga,/ Chipul şi glasul,/ Gestul şi mâna,/ Plânsul, sărutul,/ Înalt începutul” (Înalt începutul, p. 79). În acest poem pare că se aud şi ecouri blagiene din jocurile dragostei târzii, când liniile imaginilor, abia schiţate, sunt gata să fugă în mai multe direcţii deodată. Vorbeam la începutul acestor pagini, despre cazuri de poezie atropică în volumul lui Dumitru Zdrenghea. Pe urmele lui Bacovia, autorul devine stenograful unor stări divergente, de mare încordare lăuntrică. Expresia lui poetică e descărnată, redusă la simple notaţii, propoziţii de această dată, încatenate prin juxtapunere, după o poetică a discontinuităţii: „Să plângi,/ Să râzi,/ Să aştepţi/ Pe cei drepţi,/ Să vii,/ Să pleci,/ Să urăşti,/ Să petreci,/ Să iubeşti,/ Să adori,/ Să zbori,/ Şi să mori” (Zbor final, p. 29). Zborul, trebuie s-o spunem, e la poetul din Trist peste lume un pattern recurent, care interacţionează cu toate celelalte din carte, fiind şi proiecţie a unor dorinţe, dar şi ascensiune mistică, mai ales asociat cu visul. De asemenea, poate fi manifestare a unei forţe magice, dar şi îndrăzneala de a învinge timpul şi spaţiul: „Am oprit clipele,/ Să moară cu mine,/ Au fost ale mele,/ Nu le dau nimănui,/ M-oi duce departe,/ M-oi duce în stele,/ Muşca-voi din poame/ cu gust amărui,/ Voi curge în vise,/ Voi plânge în toamnă/ Şi-n trei universuri/ Umbla-voi hai hui” (Hai hui prin univers, p. 114).

La puţini poeţi de azi, inima, în afara faptului că îi supără, trece şi în poezie. Dicţionarele vorbesc despre simbolistica ei în Biblie, unde apare de vreo zece ori ca organ corporal, dar întrece o mie de prezenţe cu sens metaforic. În ea se adună viaţa noastră spirituală, cu afectivitatea şi credinţa, cu înţelepciunea şi scăpările de ordin moral. La Dumitru Zdrenghea, realul se sublimează şi, într-un gest ritual-simbolic, un reprezentant alegoric al poetului apare ducându-şi inima în palme: „Iubito,/ Aştepţi de mult să plec,/ Cu inima mea în mână,/ Cu sângele meu pe buze,/ Cu plânsul meu pe obraz,/ Cu tot ce a fost, uitat,/ Cu tot ce a fost, nedorit,/ Cu răsăritul aşteptând să se nască,/ Din mormântul meu” (Mormânt şi răsărit, p. 62). Cum lesne se poate observa, acest poem poartă un titlu oximoronic. Nu e singurul din volum, căci poetul are voluptatea rostirii înţepătoare. Dacă ne aruncăm ochii peste sumar, oximoronul devine tip de ambiguitate: Murind înspre cer, Rug de iubire, Morţi spre viaţă, Depărtările împreună, Gheaţă fierbinte, Nemuritori, spre moarte, Totul ascetic, Povara iubirii. Epitetul contradictoriu e şi semnul unei certe chemări poetice.

Autor: Viorel Mureşan