Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Noi perspective etnologice sau despre fascinația lucrurilor mărunte

Noi perspective etnologice sau despre fascinația lucrurilor mărunte

Octombrie 2015

Moto:

„Tânărul etnograf care face teren 

trebuie să facă cunoștință cu ceea ce el știe deja 

pentru a scoate la suprafață ceea ce nu cunoaște încă”.

(Marcel Mauss)

 

Etnologie, antropologie culturală, studiul mentalităților – iată ce fascinează astăzi tot mai mult nu doar pe tinerii cercetători, ci îi determină chiar și pe cei ale căror cariere au debutat sub alte zodii științifice și ideologice să-și redefinească abordarea și metodele. 

Dar etnografia? Pentru mulți este doar o știință descriptivă (o „scriere după un model”, așa cum transpare din etimologia cuvântului); pentru alții este o etapă necesară, care presupune operații utile într-o abordare pluridisciplinară precum inventarierea, clasificarea și tipologizarea. Nu de puține ori etnografia este văzută ca o disciplină desuetă care nu mai satisface exigențele actuale de a sintetiza, interpreta și compara faptele de cultură, dar lucrurile nu stau chiar așa căci un element care nu este mai întâi descris, integrat într-o serie generică nu poate face obiectul unui studiu aprofundat. Desigur că descrierea etnografică trebuie să fie dublată de scrierea cercetătorului și, apelând la metodele antropologiei, glosată de interpretarea pe care insiderii o dau propriilor lor valori, așa încât doar demersurile neizbutite rămân la stadiul descriptiv, factual. 

Se vorbește în literatura europeană de specialitate despre „tehnici de anchetă” (operații de tip taxonomic, consemnări, grafice și schițe), dar și despre faptul că nu există o „metodologie de ansamblu, al cărei demers să fie riguros descriptibil” (Bonte & Izard 1999: 430). Mai curând, terenul și condițiile particulare ale desfășurării anchetei, precum și personalitatea cercetătorului generează o anumită metodologie, o manieră de abordare care nu exclude adoptarea unor metode specifice altor discipline sau științe, precum: etnolingvistica, antropologia, cercetarea narativă, psihologia, sociologia etc. 

Descrierea nu este nici pe departe o operație simplă: ea cere o dublă competență – etnografică și lingvistică – „înseamnă explorare a vocabularului în aceeași măsură în care înseamnă explorare a fenomenului pe care dorim să-l prezentăm” (Laplantine 2000: 59). În afară de faptul că descrierea etnografică ambiționează să fie exhaustivă și definitivă, ea se impune prin ordonare și clasificare, fapt care nu poate fi realizat fără o precizie terminologică și o cuprindere semantică a fenomenelor avute în vedere. Comparând această activitate a cercetătorului cu cea de contemplare, Fr. Laplantine schițează o opoziție în raport cu narațiunea „aflată categoric mai aproape de acțiune, dar care poate consta într-o serie de descrieri articulate în mișcarea temporalității” (Laplantine 2000: 63). 

Tocmai de aceea, pentru a obține o privire diacronică, dar și pentru a înregistra toate implicațiile fenomenelor – fie ele oricât de „statice”, precum meseriile și meșteșugurile fie dinamic-spectaculare, precum ceremoniile și riturile – este nevoie și de o abordare narativă în care insiderii să fie angrenați într-o măsură mare pentru a-și împărtăși experiența, cunoștințele, abilitățile și a emite judecăți de valoare și aprecieri absolut necesare pentru evaluarea procesului de evoluție, de transmitere și perpetuare a tradițiilor. De cele mai multe ori, cei care au inițiativa unui demers narativ sunt chiar purtătorii de valori culturale care intuiesc faptul că acestea pot fi mai lesne decriptate și analizate de outsider (cercetător) dacă intervin detaliile propriei experiențe, cu întreg cortegiul de justificări, soluții personale și aprecieri obținute prin trăirea nemijlocită. Abia mai apoi intervine reorganizarea materialului prin decupaje, selecție, alegere în funcție de criteriile și opțiunile cercetătorului, adică o re-construcție a fenomenelor studiate, o scriere a terenului. 

Fiind considerată cheia de boltă a întregului eșafodaj etnografic, observația este responsabilă de succesul cercetării, de aceea părintele etnologiei moderne, Marcel Mauss impunea în Manual de etnografie (1947) două exigențe importante: să fie precisă și completă. Pentru aceasta, el avertiza asupra atitudinii pe care cercetătorul tânăr trebuie s-o aibă în relație cu civilizațiile studiate și formula profesoral: „Să nu crezi că știi doar pentru că ai văzut; să nu faci nicio judecată morală; să nu te miri; să nu te înfurii; să locuiești în societatea indigenă; caută cu atenție mărturii!” (Mauss 2003: 25). Observarea trebuie să fie călăuzită de șase întrebări care constituie de fapt scheletul descrierii etnografice: unde, de ce, când, cum, pentru ce și cine a făcut un anumit lucru (Mauss 2003: 36). Numai astfel o anchetă corectă poate să conducă la o clasificare pe măsură și la o colectare de date care s-o însoțească pe cea de obiecte, dându-le acestora valoare de mărturii ale civilizației din care au fost extrase. Subliniind importanța studierii tehnicilor (industriilor) generale și speciale, Mauss își convingea discipolii astfel: „Tehnicile se vor defini ca acte tradiționale, grupate în vederea obținerii unui efect mecanic, fizic sau chimic, sau actele cunoscute sub acest nume /.../ perspectiva asupra industriei și meseriilor va permite o descriere vie a societății” (Mauss 2003: 44). 

O altă dilemă a cercetătorului care face astăzi teren se referă la tematica spre care se va orienta observația și la cea a studiului în sine: cotidianul sau festivul? Ocupațiile dominante sau meseriile mărunte? În primul deceniu al veacului trecut, atunci când inaugura cursul de folclor de la Universitatea din București, Ovid Densusianu distingea „două categorii de producțiuni: cele care stau în strânsă legătură cu viața practică (credințe, obiceiuri, superstiții) și cele /.../ de ordine ideală pentru că se raportă la sfera superioară de gândire și simțire a omului simplu, la partea poetică a vieții lui (basme, tradiții, legende, poezii)”. Cele dintâi, aprecia savantul, sunt „cele mai expuse pieirii” întrucât sunt supraviețuiri ale vieții arhaice. Alături de acestea relatările despre traiul de fiecare zi, reținerea și interpretarea evenimentelor mărunte, descrierea operațiilor de rutină sunt documente orale de mare însemnătate întrucât dau seamă de modul de viață și de gândire, de felul în care omul rural se raportează la natură și la societate și, prin urmare, pot sluji înțelegerii profilului lui psiho-social. 

Călăuziți de aceste idei, am orientat cercetarea din satele codrenești în vara anului 2014 spre identificarea unor persoane care, întâi de toate, să ne ajute să înțelegem rosturile și ritmurile cotidiene și mai apoi pe cele care marchează existența individuală și comunitară în mod ceremonial. Opțiunea noastră a mai fost motivată atât de faptul că, de-a lungul timpului în zonă s-au realizat înregistrări și arhivări ale manifestărilor cutumiare, cât și de acela că literatura etnografică – deloc generoasă în ultimul timp – este lacunară în informații privind meserii „prozaice”, precum fierăritul și potcovăritul, împletitul nuielelor, sobăritul, tâmplăria și dulgheria, în vreme ce creșterea animalelor și cultivarea pământului sunt tratate uniformizant și arhaizant, cu un vădit dezinteres pentru progresul tehnicilor și mai ales pentru experiența individuală locală. 

Așadar, punem în fața cititorilor „Caietelor Silvane” consemnări, interviuri și portrete de meșteri care se bucură de prestigiu în rândul consătenilor, întrucât meșteșugul lor este util, fără a fi spectaculos, dar fiind perfect conștienți de faptul că, mai devreme sau mai târziu, evoluția societății va determina încetarea acestor activități. Și, cum fiecare „industrie” tradițională constituie un segment din viața așezărilor fără de care imaginea acestora ar fi incompletă, am căutat ca dialogurile să fie vii, însoțite de exemplificări și demonstrații ad-hoc, de relatări și rememorări pentru a fi convingătoare acum și în viitor. Arhivei orale i se atașează una vizuală la fel de bogată bazată și ea, la rândul ei, pe un alt tip de confesiune: cea a tânărului cercetător atașat de obiectele privirii etnografice și de subiecții descrierii.

 

Fragment din suplimentul Revistei „Caiete Silvane”, A fi etnograf în România secolului XXI, realizat cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, 2015.

Autor: Narcisa Știucă