Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„N-au scris mână de înger, ci mână de ţărână”

„N-au scris mână de înger, ci mână de ţărână”

Octombrie 2015

A n t o n i m i a constituie, alături de sinonimie, polisemie şi câmpurile lexicale, un „model de structurare semantică”1. Una dintre ideile cărţii la care am făcut trimitere este aceea că inventarul (limitat) al termenilor cuprinşi într-un dicţionar de specialitate (de sinonime, de antonime) este îmbogăţit, în vorbire, prin contribuţia celor înzestraţi cu simţul limbii. La nivelul exprimării, actualizarea unei relaţii de antonimie presupune o selectare (o alegere) a termenilor, iar „selecţia este influenţată şi de încărcătura stilistică a termenilor, de intenţiile vorbitorului în ceea ce priveşte realizarea unui anumit efect expresiv-emoţional” (p. 144). O abatere cât de mică de la simetria perechilor din dicţionar aduce cu sine o conotaţie în plus, surprinzătoare. Cu cât ruptura (îndepărtarea) dintre termenii actualizaţi de vorbitor este mai mare, cu atât devine mai vizibilă importanţa contextului în identificarea semantică şi în dezambiguizarea sensurilor acestor termeni. Până să aducem o dovadă pentru afirmaţiile de mai sus, suntem obligaţi să facem un „ocoliş” filologic, căci exemplele noastre sunt culese din scrierile vechilor grămătici. Aşadar ...

 Din dorinţa de a pune la îndemâna cercetătorilor (istorici, lingvişti, filologi, teologi) cât mai multe informaţii inedite cuprinse în fondul de manuscrise al Academiei, precum şi din dorinţa de a feri manuscrisele de distrugerea provocată de o „iraţională răsfoire”, Gabriel Ştrempel a publicat, între 1978-1992, Catalogul manuscriselor româneşti (vol. I-IV) la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. În primul volum au fost concentrate (sub cotele 1-1600) „cele mai vechi texte în limba română: Psaltirea Scheiană, Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţiană, Codex Sturdzanus”, ca şi majoritatea cronicilor care i-au slujit lui Kogălniceanu la editarea Letopiseţelor, la care se adaugă scrieri ale lui Bălcescu, Alecsandri şi ale poeţilor Văcăreşti. Volumul al doilea (cotele 1601-3100) cuprinde fonduri masive de manuscrise vechi îndreptate spre Academie, mai ales de Odobescu şi Iorga, dar şi manuscrise literare moderne şi contemporane (de la I. Budai-Deleanu până la Blaga şi Arghezi). O mare valoare patrimonială o reprezintă fondul de manuscrise eminesciene depus la Academie de T. Maiorescu în 1902.

Editarea propriu-zisă a fost precedată de o operaţie de curăţire a manuscriselor de materialele heteroclite ce le însoţesc, dar autorul n-a avut cum corija „amestecul de chirilice şi manuscrise moderne, de vreme ce fondul a fost constituit pe măsura intrării manuscriselor – vechi sau noi – în patrimoniul Bibliotecii”. Autorul indică pentru fiecare manuscris data redactării, provenienţa, paginaţia, grafia titlurilor şi culoarea cernelii. 

Între cele mai vechi manuscrise multe sunt miscelanee de literatură monahală şi teologică, importante şi prin însemnările („spre neuitare”) mai multor mâini, (autori, traducători, proprietari) referitoare la circulaţia şi preţul cărţilor („Această carte mă ţine lei 14”), la evenimente istorice („Şi-ntr-ace vreme era turburate toate limbile; muscalii asupra turcilor...”) sau astronomice („La leat 1819 iunie 19 s-au arătat două stele cu coadă...”) şi meteorologice. Fiindcă multe sunt traduceri, numeroase sunt şi sinonimele verbale ale lui a traduce; s-au prefăcut, s-au tălmăcit, s-au aşezat pă limba rumânească, „rumânită după latineşte”, „de pe grecie scoasă pe românie”, „din limba slavonească întoarsă fu pre românească”.

Ne-au reţinut atenţia însemnările de pe marginea manuscriselor din volumul al doilea care fac aluzie la – am zice noi, astăzi – condiţia „scriitorului” fie el creator, traducător sau copist, căci pot fi sesizaţi mugurii unei conştiinţe scriitoriceşti vădită în teama de a nu greşi, în speranţa că lucrarea lor nu va fi înstrăinată sau furată, ci va rămâne „spre folosul cel de obşte al neamului românesc”, în nădejdea că lectura („petrecerea”) va fi pentru „spăsenie sufletului şi sănătate a trupului”. Cel care scrie (sau prescrie) se autodefineşte cu smerenie ca fiind un „nevrednic (ticălos, păcătos) ostenitoriu” care se bucură când reuşeşte să-şi ducă treaba la bun sfârşit: „Precum se bucură streinul când îşi vede moşiia sa, aşa să bucură şi scriitorul de carte când ajunge sfârşitele ei”, sau: „În ce chip doresc să ajungă la vad cei ce sunt bătuţi de furtună în mijlocul mării, într-acestaş chip am dorit şi eu să ajung sfârşitul cărţii acesteia”. În ciuda ostenelii şi osârdiei, cel care scrie (sau prescrie) este supus greşelii, care ţine de condiţia umană „că cum nu poate să răsară şi să crească iarba fără roao, aşa nici omul a fi fără greşală”. Greşelile („cuvânt neplinit, slovă roşie nepusă”), numite adeseori „lunecături ale condeiului”, pot proveni din „nedesăvârşirea minţii, din vina izvodului, din starea încercată, din mâhnirea sau văluiala gândului”. Cititorul este îndemnat să îndrepte „cu duhul blândeţelor” orice greşeală „căci precum iaste cu neputinţă a sta apa din cursul ei, aşa şi firea omenească a rămâne fără greşală”. 

Toate acestea ţin de ipostaza (starea) de pământean conştient de faptul că perfecţiunea aparţine doar divinităţii: „că nu înger au tălmăcit sau au scris, ce mâna de tină şi păcătoasă au scris”; „că n-au scris Duhul sfânt sau înger, ce duhul mâhnirii şi mână de ţărână păcătoasă” sau: „Deci mă rog tuturor de obşte, mai ales celor ce veţi ceti această sfântă istorie de suflet folositoare, ori unde veţi afla vreo greşală ori în slove, ori în cuvinte, ori în orthografie, să nu vă pripiţi a ponoslui; că n-au scris mână de înger ci mână de om păcătos”. Se creează astfel o pereche de sintagme antonimice mână de înger ≠ mână de ţărână (de tină, de lut) pe care am putea-o numi, azi, „ocazională”. Dar frecvenţa cu care apare în finalul manuscriselor („operelor”), uneori în formă versificată („Şi am scris cu mână de ţărână/ trupul şi mâna va putrezi,/ iară scrisoarea va dura/ Şi cine aicea va ceti/ Numele meu va pomeni”), dovedeşte că, la un moment dat, perechea în discuţie a fost consacrată prin uz într-o variantă funcţională a limbii: scrierile religioase. Este vizibil plusul de expresivitate adus de antonimia insolită, expresivitate datorată echivalenţei om = ţărână în comparaţie cu perechea adjectivală perfect (ideal) ≠ imperfect (cu lipsuri) care ar putea sugera calitatea scrisului unui autor. 

Întregul enunţ dobândeşte statutul de f o r m u l ă f i n a l ă care dă glas îngrijorării celui ce scrie, îngrijorare prilejuită de faptul că nu ştie cum îi va fi apreciată osteneala sa de către cititorii la a căror îngăduinţă şi bună credinţă apelează.

 

1 Angela Bidu-Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Modele de structurare semantică, Cu aplicaţii la limba română, Editura Facla, Timişoara, 1984.

Autor: Gheorghe Moga