Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Misterele unchiului Simion” sau cum intenția ultrarealistă poate potența un destin „misterios”

„Misterele unchiului Simion”   sau cum intenția ultrarealistă poate potența un destin „misterios”

Octombrie 2015

Maria Gh. Moraru este conştientă că biografia pe care simte că are datoria de a o scrie s-a „transformat, pe neobservate, într-o carte” (p. 10), de fapt în două volume masive, în total 716 pagini, devenite până la urmă un roman („asta şi vreau, să scriu un roman!”). „Misterele unchiului Simion” este un roman cu structură complexă, atipic din multe puncte de vedere, cu atât mai mult cu cât autoarea ştie de la început că proiectul ei memorialistic este „ambiţios”, „având în vedere puţinele date de care dispuneam la început” (p. 10). Prin structura profundă, romanul se integrează imperativului prozei obiective, cu eroi care se reliefează, dintr-o bine definită atmosferă, cu o biografie construită treptat, cu meandre uneori, cu elemente de tensiune bine regizată şi dozată, cu inserţii de personaje intermediare, profilate sugestiv, emblematic şi caracterizant pe un fundal sociologic şi istoric anume. Atmosfera realităţilor socio-politice şi ambianţa istorică se detaşează de fapt într-o foarte reuşită frescă socială, mărturie convingătoare, onestă şi nepărtinitoare a vieţii satelor şi oraşelor ardeleneşti de la începutul secolului XX, până spre mijlocul secolului. Aş putea spune că – în perspectiva valorică a acestei cărţi – acest aspect este de o calitate deosebită, menită să rămână exemplară pentru literatura română, în sensul că pentru perioada respectivă se pot enumera puţine opere realist evocatoare ale culorii locale din Transilvania, ale realei bune convieţuiri între naţionalităţi şi religii diferite. De altfel, principalul personaj, unchiul Simion, mentor al multor tineri, deveniţi acum, în roman, personaje – era un admirabil model de om superior, spirit cu viziune largă, care nu făcea nici o deosebire între etnii ori apartenenţe de orice fel. Dascălul Simion este de fapt un reuşit portret al învăţătorului tipic satelor şi micilor localităţi ardeleneşti, cu un profil moral şi civic care atinge dimensiunile eroismului, în vremurile dramatice ale transformărilor din primii ani ai comunismului din România.

Autoarea mărturiseşte intenţia iniţială de a scrie o biografie despre unchiul ei Simion, un om deosebit. Seriozitatea acestei intenţii cu finalitate memorialistică este, pe de o parte, temeinic susţinută de antecedentele scrierii acestei cărţi, publicate anterior şi pomenite în cuvântul înainte ori în note de Maria Gh. Moraru, respectiv o monografie a satului natal a tatălui şi al unchiului autoarei, volum de 500 de pagini, din care o treime este semnat de autoarea prezentului roman, dar şi o cronică în versuri a aceluiaşi sat, de aproape 1000 de versuri. Pe de altă parte, impulsul creator este determinat de o certă recunoştinţă familială, augmentată în acelaşi flux pasional, de un sentiment emoţional al apartenenţei la o familie, la locurile natale, la un mod de a cinsti cu firească gratitudine nu numai dărnicia unchiului, ci şi de a face un gest în favoarea neuitării unei personalităţi emblematice, a unui dăruit profesor, cu realizări care au rămas în mintea şi sufletul celor pe care străduinţele lui i-au modelat întru respectul binelui, al bunei-cuviinţe şi al valorii superioare a învăţăturii.   

În complexa construcţie a romanului, se întreţes o mulţime de confluenţe, filonul stilului memorialistic, care se intersectează cu stilul direct al jurnalului (cel al tatălui din care citează scriitoarea, dar şi un tronson din textul autoarei care relatează întrebările, parcursul acţiunilor de investigaţie şi reflecţiile provocate de acestea), un ingenios temei al suspansului şi o strategie de natură detectivistică, filonul scriiturii epistolare şi stilul indirect liber prin care se reproduc multele convorbiri telefonice, notaţia strict informativă care se interpune în comentariul intersectat de planul narativ al povestirii. Altfel spus, în construcţia epică nivelul diegetic (cel al evenimentelor, al acţiunii relatate) este dublat de cel dianoetic (cel al reflecţiei, al comentariului, al valorizării în meditaţie). Aceste planuri se întrepătrund, dar şi se disociază expresiv, ca strategie, în destule zone ale textului romanului. Un exemplu edificator în acest sens sunt paginile din vol. I, 220-230, unde se pot distinge şi prin sublinierile grafice ale textului, notaţiile din paginile de jurnal ale tatălui scriitoarei (caractere cursive puse în ghilimele), fragmentele de text cu frământările celei care scrie (caractere drepte), refacerea unui parcurs al evenimentelor din trecut, aşa cum se proiecta în acel moment precis al scrierii romanului (caractere cursive, fără ghilimele). Predomină discursul la persoana întâi care înlesneşte mărturisirea de sine, confesiunea, relatarea directă a evenimentelor, ceea ce dă dinamism romanului, protejând o viziune subiectivă, în care tensiunea îndoielilor, a presupunerilor, a impactului reverberant al surprizelor se configurează cu o deosebită forţă de menţinere a interesului celui care citeşte. Totodată, Maria Gh. Moraru foloseşte şi scrierea cu aldine (în diferite situaţii în care simte nevoia unor sublinieri şi accente semnificative, atât pentru trama romanului, cât şi pentru a defini momentele cruciale prin care trece instanţa auctorială, ca un comentariu asupra propriei scriituri). 

În privinţa aceasta trebuie să amintesc participarea la comentariu a unui personaj, cu statut special, plasat în note, numit Victoriţa. În aprecierea mea, personajul Victoriţa este o instanţă auctorială dedublată, un personaj care se autocaracterizează prin propriul discurs, respectiv exclusiv prin replicile ei întotdeauna lucide (I, p. 227), ironice, incitante (I, p. 256, II, p. 328), speculative şi analitice (II, pp. 220-223). Victoriţa din note este un personaj martor care dinamizează demersul naratorial, este un alter-ego al instanţei auctoriale, dar ea apare şi în textul propriu-zis (vezi, de exemplu, vol. II, p. 221). În genere, replicile din subsol ale Victoriţei sunt imediat urmate de cele ale autoarei, acest procedeu foarte ingenios mi se pare demn de toată aprecierea, originalitatea lui fiind detaşabilă pe fondul unui istoric al procedeului artistic al notelor de subsol1, reflectând speculaţia şi analiza textului propriu-zis al romanului. Atunci când replica autoarei nu însoţeşte vreo observaţie judicioasă a Victoriţei, se poate deduce că aceasta a punctat ceva prea evident, apreciativ poate (I, p. 224, II, p. 329). Notele însoţesc îndeobşte momentele cruciale ale discursului narativ, puncte dramatice în care autoarea îşi manifestă o atitudine fundamentată fie de parţială convingere, fie de o fragilă euforie (I, p. 227, II, pp. 328-329). Pe de altă parte, există şi acele note lămuritoare, în pur stil ştiinţific, reflectând acribia şi spiritul unui riguros demers memorialistic. Aceste componente ale materiei epice se sudează într-un fluent parcurs până în acel moment în care autoarea simte că a dezlegat misterul. Ceea ce nu înseamnă că „simţirea”, credinţa aceasta este definitivă, apar ori rămân alte şi alte întrebări, încât numai lipsa de resurse poate impune timpul sfârşitului de roman: „deocamdată nu mai dispun de energia necesară pentru o nouă telefoniadă!” (II, p. 333). 

Aşadar, demersul reflectat de textul romanului este, în bună măsură, relatarea povestirilor, a datelor şi informaţiilor obţinute prin apelul la „rude şi la prieteni, la cunoscuţi şi necunoscuţi, la şcoli, la arhive, la toţi cei care, într-un fel sau altul, au avut tangenţă cu unchiul Simion, pentru a-mi culege datele necesare, cu care să umplu locurile albe ale acestei biografii zbuciumate” (p. 7). În acelaşi timp, autoarea romanului porneşte de la convingerea că „Misterele unchiului Simion reprezintă o carte a semnelor de întrebare. Date iniţiale concrete, certe, foarte puţine. Multe supoziţii, unele confirmate mai apoi, altele infirmate, multe îndoieli, multe speculaţii, multe întrebări fără răspuns. A fost necesar un efort uriaş de căutare, de informare şi de selectare a informaţiei, pentru a reuşi să obţin o informare a ceea ce a fost viaţa acestui om care a înţeles să-şi facă profesia de dascăl cu dăruire, cu dragoste şi cu sacrificii” (p. 8). 

Miza scriitoarei este recuperarea din şi prin acest caleidoscop de relatări şi date a unui portret cât mai apropiat de realitate, având ca punct de interes major elucidarea „misterului” căsniciei tardive a unchiului, filon diegetic augmentat apoi până la obsesie şi îndreptat spre un subiect mai precis circumscris, în fapt dezlegarea motivului plecării tinerei soţii, Veturia, care-şi abandonează fetiţa de nici doi ani, fără să se mai intereseze niciodată de ea. Din această perspectivă, impulsul creator care coordonează diegetic lungul roman are un parcurs detectivistic, intersectat de nenumărate alte poveşti şi portrete, de o adevărată frescă socială foarte bine reliefată, coordonată narativă pe care, cum spuneam, o apreciez ca foarte reuşită. Insolit şi impresionant mi se pare în originala scriitură de jurnal tonul subiectiv al mărturiei, implicând o virtuală sinceritate, alternat însă de un alt registru, cel al nivelului reflecţiei, urmând sinuozitatea căutărilor şi tensiunea datelor neaşteptate. Partea savuroasă – din perspectivă beletristică – sunt portretele (intermediate de relatarea auctorială) ale unor personaje, precum: Veturia, Maria, Milicuţa, Victor, Feri-báci, doamna Balint, Florica, Ştefan Gudea, domnul Ferenţ, Babi, Lia etc.  

Pe parcursul a şapte sute de pagini se interpun relatări contradictorii, relatări cu lacune intenţionate ori nu a diverşilor interogaţi, surprize şi suspansuri datorate unor amânări ori factori perturbatori în cursul arhivării informaţiilor, momente de confuzie în însăşi mintea celei care arhivează aceste date (vezi, de exemplu, atribuirea unor date Mariei şi nu Veturiei ori invers), încât „imaginea de ansamblu” scontată ca o rezultantă a diferitelor aspecte ori relatări apare spre sfârşit (p. 303, vol. II, de fapt p. 670 a romanului), ca insuficient conturată, întrucât: „încă aş avea nevoie de confirmarea sau infirmarea unor aspecte”. În textul unei scrisori inserate spre sfârşitul romanului se rezumă tot ce a aflat şi scris până aici autoarea şi totodată se arată despre cei peste 30 de noi prieteni câştigaţi prin „telefoniada” şi epistolariada la care a recurs – neputând să se deplaseze în localităţile unde a trăit unchiul său (Ulciug şi Cehu) – că „fiecare mi-a prezentat lucrurile pe care le-a trăit sau despre care a auzit, ce şi-a amintit şi cum şi le-a amintit, mai clar ori mai puţin clar, mai direct ori mai pe ocolite”. Este vorba, deci, de fire narative diferite, surse multiple: „cei menţionaţi şi mulţi alţii [care] au devenit eroi ai romanului meu, am încercat să redau exact ce şi cine mi-a spus” (p. 301, vol. II). Tocmai această insistenţă asupra exactităţii generează impresia că s-ar putea ajunge la un tablou integrabil şi inteligibil, ca orizont de aşteptare, tablou compus din diversitatea perspectivelor atât de concertate ale relatărilor. Efectul neaşteptat al investigaţiilor redate exact este, de fiecare dată, răsturnător de planuri, în sensul că un fapt aparent banal, un nou amănunt are consecinţe transfiguratoare asupra romanului însuşi. Astfel „misterul” se adânceşte, alteori se devoalează parţial, în mod înşelător, pe măsură ce multitudinea firelor narative se apropie de el. Până în final, obsesia se rezolvă numai parţial, fiindcă există o notă revelatoare, un răspuns al autoarei la o replică a Victoriţei, care observa că nimic nu este sigur: „Nu observi că totul este la modul dubitativ: cred, poate, ar, nu ştiu, probabil, sper, dacă, presupun... Asta nu-ţi spune nimic?! Toată cartea este la modul prezumtiv!” (nota de la II, 328). 

Ceea ce în cheie realistă este obţinut prin insistente căutări, pare să se transfigureze, prin tehnica intersectărilor şi a treptatei suprapuneri de relatări, într-un perete de fum, dincolo de care misterul se adânceşte, chiar dacă uneori se devoalează înşelător.

De resursele acestui halou potenţator de mister pare să se lămurească spre sfârşitul romanului şi Maria Gh. Moraru, descoperindu-le cu uimire, abia disimulată, dar precizată într-o notă (cea din vol. II, p. 204). Se citează aici un interviu acordat de poetul Emil Brumaru în care sunt puse în altă lumină resursele psihologice ale actului amintirii şi statutul relatării însăşi, de fapt al condiţiei amintirii umane, ca proces personalizat al receptării faptelor şi al întoarcerii în timp. Din punctul meu de vedere, trebuie să precizez că, la nivelul ştiinţific al cercetării psihicului uman, se ştia că povestirea unor fapte ori întâmplări adaugă întotdeauna ceva din memoria afectivă a autorului relatării, viziunea lui asupra unor evenimente distorsionează inconştient ori intenţionat faptele, intenţia însăşi fiind uneori la un nivel ascuns conştiinţei din momentul relatării2. Cel mai interesant lucru demonstrat în această carte este exprimat chiar în nota citată mai sus, respectiv în reproducerea (cu sublinieri semnificative) a părerii poetului Emil Brumaru despre faptul că două persoane îşi amintesc diferit aceeaşi întâmplare, fără a falsifica niciuna faptul în sine, ceea ce autentifică credinţa mea (excelent demonstrată în romanul scris de Maria Gh. Moraru) că, până la urmă, amintirile sunt foarte personalizate, în funcţie de mulţi factori, chiar şi de momentul în care ele se declanşează, la nivel oarecum subliminal, altfel spus, subsidiar intenţiei declarate iniţial, dar copleşitor în efecte. Dar cartea „Misterele unchiului Simion” ne sugerează, de fapt ne demonstrează cu pregnanţă şi mai mult, anume că fenomenul căutării amintirilor şi cel al contrapunerii lor, cu toate câştigurile realizate prin flash-urile de date reale, remaniază contururile personajelor, uneori până la o nouă identitate. Ceea ce mi se pare tulburător, peste toate, este însăşi nuanţarea revelatoare a personajului povestitoarei (o instanţă dorită la început ca o identitate neutră, arhivistică). Deşi simte că şi-a făcut datoria morală faţă de unchiul său şi se poate odihni după ce a dezlegat misterul căsniciei lui Simion, autoarea nu-şi poate reprima impulsurile de a continua în descoperirea „celorlalte mistere” ale personajului invocat. În fond, fiecare om, se poate înţelege din această carte, duce cu el în mormânt mai mult ori mai puţin dezlegate, „celelalte mistere”, adică acelea care nu pot niciodată dezlega pe deplin taina unei vieţi...  

 

1 Procedeul notelor complementare, ca formulă, a mai fost folosit în literatura română de Ioan Budai-Deleanu şi de Camil Petrescu în „Patul lui Procust”, desigur, cu alte intenţii.

2 De exemplu, un aparat bizar, dar real inventat de fizicienii secolului trecut, numit cronovizorul (adică vederea în timp) surprindea o imagine din trecut ori din viitor, imagine care, s-a constatat, era dependentă de cel care o invoca.  

Autor: Rodica Marian