Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Filmografiile Simonei: Toată lumea e bine (2009)

Filmografiile Simonei: Toată lumea e bine (2009)

Octombrie 2015

Un film cu Robert de Niro. Știi din start că filmul va fi reușit sau cel puţin că performanţa sa actoricească va fi impecabilă. Ce ne face să avem aceste certitudini doar privind afișul unui film? Șoferul de taxi (1976), Nașul (1977), Vânătorul de cerbi (1978), Taurul furios (1980), A fost odată în America (1985), Misiunea (1986), Băieţi buni (1990), Awakenings (1990), O poveste din Bronx (1993), Casino (1995), Obsesia (1995), Jackie Brown (1997), Ronin (1998), Bărbaţi de onoare (2000), Stardust (2007), Toată lumea e bine (2009), Dincolo de limite (2011), Să fii Flynn (2012), Silver Linings Playbook (2012) sunt doar câteva dintre filmele care l-au consacrat. A fost nominalizat de 66 de ori pentru diferite premii cinematografice și a câștigat 55 dintre ele. A luat Oscarul de două ori. A câștigat de două ori Golden Globes, o dată pentru comedie și o dată pentru dramă, fiindcă de Niro e un actor versatil care joacă cu talent și convingere.

Cum joacă Robert de Niro în filmul Toată lumea e bine (2009)? Memorabil. Înduioșător.

Filmul prezintă povestea unui văduv pensionar, Frank Goode, care trăiește singur într-un orășel de provincie. Are probleme cu inima și patru copii pe care i-a îndemnat mereu să ajungă cineva în viaţă. E mulţumit și mândru și nerăbdător să-i vadă cu ocazia unei reuniuni de familie. Doar că aceștia anunţă rând pe rând că nu vor putea veni. Și atunci bărbatul, în pofida sfaturilor medicale, decide să le facă fiecăruia câte o vizită surpriză. Numai că de surprize va avea parte chiar el.

Drumul pe care-l străbate până la fiecare dintre copiii lui este un drum al auto-descoperirii. Deși și-a petrecut toată viaţa instalând cabluri telefonice, construind conexiuni între oameni, lărgind orizonturi, în viaţa personală lucrul acesta a lăsat de dorit. Mai degrabă posac, a preferat să-și lase soţia să se ocupe de tot ceea ce înseamnă comunicare și a păstrat pentru sine doar așteptările de la ceilalţi, modelându-și copiii în așa fel încât să nu-l dezamăgească. Dur, pretenţios, taciturn, Frank descoperă după moartea soţiei sale că legăturile familiale se destramă sau cel puţin că se păstrează la un nivel al aparenţelor politicoase. Nimic din ce-i spun copiii la telefon nu se verifică, fiindcă vieţile lor sunt mult mai complicate decât liniștitorul „toată lumea e bine”. Așa că Frank se trezește în faţa unei realităţi pe care se obișnuise s-o eludeze și e nevoit să reia întreg parcursul parental. Trebuie să accepte faptul că propriii copii nu mai sunt mici, așa cum deseori în fulguiri de memorie și-i închipuie și că ecourile unei copilării idealizate în care-i proiectează constant sunt mute. Trei dintre cei patru copii au propriile lor familii și propriile lor drame din care, tocmai pentru că-l iubesc, dar și pentru că acesta s-a sustras comod atât de mult timp, îl exclud, asigurându-l mereu că nu sunt motive de îngrijorare. Îi spun așadar ceea ce dorește și ceea ce este pregătit să audă. Doar că vizita surpriză îi ia pe nepregătite și sunt nevoiţi să mascheze cu și mai multă dibăcie aparenţele în cel mai puţin oportun moment, acela al dispariţiei unuia dintre fraţi în Mexic.

De fapt, pe acesta, pe David, pictorul, îl și vizitează mai întâi Frank, iar scenele în care bătrânul bate la ușa fiului neprimind nici un răspuns, în care așteaptă în faţa blocului și adoarme pe hol sunt de o tristeţe profundă. În film nimic nu e grăbit și ritmul lent iese din tiparele hollywoodiene, dar participarea afectivă e potenţată la maximum. Bătrânul tată încearcă să transforme cablurile telefonice în legături emoţionale, doar că receptorii ies mereu din scenă la momentul nepotrivit. O întoarcere a monedei, deloc intenţionată, ne avertizează că timpul se scurge în defavoarea noastră, iar lucrurile mărunte pe care adesea le ocolim sunt, de fapt, cele mai importante. Fără a dori să dezvălui însă mai mult de atât, trebuie să mărturisesc că scena în care tatăl privește mai târziu unul dintre tablourile fiului a fost de o profunzime tulburătoare. Zăgazul se rupe și orice spectator, indiferent de tipologia sa nu-și poate stăpâni un suspin, o lacrimă.

Deși posac, Frank este capabil de sacrificiu, își iubește copiii și se mândrește cu realizările lor. Unele se dovedesc însă iluzorii fiindcă unul dintre băieţi nu este nicidecum un dirijor de succes care are turnee prin Europa după cum își lăsase tatăl să creadă pentru a-i împlini așteptările, ci simplu membru într-o orchestră. În mod similar, viaţa fiicelor se dovedește a fi o altă serie de revelaţii. Se pot reconstrui legăturile de familie? Aceasta pare să fie întrebarea de bază a filmului. De altfel, Robert de Niro a jucat în acest film unul dintre rolurile vieţii lui. Singurul film care-i seamănă ca intensitate și tematică este Being Flynn (2012). Un astfel de actor nu are nevoie de scenarii fabuloase. Cu toate acestea, scenariul este opera colaborativă a lui Kirk Douglas (care este și regizorul filmului) și al magicului Giuseppe Tornatore pe care l-am adorat în Cinema Paradiso (1988), film care rămâne unul dintre preferatele mele, dar și în Legenda lui 1900 (1988, adaptare după textul pentru teatru al lui Alessandro Baricco) și Malena (2000).

Ce rămâne în urma vizionării? Fiecare va vibra diferit la auzul politicosului răspuns „totul e bine”. Este un film pentru oamenii care au o experienţă de viaţă, pentru părinţi și pentru copiii ajunși la vârsta maturităţii. Lentoarea melancolică ar putea fi mai greu de digerat pentru adolescenţii grăbiţi, însă chiar și aceștia ar putea desprinde din film o sensibilă lecţie. O ultimă tușă emoţională este păstrată pentru final. Filmul se încheie cu tonul melodiei (I want to) Come Home interpretată de Paul McCartney.

Autor: Simona Ardelean