Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Simion Bărnuţiu – filologul*

Simion Bărnuţiu – filologul*

Octombrie 2015

Într-o bună carte de recuperare şi inter­pre­tare a activităţii social-politice a lui Simion Bărnuţiu, Petre Pandrea scria, în 1935, aceste cuvinte esenţiale despre marele român care a rostit celebrul discurs de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj la 3/15 Mai 1848: „Într-o terminolo­gie latinizantă şi provincială, foarte adeseori greoaie, cu întortocheri stilistice parcă de cronicari şi de tirade ciceroniene, într-o armură stilistică de cărturar ardelean, netrecut prin focul izbăvitor al poeziei şi al literaturii, care dă elasticitate şi strălucire, Bărnuţiu prezintă materialul brut, dat tipic al unei doctrine juridico-politice din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Nu poate fi despărţit de teologie şi, ca aspect general cultural, de străduinţa scriitorilor ardeleni pe care istoria literară românească i-a strâns sub eticheta «Școalei latiniste». Stilistic şi ca viziune asupra lumii aparţine acestei direcţii, având prea puţine puncte de contact cu cealaltă direcţie a beletristicii transilvane din acelaşi veac reprezentată de periodicele lui Bariţ şi de poveştile pline de humor ale lui Ion Barac sau de epopeea lui Budai-Deleanu, în a cărei linie se va înseria mai târziu poezia plină de graţie a lui George Coşbuc, lirica modernistă a lui Emil Isac şi a lui Lucian Blaga”. Şi adăuga: „direcţia şcolii latiniste reprezintă fanatismul naţional, solemnitatea sacerdotală împodobită cu laurii erudiţiei şi a retoricii academizante”1.

În esenţa ei caracterizarea lui Petre Pandrea este exactă, deoarece în cazul lui Bărnuţiu avem de-a face atât cu stilul retoric erudit (el însuşi mărturiseşte într-o scrisoare către Al. Papiu Ilarian că articolul său în chestiunea Academiei, pe care i l-a trimis, „mi s-a părut că mai seamănă a oraţiune decât articlu”2), cât şi cu resuscitarea, în ambianţă romantică a generaţiei sale, cu ideile vechii şcoli latiniste transilvănene, Bărnuţiu, reprezen­tând, e adevărat, o ultimă prelungire a acestora. Faptul se datorează, după cum bine se cunoaşte, ideii pe care o susţine în repetate rânduri, potrivit căreia limba este cel mai important atribut al naţionalităţii şi, ca atare, ea va deveni, ca la marii corifei ai Școlii Ardelene, o problemă esenţială a culturii noastre, foarte necesară pentru redeşteptarea interesului pentru prezent. Apelul la trecut se face la Bărnuţiu în numele prezentului, aşa după cum se confesează celor doi companioni de luptă revoluţionară şi destin italian, Al. Papiu Ilarian şi Iosif Hodoş, cărora le scria următoarele imediat ce s-au văzut instalaţi toţi trei pe pământul Italiei: „Drept aveţi că n-am devea să îmblăm după copite de cai morţi, când avem atâtea lucruri în t[im]pul prezente care strigă după lucrători şi nu se află. Cio non ostante suntem constrânşi a adopera toată anticitatea, ori în care parte o aflăm bună pentru dezmorţirea prezentului. Pentru acest scop v-am provocat ca să însemnaţi tot ce vă vine înainte asemine limbei şi datinelor noastre că istoria încă nu s-a închis şi limba este unica istorie. Din timpurile bătrâne ale naţiunei noastre, tot cuvântul este un monument şi dacă e preţuită o inscripţiune de pe piatră, di ce să n-aibă preţ în gura oamenilor? Identitatea şi analogia limbei noastre cu cea italiană e cunoscută şi traptată de mulţi, ma nu e esanată că nimenea n-au comparat-o cu dialectele italice pro merito, fiind aceste multe tare şi fiind cu neputinţă a le învăţa. Totuşi nu mi se vede lucru de prisos a-i provoca pe literaţii noştri a se apuca de studiul limbei italice pentru ca să ne poată înţelege limba bine, mai ales pe aceia carii vreau să steie înainte ca dascăli ai limbei şi impută altora ca nu ştiu limba”3. S-a spus deja că Simion Bărnuţiu aparţine şcolii lingvistice latiniste transilvănene, dar nu a direcţiei extremiste a ei, reprezentată de Laurian şi Aaron, ci a celei istorico-latiniste moderate, alături de Cipariu „care introdusese studiul evoluţiei istorice a limbii tinzând a reînvia formele şi elementele vechi şi mai originale”4. Această concepţie care urmărea reconstituirea din punct de vedere istoric a limbii o putem deduce din chiar scrisoarea pe care i-o adresează lui Cipariu, în decembrie 1853, atunci când află că acesta pregătea o gramatică a limbii noastre şi îl sfătuia să pună în ea „toţi timpii absoluţi din cărţile bătrâne, asemenea să aduci înainte şi celelalte părţi ale cuvântului toate câte au ieşit din uz şi-ţi sunt cunoscute, petrecându-le toate cu câte probe vei fi având din cărţi şi din bătrâni. Una gramatică (o – n.n.) mai bună decât cele ce au ieşit până acum e cu totul de lipsă ca să avem pre ce să ne răzimăm când scriem câte ceva. De ortografie nu zic nimica, că ştii că, n-am nice una dată plan de ortografie, nici italienii nu sunt uniţi în ortografie”5.

Ca şi pentru marii săi antecesori, iluştrii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene (dintre aceştia Maior l-a influenţat cu precădere) şi pentru Bărnuţiu elementul determinant al preocupărilor sale filologice este dat de întâlnirea sa cu pământul sfânt al strămoşilor noştri, Italia. Acest lucru s-a întâmplat după înfrângerea revoluţiei de la 1848, când e silit să părăsească Transil­vania, refugiindu-se mai întâi la Râmnicu Vâlcea, unde este arestat şi cercetat de trupele ruseşti şi austriece, după care, ajungând la Bucureşti lucrurile se repetă. În ianuarie 1849 pleacă spre Viena însoţit de Popasu, aşa cum rezultă din Notesul său de călătorie6, unde încearcă să expună şi să apere cauza românilor în faţa împăratului şi unde stă până în septembrie acelaşi an, când se reîntoarce în patrie, spre a pleca din nou spre Viena la 16 noiembrie 1849, făcând parte din delegaţia permanentă a românilor transilvăneni pe lângă curtea de la Viena. Împreună cu A.T. Laurian şi Ioan Maiorescu va redacta şi înainta Curţii vieneze o serie de memorii şi petiţii privitoare la noua reglementare a provinciei (30 decembrie 1850), la convocarea sinodului electoral greco-catolic de la Blaj sau cea privitoare la înfiinţarea unei universităţi naţionale în Transilvania, în vederea cărui scop va lansa la 3 iunie 1852 şi apelul Cătră românii din Transil­vania, tipărit postum, şi urmat de articolul însufleţitor pe care-l trimite din Italia „Foii pentru minte...” a lui Bariţ, Cuvântul unui studente despre necesitatea Academiei la români, în care clama impetuos: „Deşteaptă-te din somn, naţiunea mea, iacă, soarele e sus şi-ţi luminează ca să vezi unde sunt petrile cele mai bune şi pinii cei mai drepţi în munte. Iacă şi petrile înseşi te cheamă ca să le dai o formă frumoasă decât aceasta care le-a dat-o oarba întâmplare”7. Acest lucru cu atât mai mult cu cât prestigiul său printre români crescuse vizibil în urma decorării lui de către împărat, la 23 octombrie 1850, cu Crucea de aur cu coroană pentru merite. Gândul său de a apăra cauza românească, şi în alt mod decât prin petiţii şi memorandumuri, îl determină ca la 5 mai 1851 să se înscrie la Facultatea de știinţe juridice din Viena, unde a urmat sârguincios trei semestre, dându-şi examenele corespunzătoare. Din cauza bolii reumatice contractate şi a indicaţiilor medicului de a se stabili într-o regiune mai caldă, în octombrie 1852 el părăseşte Viena, îndreptându-se spre Italia, urmând itinerarul Trieste-Veneţia-Verona-Milano-Pavia, în ultimul oraş decizându-se a rămâne, prin înscrierea la Facultatea de Drept, la 8 noiembrie 1852. A contribuit poate la luarea acestei decizii şi atenţia pe care i-a acordat-o la Viena Vincenzo Chiesa, „redactor al legilor imperiale”, prieten cu rectorul magnific de la Pavia, Antonio Volpi, care, imediat după sosire, l-a înconjurat cu prietenia sa protectoare. Aici Bărnuţiu se pune pe studiu cu o râvnă deosebită, completându-şi, prin mari sacrificii, biblioteca personală, cu lucrări fundamentale pentru literatura italiană, ca Divina Comedia de Dante, Orlando furioso de Torquato Tasso, I promessi sposi de Alessandro Manzoni, Ultime lettere di Jacopo Ortis de Ugo Foscolo, poeziile lui Carlo Porta (în care vedea un model ortografic şi pentru noi), colecţia de poezie populară italiană a lui Muratori etc. Cipariu îi va recomanda apoi, într-o scrisoare, o serie de studii esenţiale pentru cunoaşterea filologiei italiene, între care figurează dicţionarele lui Boerio, Monti, Banfi pentru dialectele Galiei cisalpine, cel al lui N. Tomasseo pentru dialectele sudice, sicilian şi corsican, cele ale lui Conradi şi Roquefort pentru dialectele elvetice, şi ale lui Lanzi, Lepsius, Albrecht şi Mommsen pentru studiul limbii etrusce. La acestea, Bărnuţiu a adăugat cărţi esenţiale, precum Vocabulario pavese-italiano ed italiano-pavese (Pavia, 1850) de Carlo Gambini, Saggio sui dialetti gallo-italici (Milano, 1853) de Bernadino Biondelli, Saggio di bronzi etruschi (Roma, 1813) de Battista Vermiglioli, L’Italia avanti il dominio dei romani (Florenţa, 1810) de Giuseppe Micali, Del nesso fra la lingua valaca e l’italiana (Milano, 1853) de Carlo Cattaneo, Lezioni di antichità toscano e spezialmente della città di Firenze (1766) de Lami, ca şi lucrări de Marini, Dempster, Perticari, Vegezzi-Ruscalla8 şi mulţi alţii. Citind lucrarea lui Cattaneo, apărută în 1853, el nu se poate opri să nu dea o replică destul de dură acestuia, pe care o termină în ianuarie 1853, trimiţând-o confraţilor săi, Al. Papiu-Ilarian şi Iosif Hodoş, aflaţi şi ei în acel timp la studii în Italia, la Padova, cu care va avea în tot acest răstimp o corespondenţă neîntreruptă, şi pe care îi mobilizează la redactarea răspunsului comun. La Biblioteca Academiei Române se păstrează o lungă „disertaţie” pe această temă, scrisă de mâna lui Papiu, dar aparţinându-i de fapt lui Bărnuţiu, prin care acesta combătea o parte din ideile puse în circulaţie de Cattaneo, susţinând ideea purităţii romanităţii de la Dunăre, prin izolare şi conservatorism şi asemănarea extraordinară a limbii româneşti cu italiana, pentru cercetarea evoluţiei dialectelor căreia studiul limbii daco-romane i se pare esenţial. Un interes deosebit l-a stârnit asupra sa lectura cărţii lui Pietro Monti, Vocabularia dei dialetti della citta e diocesi di Como, apărută la Milano în 1854, lucru care îl determină ca în vacanţa din februarie 1853 să plece în regiunea Como, la Brunante, spre a-l cunoaşte personal, călătorie care l-a încântat, atât prin cunoaşterea regiunii din jurul Alpilor, cât şi prin discuţiile profitabile pe care le-a avut cu Monti. Dialectul vorbit în regiunea Pavia îl interesează în mod deosebit şi ca o promisiune făcută altor confraţi revoluţionari filologi, interesaţi de studiul limbii noastre, după cum singur o spune într-o scrisoare către cei doi de la Padova: „Am promis Maiorescului şi lui Laurian un feli de raport despre dialeptul pavese e milanese în referinţă cătră al nostru şi pentru acest scop mi-am făcut estrasele ce se ţin de aceste dialepte”9, lucru la care îi îndeamnă şi pe cei doi de la Padova: „Bine faceţi că însemnaţi cuvintele italieneşti care seamănă cu ale noastre, io încă însemnez, faceţi-vă un protocol anume pentru acest scop, ca apoi la capătul anului să adunăm la un loc şi cele pe acolo şi cele de pe aici câte le vom afla în cărţi, vocabulare... şi în gura poporului mai cu seamă”10. Rezultatul cercetărilor sale filologice s-a concretizat în două rapoarte: unul trimis în cursul anului 1853 lui Maiorescu la Viena (27 septembrie) şi celălalt lui Cipariu la Blaj, studii asupra dialectelor italiene din nord, prin care inaugurează de fapt cercetările de dialectologie comparată la români11. Alte date au fost fructificate parţial într-o serie de mici articole trimise spre publicare foilor lui Bariţ la Braşov, cum ar fi Suvenir din Italia, în „Foaie pentru minte...”, nr. 11-12/1853; Cuvântul unui studente despre necesitatea Academiei la români, în „Foaie pentru minte...”, nr. 15/1853, Scrisoare din Italia, în „Foaie pentru minte...”, nr. 21/1853, Un document despre limba română, în „Foaie pentru minte…”, nr. 38-39/1853, O şcoală sătească din Italia în „Foaie pentru minte...”, nr. 12/1854, Neologismul „Telegrafului român” în „Foaie pentru minte...”, nr. 16/16-17/1853 (semnat „Mai mulţi spre neologismu aplecaţi scriitori”); Observaţiuni statistice despre cultivaţiunea pământului Europei, în „Foaie pentru minte...”, nr. 42-51/1853; Dunărea, ibidem nr. 12/185412, precum şi în unele care au rămas în manuscris şi au fost publicate abia în 1890 în revista „Amicul poporului” de la Gherla, cum ar fi: Apărarea principiului romanităţii în limbă, nr. 5-6/189013.

Problemele luate în discuţie de Bărnuţiu sunt numeroase şi ele vizează compartimentele cele mai diferite ale limbii, cum ar fi etimologia, ortografia, dialectologia, vocabularul, onomastica, toponimia, dar şi raportul dintre limba literară (cultă) şi cea populară, dintre limbă şi dialect etc. După cum preciza într-o scrisoare către Ioan Maiorescu din 1853, scopul acestor cercetări era „de a demonstra pe această cale: a) esitenţa unei limbi populare romane diverse (diferită – n.n.) de culta latina; b) originea limbei daco-romane; c) adevărul cuvintelor lui Eutropiu: «infinitas hominum copias ex toto orbe romano... transmisit vel eduxit»”14. Cel dintâi scop urmărit de el, după cum se vede, este acela de a demonstra latinitatea limbii noastre, de a respinge alfabetul chirilic, ca unul ce nu se potriveşte geniului interior al limbii noastre şi de a lărgi spaţiul de cercetare al evoluţiei limbii prin investigarea comparativă a dialectelor. Corolarul stabilit de el în acest sector îşi găseşte următorul enunţ: „Principiul limbii noastre e principiul romanităţii care exclude toate principiile eterogene”15. Ca atare, nu e de acord cu cei care introduc cuvinte noi, „modelate după forme străine”, ci doar pe acelea care reînvie unele forme latine sau sunt luate din limba italiană, eventual din celelalte limbi surori. A împrumuta însă la întâmplare cuvinte noi din alte limbi decât italiana, ar fi după el o ştirbire şi o micşorare a fondului latin, un atentat la principiul fundamental al limbii noastre. Prin astfel de metode „încetul cu încetul se va pierde carapterul romanităţii, prin amestecul şi precumpănirea elementelor străine”, iar „dimpreună cu carapterul limbii va pieri şi carapterul naţiunei, naţiunea îşi va pierde consistenţa, tradiţiunile, reminiscenţele naţionale şi nu va mai avea istorie”16. Principiul eterogenităţii e respins de autor pe motiv că el ar submina naţionalitatea, iar „limba noastră e principala columnă pe care repauză (citeşte – se sprijină – n.n.) naţionalitatea noastră” şi că „unitatea intelectuală”, prin care el înţelegea unitatea de spirit a naţiei „nu e posibilă, fără de uniformitatea limbii”17. 

Prin conceptul de „uniformitate” Bărnuţiu înţelege de fapt „unitatea limbii, iar pericolul ca această unitate să fie şubrezită nu vine din partea limbii vorbite de popor, ci din partea limbii cărturarilor. Din acest motiv el subliniază importanţa deosebită a limbii vorbite în procesul de evoluţie şi de stabilire a unei limbi standard, deoarece „dacă o vor fabrica numai literaţii fără conlucrarea poporului, fie acea cât de cultă, ea va rămânea pururea o limbă aristocratică”18. Or, pentru Bărnuţiu „limba e un organ comun a toată naţiunea şi de aceea toată naţiunea are datoria de a conlucra la conservarea şi cultura ei”19. El este de acord că există o limbă literară care se cizelează şi se rafinează de către cărturari, dar pentru a deveni cu adevărat o limbă literară naţională, aceasta trebuie să se întoarcă din nou la popor, adică să fie vorbită şi utilizată de toate clasele şi păturile poporului, între limba vorbită şi cea scrisă trebuind să existe o permanentă legătură: „Aşa limba noastră cea modelată pre temeiuri naţionale şi după forme naţionale numai atunci va fi în adevăr naţionale când se va face populară, iar ca să se facă populară mai înainte trebuie să se facă ştiinţa populară, fiindcă a fabrica cuvinte, precum s-a zis, încă nu însemnează a forma limba naţională”20. Preconizează în acest scop lărgirea sistemului de instrucţie, pătrunderea şcoalelor peste tot, lăţirea culturii în toate mediile sociale şi nevoia conjugată ca toate instituţiile statului să respecte acest program: „patria română va fi toată o şcoală mare, care ca o mamă dulce va educa cu aceeaşi solicitudine amoroasă pre toţi fiii românilor după insuflarea spiritului naţiunei româneşti, de care va fi pătrunsă şi condusă, atunci românii nu vor învăţa limba comercială de la jidani, cea industrială de la nemţi, cea agricolă de la bulgari, cea juridică de la ruşi ş.a., ci o vor învăţa toţi în şcoala naţională, în care vor învăţa toţi românii şi ştiinţa şi limba...”21 Bărnuţiu condiţionează prin urmare libera dezvoltare a limbii naţionale, de existenţa unui stat naţional şi a unor instituţii naţionale pe măsură, care să meargă de la şcoale săteşti până la universităţi şi academie, a unui spirit naţional care să guverneze gustul şi interesul naţional, căci: „A populariza ştiinţa şi limba nu e lucru uşor; aci se cer o mulţime de mijloace pre cari nu le poate crea decât o voinţă naţională tare şi generoasă. Între acele mijloace la locul întâi stă libertatea naţională externă şi internă, ca nici naţiunile străine să nu ne mai puie piedice liberei dezvoltări, nici clasele naţionale înseşi; desfiinţarea a tot genul de şerbitute, pre unde mai există, aplicarea avuţiilor naţionale în toate părţile şi spre a răspândi lumină prin ştiinţe şi arţi, iar nu spre a întemeia cuiburi de neştiinţă şi de paralizare naţională; iacă totul, însă chiar aci se cere acea voinţă naţională tare şi generală, care poate să facă minuni când se pătrunde de un spirit ceresc”22. De unde ideea că „libertatea e în corpul naţiunii ceea ce e sufletul în corpul omului”, şi drept urmare, de unde: „nici un naţionalist nu poate să voiască aşadară binele naţiunii sale şi să nu-i voiască libertatea”23. Pentru realizarea limbii naţionale este nevoie, prin urmare, de conlucrarea tuturor, căci, ne atrage atenţia Bărnuţiu, „ar fi greşit să se creadă că s-ar putea forma limba naţională numai prin colegiile învăţaţilor”24. 

Spuneam mai sus că progresul naţional e văzut de Bărnuţiu în mod obligatoriu ca o rezultantă a cultivării limbii şi a păstrării caracterului ei latin. Latinitatea românilor e o trăsătură esenţială a poporului nostru, care s-a accentuat în timp, dar este dată înainte de toate de o tradiţie istorică, precisă, ce este definită după Bărnuţiu prin trei împrejurări istorice specifice: 1) un conservatorism mai accentuat decât la alte popoare de a ne păstra nota distinctivă prin refuzul amestecului cu alte popoare; 2) faptul că „romanii din Dacia s-au bătut mai mult pentru limbă decât pentru viaţă”; 3) conştiinţa poporului că e de origine romană păstrată prin însuşi numele neamului. Pătrunderea caracterului specific al limbii noastre îl obligă să observe şi marea ei asemănare cu limba italiană, de unde recomandarea ca pentru îmbogăţirea şi „curăţirea” limbii să apelăm, înainte de toate, la lexicul acestei limbi: „să adoptăm toţi aceeaşi terminologie din limba italiană în cele ce ne lipsesc”25. 

Iată deci că înainte de Heliade sau în acelaşi timp cu el avem de-a face aici cu instituirea curentului lingvistic italienist care ne-ar ajuta să scăpăm de influenţele „eterogene”, căci principiul toleranţei este un principiu înşelător, „fiindcă – explică el – toleranţa nu se întinde până acolo ca să tolerăm şi despotismul neştiinţei şi erorile cele ce ne aduc stricaţiune şi perire”26. Pledoaria sa e motivată de faptul că el semnalează o serie de deosebiri semnificative de terminologii ştiinţifice din cele trei provincii româneşti, fapt care îl alarmează şi îl pune pe gânduri. Aşa, de pildă, el observă că în terminologia juridică a ardeleanului s-au strecurat cuvinte ca: biztoş, fişpan, hatalmu, varmegie, în acea a munteanului întâlneşte cuvinte ca: zapiciu, pomojnic, junker, unteroficir, iar în a moldoveanului: zapiscă, peripiscă, finans, vidomostiu27 etc., ceea ce-l face să intre în alertă şi să avertizeze că „dacă ne vom tulbura limba în acest mod în toate ştiinţele şi raporturile vieţii, de aci se va naşte o confuziune limbistică ca cea de la turnul Vavilonului”28, semn că Bărnuţiu gândea limba unitar, având în vedere toate regiunile locuite de români. Plecând de pe o asemenea poziţie ştiinţifică, Bărnuţiu se va arăta deosebit de rezervat cu privire la îmbogăţirea limbii prin neologisme şi, în articolul său din „Foaie pentru minte...” el va îmbrăţişa mai degrabă, ideea revenirii la formele vechi, decât introducerea fără discernământ a tot felul de noţiuni care ar împestriţa limba. Pentru el „neologismul” este va să zică „a remoderna vorba părintească şi a forma cuvinte nouă după forme vechi”. El găseşte că e mai în spiritul limbii noastre să se pronunţe doftor şi nu doctor, respept şi nu respect, redaptor şi nu redactor, Bărnuţiu dorind să supună şi neologismele legilor de evoluţie istorice ale limbii noastre: „noi, neologiştii, avem lege în limba noastră care ne obligă şi ne învaţă cum să formăm cuvintele şi noi aşa ştim că cel ce urmează legea nu greşeşte”29. Aici Bărnuţiu face evident o greşeală, deoarece el ignoră faptul că legile procesului de asimilare şi aclimatizare sunt date, înainte de toate, de uzul limbii, de circulaţia cuvintelor care acreditează o formă sau alta, pe care lingviştii nu pot s-o schimbe sau s-o modifice, ci doar s-o constate, s-o înregistreze. 

Dar meritele lui Bărnuţiu ca lingvist vin dintr-o altă direcţie. Dacă în problemele de ortografie Bărnuţiu preferă să nu se pronunţe, declarându-se, cel puţin prin ortografia pe care o foloseşte în scrierile sale, de partea unui etimologism moderat, de tip ciparian, el are incontestabile merite în domeniul studiului comparativ al dialectelor, fiind de părere că studiul genezei limbii române poate fi lămurit doar prin cercetarea sistematică a dialectelor italice, căci ele reflectă, evident cu diferenţele de rigoare, limba coloniştilor aduşi de Traian în Dacia. Cărturarul român este, astfel, printre cei dintâi oameni de ştiinţă ai noştri, care preconizează o astfel de cercetare, şi întreprinzând la faţa locului sondaje demne de toată atenţia cu privire la dialectele nord-italice, „fiindcă dialeptele în multe se apropie mai tare de a noastră decât cea vulgară italiană”30. Cele dintâi studii le face asupra dialectelor pavez, toscan şi milanez, întocmind liste lungi de cuvinte pe care le compară cu acelea din limba noastră. El a remarcat astfel o asemănare frapantă între dialectul pavez şi limba română prin prezenţa vocalei ă, căci pavezul scrie lana şi citeşte lână, la fel ca noi, ceea ce-l face să creadă că sunetul ne-a venit tot de la italieni şi nu de la slavi: „Identitatea acestui sunet la două popoare atât de îndepărtate unul de altul – scrie el – e document pentru vechimea lui cea minunată”31. De aceea, într-o scrisoare către prietenii săi padovani, el atrăgea atenţia că: „Identitatea şi analogia limbei noastre cu cea italiană e cunoscută şi traptată de mulţi, ma nu e esauată (examinată – n.n.) că nimenea n-au comparat-o cu dialeptele italice pro merito, fiind aceste multe tare şi fiind cu neputinţă a le învăţa. Totuşi nu mi se vede lucru de prisos a-i provoca pe literaţii noştri a se apuca de studiul limbei italice pentru ca să ne poată înţelege limba mai bine, mai ales pe aceia carii vreau să steie înainte ca dascăli ai limbii şi impută altora că nu ştiu limba”32. 

Cât privesc asemănările dintre limba română şi dialectul pavez, Bărnuţiu mai semnalează câteva. Astfel, el arată că pavezii nu îşi termină cuvintele în o ca şi ceilalţi italieni, ci în consoană, la fel ca românii. Astfel, ei scriu şi rostesc „vin tulbaer” şi nu „vin torbido” ca şi toscanii; scriu „brut temp” pentru „timp urît” şi nu „bruto tempo” etc.; nu zic di ca toscanii, ci de ca noi; ex. „dami un toc dă păn” – „dă-mi o bucată de pîne”; ei scriu ciesa (chiesa), ciamă (chiamare), ciar (chiaro) etc. şi pronunţă ca năsăudenii cieză, ciamă, ciar. Tot ei pronunţă articolul ael = ăl, precum în ăl muchăt (ael muchaet) sau ul badi (ael badi); o altă importantă asemănare o găseşte în faptul că verbele la infinitiv nu primesc, la pavezi, terminaţia -re, ci rămân, ca în româneşte, ara, canta, entra, giuga etc. Tot la pavezi remarcă pronunţia ăm par pentru ‘mi pare şi subliniază specificul aparte al graiului, căci „pavezii nice pre milanezi nu-i înţeleg întru toate şi mai puţin pre bergemani (Bergamo) şi pre ceilalţi. Dacă te-ai dedat câtva cu dialeptul pavez, pre cetăţenii din Pavia tot îi mai înţelegi, ma când se adună laolaltă multă povera gint de montenaru şi vorbesc între sine, nu poţi înţelege nemic din gura lor”33. 

Având la îndemână dicţionarul lui Giuseppe Banfi, Bărnuţiu dă apoi o lungă listă de cuvinte, comparând dialectele milanez şi toscan, şi graiul românesc. Iată câteva exemple: ara (milanese), arare (toscan), ara (român); batt (milanez), battere (toscan), a bate (româneşte); capp – cap – cap; carr – carro – car; ciama – chiamare – a chema etc. Listele de cuvinte au în vedere atât comparaţia dintre dialectul pavez cu cel toscan, cât cel toscan cu cel milanez, fiind foarte revelatoare pentru ceea ce Bărnuţiu doreşte să demonstreze. Dincolo de studiul cuvintelor, Bărnuţiu are apoi în vedere şi poezia populară din regiunile respective, căci, spune Bărnuţiu, „aceea ne oferă multe şi însemnate puncte de asemănătate cu limba noastră, puncte ce în limba cultă nu se pot găsi”34. În acest scop el ne oferă câteva mostre de eclatantă asemănare, de unde putem să deducem interesul cu care cercetătorul român descoperă filiaţii şi asemănări care îl fac să tragă unele concluzii care se referă şi la alte aspecte ale limbii. Iată un alt exemplu. Într-o scrisoare către padovani, el scrie: „Legund io mai multe ortografii din dialepte, mi-au venit în minte că ar fi bine să urmăm şi noi ortografia sau mai bine zis, puntuaţiunea în tot locul unde se poate – şi se poate în multe fără să ne pierdem originalitatea noastră ortografică, fiind că alta n-avem; p. e. noi încă, putem scrie è, àma, ca italienii şi nu e nici o cauză ca să punem accentul”35; după cum se opreşte şi asupra cuvintelor terminate în u sau e, observând „aşa le pronunţă şi acum moldovenii şi sălăgenii”, semn că Bărnuţiu cunoştea bine toate graiurile româneşti. 

Demnă de interes este observaţia sa asupra toponimiei şi onomasticii, căci la el găsim astfel de observaţii pline de miez: „încă vă mai reflept la una: legund scriitori italieni vechi, noi, gazete, vocabularie, calendare etc. italieneşti, aveţi grijă dacă veţi afla nume de ale satelor, pădurilor, locurilor noastre că vreau să fac un mic vocabularu de sate etc., care au nume italice, cum sunt par ex. Bratei, Borşa, Bistra, Gălata, Cluş, Deş, Losna, Gherla, Borgo, Pănad, Moşna, Feldru, Frata etc., am aflat mai multe de 60 până acum”36. În aceeaşi scrisoare, el dă şi exemple de poezii pe care le-a citit, la lectura cărora a putut să le comunice faptul că: „Pare că toate-s româneşti”37, semnalându-le alte câteva nume de autori italieni de studii dialectale, între care aminteşte pe Passeri şi pe Bianconi, ultimul cu lucrarea De antiquis litteris, pe care le-a folosit, alături de cele ale lui Pambi, Monti şi Banfi, la alcătuirea unei lungi liste de nume de localităţi asemănătoare cu ale noastre. 

Prezenţa printre manuscrisele lui a acestor lungi liste de nume de localităţi, cărora încerca să le determine originea, ne îndreptăţește să vedem în Bărnuţiu pe lingvistul cu formaţie largă, preocupat de investigaţii comparatiste sistematice. Dacă în cercetările dialectale, el deschidea calea lui Ioan Maiorescu cu al său Itinerar din Istria, în cele toponomastice el anticipează seria preocupărilor lui Nicolae Drăganu din Toponimie şi istorie. În acest sens este interesant de remarcat că, deşi pune accent pe latinitate şi romanitate în general, nu se dă înlături să fixeze vechimea unui cuvânt până dincolo de romanitate, în limba dacă, atunci când etimonul roman nu i se potriveşte. În acest scop el se arată preocupat de etruscologie şi de textul Eugubinelor, prin limba cărora doreşte să ajungă la cea dacă, fiind de părere că dacii îşi aveau scrisul lor înainte de romani, aşa cum o dovedesc mai multe inscripţii vechi, substratul traco-dac apărându-i posibil şi prin îmbrăţişarea teoriei lui Biondelli potrivit căreia „limba unei naţiuni nu se poate şterge de se şi altoieşte limbă străină în cea originară, cuvintele primitive şi pronunţiaţiunea limbii proprii rămâne”38. Pornind de la o asemenea teorie, potrivit căreia nu agreează împrumutul de cuvinte din alte limbi, nu susţine părerea acelora care consideră că unele cuvinte deja încetăţenite trebuie eliminate, căci: „A fabrica din rădăcini româneşti toate cuvintele care ne lipsesc, cum au făcut ungurii şi a lepăda toate cuvintele tehnice adoptate şi de celelalte popoare romanic, p. e. fizică, filosofie, matematică ş.a., apoi a forma după Pralea dumidatevor, izmilinţă ş.a. este un metod de a izola pre români de celelalte popoare romanice şi de a-i priva de beneficiile unităţii inteleptuale”39. Ideea că limba este expresia societăţii este concludentă pentru modernismul gândirii sale lingvistice. „Dezvoltarea limbii la fiecare naţiune merge alături cu dezvoltarea vieţii sale, ca direpţiune ia viaţa naţională întru dezvoltarea sa, acea direpţiune urmează şi limba”, căci „limba este naţiunea, cultura limbii este cultura naţiunii înseşi”40. Arătând că: „Din timpurile bătrâne ale naţiunii noastre, tot cuvântul este un monument şi dacă e preţuită o inscripţiune de piatră, de ce să n-aibă preţ în gura oamenilor?”, Bărnuţiu socoate limba ca „unica istorie”, şi, ca atare, îi acordă un rol de nepreţuit în reconstituirea epocilor trecute. În acest scop cere să se cerceteze şi poeziile vechi şi tradiţiile şi obiceiurile poporului, găsind de pildă că datina de a se cânta la mort se află şi la români şi că obiceiurile vechi trimit la obiceiurile romanilor şi ale etruscilor, concepţie istoristă care îl aşază ca un membru marcant în galeria învăţaţilor generaţiei noastre romantice. 

 

* Din volumul Momente culturale silvane, Editura Şcoala Ardeleană, Editura Caiete Silvane, Cluj-Napoca – Zalău, 2015, pp. 43-58.

1 Petre Pandrea, Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu, Bucureşti, Ed. Fundaţiilor Regale, 1935, p. 147. 

2 Cf. Al. Marcu, Simion Bărnuţiu, Al. Papiu Ilarian şi Iosif Hodoş la studii în Italia, în „Ana­lele Academiei Române”, m. Secţiunii literare, s. III-a, tom. VII, mem. VI, p. 42. Scrisoare din 24 noiembrie 1852. 

3 I. Pervain, I. Chindriş, Corespondenţa lui Al. Papiu-Ilarian, II, Dacia, 1972. 

4 S. Bărnuţiu, Cu privire la limba română, în „Amicul familiei”, XIV, 1890, nr. 5, p. 62. 

5 Ibidem, p. 66. 

6 Bogdan Duică, Notesul de însemnări al lui Simion Bărnuţiu, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, II, 1923, pp. 225-232. 

7 „Foaie pentru minte...”, XVI, 1853, nr. 15, pp. 101-109, ms. BAR 4583, f. 36. 

8 Al. Marcu, op. cit., p. 39. 

9 I. Pervain, I. Chindriş, op. cit., p. 32. Scrisoare din 15 iunie 1853. 

10 Ibidem, p. 43. 

11 Al. Marcu, op. cit., pp. 54-58 (o polemică anti-Cattaneo) şi p. 89. 

12 Vezi G. Em. Marica, „Foaie pentru minte...”, Indice bibliografic, EPL, 1969. 

13 „Amicul familiei”, XIV, 1890, nr. 5, p. 66. 

14 Ibidem, nr. 8 (15 apr.), p. 109. 

15 Ibidem, p. 65. 

16 Ibidem, p. 68, cu sublinierea „O limbă pentru toţi şi toţi pentru o limbă”.

17 Ibidem, p. 68. 

18 Ibidem, p. 81. 

19 Ibidem. 

20 Ibidem, p. 82. 

21 Ibidem. 

22 Ibidem. 

23 Ibidem. 

24 Ibidem, p. 66. 

25 Ibidem, p. 83. 

26 Ibidem, p. 68. 

27 Ibidem, p. 83. 

28 Ibidem. 

29 Neologismul corespondentului Telegraful român, în „Foaie...”, nr. 15, pp. 118-120. 

30 Ibidem. 

31 Ibidem, p. 110. 

32 Ibidem, p. 110. 

33 Ibidem, p. 111. 

34 Ibidem, p. 124. 

35 I. Pervain, I. Chindriş, op. cit., p. 84. 

36 Ibidem. 

37 Ibidem. 

38 „Amicul familiei”, p. 83. Vezi şi I. Chindriş, Postfaţă la S. Bărnuţiu, Discursul de la Blaj, Cluj, 1990. 

39 Ibidem, p. 84. 

40 Ibidem.

Autor: Mircea Popa