Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Octombrie 2015

Lipsit de impulsuri vaticinare, realul pre-vesteşte totuşi irealitatea, nimicul de după nimic. Noi nu facem decît un interminabil „proces verbal de constatare a irealităţii” (Cioran), o dare de seamă asupra zădărniciei. Semnăm zilnic condica inutilităţii.

 

*

A gîndi de-ne-gînditul este cea mai profundă gîndire. „Putem gîndi ceea ce nu se întîmplă”, cu o aserţiune wittgensteiniană. Gîndirea gîndeşte chiar cu măsura neajunsurilor care o cuprind. Limitele gîndirii sînt chiar premisele ei. Gîndirea este singura formă de revoltă împotriva a ceea ce sîntem, împotriva a ceea ce nu putem fi. Gîndirea poate gîndi chiar şi non-gîndirea absolută sau „gîndul gîndurilor”. Putem opera cu datele minime a ceea ce sîntem doar dacă ne gîndim la maximalitatea a ceea ce am putea fi. Funcţionăm în limitat cu nelimitele pe care le putem mobiliza. Sîntem posibilul clipei actuale doar cu dorinţa constantă de a păşi în imposibilul clipei următoare. „Filosofia cere mereu mai mult, cere eternul, adevăratul, faţă de care cea mai deplină existenţă nu reprezintă decît o clipă fericită” (S. Kierkegaard).

 

*

O spusă a lui C. Noica, emblematică în felul ei: „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit”. Din păcate, „caprovecinita” rămîne în continuare reperul nostru ontologic fundamental, dar şi reacţia imediată la întîlnirea cu celălalt. Îl urîm pe celălalt chiar şi cu ce avem bun în noi. Facem chiar şi apel la divinitate în acest sens.

 

*

Odată şi odată voi mai bate la pas Fizeşul copilăriei mele, uliţele sale alungate în vis, pădurile care îl strîng la piept, dealurile care îngînă ecouri de clopot, dumbrava care mă mai ţine minte. Odată şi odată îi voi mai privi cerul lui, bătătorit de aduceri aminte…

 

*

„Înapoi la lucrurile însele” – dictonul iniţial al fenomenologiei – a ajuns să însemne, printr-o ciudată întorsătură hermeneutică, „la început a fost cuvîntul”… Fenomenologia este filosofie doar în măsura în care îşi poate părăsi propria semnificaţie. Numai că, dincolo de ea, aceasta încetează să mai fie filosofie. Fenomenologia este o metodă filosofică doar în măsura în care îşi caută conţinutul, nu în măsura în care îl găseşte. (Un fel de a trage cu tunul semantic după muştele fenomenologice).

Privită în general, chiar şi filosofia, pentru a rămîne ea însăşi, trebuie să se prezinte cu un limbaj străin (ancilla scientiae). Pentru a fi ceea ce este trebuie să-şi schimbe vocea. Gîndirea filosofică răsare doar din ruine. Ea este cu atît mai nouă cu cît priveşte mai mult înapoi. „Sfîrşitul” filosofiei este o etapă necesară în procesualitatea ei ideatică. Gîndirea filosofică se potenţează chiar cu interogaţiile care îi anunţă prohodul. În timp ce orice ştiinţă începe cu o posibilitate, filosofia a început cu o mirare aparent im-posibilă. De-ne-înţelesul ei aparent îi creează chiar premisa cogitabundă. M. Heidegger împinge interogaţia în absolut, afirmînd: „A fi om înseamnă deja a filosofa”. Prin urmare, omul este prin însăşi natura sa filosof – metaphysica naturalis. Filosofia poate afirma orice, cu condiţia să nu răspundă la întrebările pe care nu le poate pune. Bunul-simţ poate limita filosofia la ceea ce crede că ştie. (Lipsa unei culturi minime poate fi salvată prin maximalitatea bunului-simţ). Filosofia se sfîrşeşte cînd începe certitudinea. De la un anumit moment, filosofia nu va mai putea înainta decît ca poezie… Asta pentru că „toată filosofia adevărată, adică mare, este în sine gînditor-poetică”, cu o aserţiune heideggeriană.

 

*

Obiectualitatea lumii ar putea fi percepută în sine doar dacă ne-am naşte în fiecare zi sau dacă totul s-ar schimba după fiecare privire. Memoria ne ajută să tîrîm lumea dintr-o clipă în alta. Moartea re-aşază totul în semnificaţiile iniţiale. Lumea poate avea un sens doar pe fundalul non-sensului ei manifest. Inexplicabila forţă a existenţei lumii provine din faptul că ea putea să nu fie. Nefiindul este marginea sublimităţii sale. Faptul de a fi se desparte cu greu de non-fiinţialitatea sa. Existenţa este singura nebunie a posibilităţii. Devenirea este posibilă doar pe marginea dispariţiei, acolo unde eternitatea tot umple paharul clipei. „Lumea este tot ce se petrece” (L. Wittgenstein).

 

*

„Curajul să fii” – după cum spunea P. Tillich – este forma supremă de curaj tocmai pentru că nu noi ne-am dat fiinţa, pentru că existenţa evoluează permanent pe marginea îngustă a non-fiinţării. Moartea transformă cotidianitatea fiinţării în curajul ultim – curajul să nu fii.

Autor: Ioan F.Pop