Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Pedagogica (fragment)*

Pedagogica (fragment)*

Octombrie 2015

Cap. I

 

§ 22. Scopul educaţiunii

 

Scopul educaţiunii nu poate fi altu decât a cultiva umanitatea în fiecare om pre cât se poate mai deplin. Cu cât se cultivă mai deplin toate puterile omului tânăr şi cu cât armonesc ele mai frumos şi mai deplin, cu atâta se apropie învăţăcelul mai tare de idealul umanităţii deplinite.

 

§ 23. Dezvoltaţiune ulterioară

 

Puterea cea mai nobilă a omului e raţiunea şi facultatea de a-şi determina voinţa de libertate, ceea ce e strâns unită cu raţiunea. Prin raţiune el cunoaşte ce e mai conform cu natura sa şi ce e mai demn de dânsa. Ea pune una lege pentru ce e drept şi bun, care singură poate să producă între stremurii (darurile) şi aplecările lui cele ce se luptă pururea întrânsul. Alegerea o lasă lui, iar prin urmarea acestei legi să se apropie de divinitate sau prin deprecierea ei să se degrade la un loc cu animalele necuvântătoare. Cu cât cunoaşte el toate acestea mai luminat, cu atât cunoaşte mai bine tot de una dată că poate să aleagă ca una fiinţă liberă ceea ce a cunoscut a fi mai bun şi mai demn de natura sa cea raţională. Omul atunci se arată mai liber când se adopera (străduieşte) a efectua acest bun, şi demn în sentimente şi în fapte, şi nobilitatea naturei lui celei morale e singura condiţiune sub care poate tributa (împărţi) şi culturii celorlalte puteri una stimă curată şi necondiţionată.

 

§ 24. Principiile supreme în educaţiune

 

Sunt următoarele:

1) Deşteaptă şi cultivă în învăţăcel toată dispoziţiunea şi capacitatea, care i se dă ca unui om şi individ. 

Acest principiu e pus în contra acelor educatori unilaterali, cari cultivă numai unele puteri ale copiilor, mai ales pre acele, cu cari se vor putea folosi învăţăceii nemediat ca să câştige şi să facă stare după împrejurările locului unde se află. Pe aceşti pedagogi unilaterali îi bate Rousseau cu toată dreptatea (în Emile) unde zice: „Faceţi educaţiunea omului înainte de toate pentru om, nu pentru ceea ce nu e el însuşi. Nu vedeţi voi, că dacă lucraţi spre a-l educa numai pentru un stat (statut) atunci îl faceţi neapt pentru fiecare alt (statut), şi dacă soarta va voi, voi aţi lucrat numai pentru ca să-l faceţi nefericit. E ceva mai de râs în adevăr, decât un domn mare, care a ajuns a fi cerşetor şi în meseria sa aduce împreună cu sine toate prejudiciile statului (statutului) său? Ce e mai umilitor decât un avut scăpătat, care-şi aduce aminte de dispreţul, cu care întâmpina oamenii comunamente (de obicei) pre cel pauper, şi acum el se vede pre sine pre gradul cel mai de jos al umanităţii? Voi vă credeţi în ordinea lucrurilor cea de acum şi nu cugetaţi că această ordine e supusă la revoluţiuni neapărate şi pre cari voi chiar aşa de puţin le puteţi prevedea, precum nu puteţi înconjura pre aceea, care va veni poate asupra copiilor voştri. Cel mare se va face mic, cel avut pauper, monarhul supus; sunt doar aceste schimbări ale soartei atât de rare, încât să puteţi computa (socoti) pre aceea, că veţi forma excepţiune de la atari schimbări? Oamenii pot strica tot ce au edificat oamenii, nimic nu are caracter neşters afară de aceea ce ne reprimă natura”1.

2) Produ (A arăta) unitatea şi armonia în cultura acelor dispoziţiuni şi capacităţi prin reprezentaţiuni perspicue (perspicace) despre destinaţiunea lor cea naturală şi despre relaţiunea lor reciprocă.

Unitatea şi armonia se cuvine a se produce mai întâi între puterile corpului şi ale sufletului, apoi între ale acestuia din urmă.

3) Îndreaptă puterea cea deşteptată a învăţăcelului spre tot ce cunoaşte raţiunea a fi demn de om prin toate mijloacele, cari se împacă cu drepturile lui ca fiinţă raţională.

Adevărat că natura omului e mirabilă dacă o considerăm numai de sine, cu toate acestea preţul omului depinde înainte de toate de la direcţiunea şi aplicarea puterilor lui. Puterile omului sunt bune, dară ele pot fi şi stricătoare, şi chiar naturile cele mai tari au fost de atâtea ori neamicii cei înfricoşaţi ai umanităţii de câte ori au fost cei mai mari făcători de bine ai ei.

A deştepta şi a întări puterile e numai jumătate din opera educatorului, cealaltă jumătate consistă întru aceea ca să le dea direcţiunea cea mai conformă naturei omeneşti şi cea mai demnă de ea.

Educatoriul să nu uite nici una dată, că el are de-a face cu una fiinţă raţională ale cărei drepturi încep de una dată cu existenţa ei. Toate mijloacele le adoperă (utilizează) spre a da direcţiune învăţăcelului, pentru exemplu, dacă ar pofti educatorul de la dânsul ca să nu simtă nedreptatea ce i se face, să sufere mustrarea nemeritată făcându-se că nu simte nimica, să nu se apere contra violenţei şi asupririi, să sufere ca să-l înşele şi să-l asuprească alţii şi să nu se mânie pre dânşii s.a.

4) Armonia libertăţii cu raţiunea să fie scopul suprem pentru că pre aceea repausa (a se odihni) preţul omului cel moral, necondiţionat şi suprem.

Educaţiunea nu poate avea alt scop suprem afară de morală şi de religiune, raţiunile acestui adevăr se află în însăşi natura omului, pentru că numai omul e chemat spre libertate sub legislaţiunea raţiunii sale proprii.

Însuşi idealul bunătăţii morale dă (trebuie) să însufleţească pre educatoriu, acel ideal pre care l-au avut în vedere şi cei vechi când cugetau pre înţeleptul sau virtuosul cel perfect şi ziceau, că numai unul ca aceasta e rege adevărat, chiar dacă nu ar avea tron şi coroană.

De aceea educatoriul se va adopera (folosi) necontenit spre a libera pre învăţăcelul său de toate lucrurile care i-ar mărgini libertatea internă, de violenţa corpului, de puterea instinctelor sau stimulilor senzuali, de eroare şi părere deşartă, de frică, de părerea zilei, de arbitrariul oamenilor. Spre aceasta e neapărat a uni educaţiunea corporală, intelectuală, estetică, morală. Externamente el va rămâne supus necesităţii împrejurărilor, însă internamente va depinde numai de la sine însuşi, şi chiar prin aceea se va face asemenea lui D-zeu, care i-au întipărit imaginea sa pentru ca să nu-şi uite nici una dată a sa origine.

În determinarea scopurilor educaţiunii pedagogii nu se unesc. Asceţii creştini şi mulţi pedagogi teologici învaţă, că, copiii deu (trebuie) crescuţi spre gloria lui D-zeu. Pedagogii filosofici determină scopurile educaţiunii diversamente precum sunt diverse şi sistemele lor. Eudemoniştii zic că copiii deu (trebuie) crescuţi spre a fi fericiţi şi apţi în societate. Filosofia critică pune de fundament principiul moralităţii, fiind acesta cea mai mare perfecţiune, căreia se cuvine a subordona pre toate celelalte. Alţii zic, că scopul e a deştepta libertatea. Toate acestea mai mult diversifică în expresiune decât în esentia, numai să le înţeleagă cineva cum se cuvine; numai acel eudemonism grosolan nu se poate justifica înaintea nici unei filosofii, care învaţă, că se cuvine a educa pre copii aşa ca să se facă pre cât se poate mai capabili pentru plăceri, sau să crească numai pentru statut, după sistema unor politici şi potentaţi, cari susţineau, că una parte a umanităţii dă (trebuie) lipsită de drepturile ei cele naturale, pentru ca să servească de mijloc altor clase ce se cred a fi privilegiate. Aceşti pedagogi zic, că majoritatea e mai fericită în această ordine de lucruri, decât când ar fi fost toţi liberi. Această sistemă cu atât ar dă (trebui) să se facă mai dominantă cu cât s-ar întemelia despotismul mai mult, şi cu cât s-ar face oamenii guvernului mai despotici.

 

§ 25. Împărţirea educaţiunii

 

Puterile omului se împart în corporale şi spirituale, cele din urmă se ţin parte de facultatea cunoscătoare parte de facultatea senzitivă, parte de facultatea adoperativă (folositoare). Acum dacă educaţiunea are să formeze pre omul întreg, atunci ea va fi parte corporală, parte spirituală şi în respectul din urmă va avea să formeze înţelesul, sentimentul şi voinţa. Afară de aceasta, pre om/îl/ putem considera sau luând în vedere unele relaţiuni în care poate să se afle el sau fără de nici un respect la vreo una relaţiune, chiar nici la sex. Atunci educaţiunea se împarte dupre sex, în educaţiunea feţilor şi a fetelor, după diferenţa claselor tradiţionale şi destinaţia lor viitoare în educaţiunea ţăranului, a oşteanului, a neguţătorului, a artistului, învăţatului, nobilului, principelui, dupre modul educaţiunii în educaţiune domestică şi publică în şcoale şi în pedagogia.

 

§ 26. Valoarea teoriei educaţiunii

 

Valoarea fiecărei teorii se judecă sau absolutamente când consideră cineva obiectul ei şi scopul pre care are în sine, sau relativamente, când consideră cineva, cât e aceea de bună, de aplicabilă şi ce efecte produce. Acum pedagogia ca ştiinţă are de obiect pre una dintre naturile cele mai nobile care ne sunt cunoscute până acum, şi scopul ei e nobilitatea acestei naturi, aşadar din acest punct de vedere pedagogia nu poate fi înapoia altor ştiinţe, din contră i se cuvine a fi înaintea celor mai multe. Căci dacă au cunoscut înţelepţii tuturor timpurilor şi naţiunilor, că destinaţia omului depinde foarte mult de la aceea, ce direcţiune se dă puterilor lui din copilărie şi cum se deprind aceleaşi, aşa fără de îndoială acei oameni se vor număra între cei mai mari făcători de bine ai umanităţii, cari vor propune principiile cele mai probate pentru creşterea oamenilor. Afară de acestea dacă e destinat tot omul matur, cel puţin de la natură, spre a fi tată sau mamă, şi dacă doresc oamenii cei mai mulţi cel puţin cei mai buni, a se vedea una dată în această referinţă către celelalte fiinţe raţionale, cea mai frumoasă dintre toate; în urmă, dacă viaţa fizică, care au deşteptat-o părinţii, nu e singura viaţă cea adevărată, la care pot să ajungă fiinţele raţionale, din contră aceasta se poate da numai acelora, cari ştiu să facă un uz liber de toate capacităţile şi puterile lor: atunci ştiinţa pedagogiei merită a fi studiată de către toate clasele societăţii sau a fi propusă de dascălii cei mai experimentaţi.

 

§ 27. Obiecţiuni în contra valorii teoriilor pedagogice

 

Obiecţiunea 1. Această obiecţiune o pun acei oameni cari deprecia (depreciază) toată teoria, toată filosofarea, punând tot progresul luminilor numai în cunoştinţa lumii, în prudenţa vieţii, precum îl numesc ei; ei zic: principiile şi regulile pedagogice sunt bune, scopurile pedagogiei sunt nobile, însă experienţa arată că acele principii nu sunt aplicabile, practicabile şi nu răspund nicidecum idealului ce şi-l propun.

Răspuns. Oamenii, care pun această obiecţiune nu sunt deprinşi a-şi forma concepte generale şi principii, de aceea ei nici nu pot vedea influenţa acestora în educaţiune şi în toată viaţa omului, ei dau valoare numai lucrurilor, cari cad în simţiri, şi cari aduc plăcere şi mulţămire simţirilor şi folos nemediat; aşa dară pre aceşti oameni nici nu-i poate convinge nimeni cum că ei se află în eroare când judecă aşa, pentru că unii ca aceştia cred că ei cunosc toate mai bine şi că sunt filosofi practici, cu toate că se mândresc întru lenea lor şi se laudă că nu au învăţat teorii scolastice. Din contră cei ce au sentimente pentru ce e mare si sânt (sfânt) în facultăţile umanităţii, unii ca aceştia respectă teoria educaţiunii şi în partea ei cea ideală, pentru că ştiu că nu e tot ideal ce se pare a fi ideal celor mărginiţi şi leneşi.

Obiecţiunea 2. Întreprinderile şi adoperaţiunile (uzanţele) pedagogice de până acum n-au produs nici un efect de ceva însemnătate, şi oamenii în totul rămân tot aşa cum erau mai `nainte şi dacă nu se fac mai răi; aşa dară depinde numai de la caz şi de la împrejurări mai mult sau mai puţin favoritoare ca unii oameni să se cultive şi să devină oameni aleşi sau să rămână ordinari şi răi.

Răspuns. Cei ce pun această obiecţiune nu vor să cunoască, cum că unele popoare sunt mai bune decât altele, şi cum că această bunătate şi precelentia (stăruinţă) vine şi de la educaţiunea mai bună a tinerimii acelor popoare. Aceşti oameni vorbesc numai despre umanitate în totul, care poate rămâne clară sieşi cu toate că unele naţiuni se ridică şi cad, şi cu toate că nu se poate nega oarecare progres în perfecţiune şi dacă vorbim de umanitate în totul. Apoi dacă voieşte cineva să judece drept, nu ajunge a vorbi numai despre umanitate în totul, ci se cuvine a compara naţiuni cu naţiuni, statul naţiunilor particulare din timpurile anterioare cu statul lor dintr-un secol mai târziu, şi apoi a decide, dacă una educaţiune mai bună sau mai rea a rămas fără de nici una influenţă la acele naţiuni.

Dacă ar dă (trebui) să cadă pedagogia pentru că nu face chiar atâta folos cât se aşteaptă de la ea, atunci ar sta să cadă şi învăţătura religiunii şi morala şi filosofia, pentru că nici pe acestea nu le urmează tot cum ar merita a fi urmate.

În urmă dacă formarea caracterului ar fi opera cazului nu a educaţiunii, atunci nu s-ar putea explica, de ce unesc (unifică) toţi că făcătorul de rele cel fără de educaţiune e mai puţin culpabil decât cel educat cu solicitudine.

Obiecţiunea 3. De multe ori nu succede nici educaţiunea cea mai diligentă aşa cât din familiile cele mai nobile ies numai nişte oameni debili, dacă nu chiar sceleraţi, din contră unii oameni s-au făcut oameni foarte aleşi, fără de nici una educaţiune, şi ceea ce sunt, s-au făcut singuri pre sine.

Răspuns. Această obiecţiune şi aceste fapte nu probează nimica în contra pedagogiei. Acestea se explică din următoarele cauze:

1) Că educaţiunea cea mai diligentă şi mai solicită (solicitată) nu e totdeauna cea mai înţeleaptă, şi că părinţii cei mai cu bune intenţiuni nimicesc efectul educaţiunii de multe ori prin aceea, de unde aşteaptă mai mult bine, pentru exemplu voiesc a-i face religioşi prin una specie de educaţiune religioasă şi chiar prin aceasta îi fac nereligioşi, îi strică sau prin rigoare prea mare sau prin bunătate prea mare.

2) Familiile îşi cresc copiii comunamente tot în aceeaşi formă ne-căutând la aceea că copiii au naturi diverse, şi că ce ajută cultura unora nu ajută cultura celorlalţi.

3) Asupra copiilor nu are influenţă numai educaţiunea care o iau dânşii de la părinţi şi de la alţi conducători, ci au influenţă şi alte circumstanţie.

4) Dacă unii oameni aleşi s-au făcut singuri pre sine aceea ce sunt, aceasta numai atât probează, că pre om nu-l formează numai singură educaţiunea care o ia de la alţi oameni, ci că unii oameni au destulă putere internă spre a învinge toate piedicele şi a se forma înşişi pre sine, şi poate chiar aceste piedice i-au ferit de unele scăderi ale educaţiunii introduse în cutare loc.

5) Nu e destul a aduce exemplele celor ce s-au făcut singuri aceea ce sunt, ci dacă voieşte cineva a judeca drept, dă (trebuie) să aducă şi pre acei mulţi care au rămas întru unu statu(s) foarte mişel pentru că n-au avut nici una educaţiune.

Obiecţiunea 4. Aceasta se face mai ales contra pedagogiei noi sau a neologiei pedagogice, prin care înţeleg specialmente încercările, cari s-au făcut în sfera pedagogică urmând ideilor lui Rousseau şi Basedow. Despre acestea zic, că sunt prea artificioase, promit prea mult, sunt prea liberale, şi cel puţin pentru tinerii care ar da să se crească nu pentru una lume ideală, ci pentru cea reală, neacomodate şi periculoase. Această pedagogie poate fi bună pentru cultura omului, dar pentru educaţiunea cetăţeanului nicidecum nu e bună.

Răspuns. 

1) Pedagogii mai noi au adoptat numai ideile cele bune de la Rousseau, în contra erorilor lui s-au pus cu toate puterile.

2) Ar fi nedrept cine nu ar voi să recunoască, cum că Rousseau a contribuit foarte mult de s-au îndreptat conceptele şi principiile pedagogice, cine nu ar voi să recunoască, cum că în pedagogia mai nouă se predică un spirit mai bun, care a şi început a domina în şcoalele naţiunilor mai înaintate în cultură şi au deşteptat una însufleţire şi un zel mai mare în toate clasele, deci nu e nici una cauză de a striga în contra pedagogilor noi, pentru că se află şi între dânşii câte un entuziast rătăcit, ceea ce se întâmplă în toate clasele de oameni.

3) Tendinţa secolului de a face schimbări în ordinea socială, şi anume de a se desface de toate legăturile, în cari trăiau oamenii mai nainte, mai fericiţi fără ca să fi fost şerbi, nu se poate imputa pedagogiei, aceea a venit de la alte cauze.

Adevărat că şi în timpurile mai vechi au fost spirite nobile, cari considerau educaţiunea dintr-un punct mai înalt, şi nu educau tinerimea numai pentru una lume cum era cea de faţă, nici o deprindeau pentru ca să fie numai instrument pentru scopuri străine, din contră ei luau aminte, spre ceea ce a destinat pre om natura, când i-a dat puterile corporale şi spirituale, pentru ca pe acestea să le cultiveze conform cu destinaţiunea lor cea naturală, iar nu dupre conceptele cele rătăcite şi dupre prejude/căţile ce dominează în lume, ei nu au voit să supună pre învăţăcel la corupţiunile dominatoare, ci de a-l libera de aceleaşi. Însă chiar această obiecţiune, pe care o aduce prudenţa lumească în contra pedagogiei şi a pedagogilor, e cea mai mare laudă pentru dânşii, pentru că:

1) Întru aceasta s-au unit toţi, că propriamente numai umanitatea sau natura raţională e pre care se cuvine a respecta în om, şi că toate încercările, care le-au făcut dominatorii, cuceritorii, ierarhii sau veri cum să se numească atari oameni, cu scop ca să lipsească pre una parte de oameni de drepturile lor cele naturale şi să-i folosească numai ca instrumente spre scopurile altora, sunt nu numai demne de a se reproba, ci şi foarte periculoase, pentru că aceste încercări despre una parte împiedică cultura oamenilor, iar despre altă parte aduc la desperaţiune pre partea cea asuprită de face atari lucruri drept cari au să sufere şi cei neinocenţi. Aşadară dacă se va lăţi educaţiunea aşa cât să simtă toţi oamenii, de la fiul domnitorului până la fiul ţăranului, această adevărată ecaretate (diferenţă) naturală a oamenilor, care, precum se înţelege de sine, poate subzista şi fără de a răsturna ordinea civilă, dacă clasele superioare vor veni la acel grad ca să respecte umanitatea în clasele inferioare, şi acestea să cunoască demnitatea adevărată a naturei omeneşti şi să ştie a se folosi dupre cuvenienţă cu raţiunea lor şi a respecta ordinea şi legea din convicţiune, atunci nu numai că va câştiga cultura şi luminile ei, şi guvernele vor fi toate mai blânde, supuşii mai ascultători de legi şi mai pacifici şi toate clasele mai fericite. Aceasta au şi început a o cunoaşte toţi domnitorii cei luminaţi. Nobilimea, care de multe ori a fost instrumentul asupririi, începe a vedea, că mai bine îi asigurează drepturile, cultura, umanitatea şi bunătatea cea înţeleaptă decât pergamentele şi arborele genealogic. Acestea arată că nimenea nu se poate ridica în contra unei pedagogii mai liberale decât numai cei ce au scopuri egoistice.

2) Pedagogia mai nouă se adoperă (pretează) a educa pre oameni ca să se facă pre cât se poate mai buni, mai înţelepţi şi mai raţionabili. Aşa dară, dacă va domina raţiunea într-înşii, aceea va înfrâna după cuvenienţă nu numai aplecările cele sălbatice, ci aplecarea sau instinctul libertăţii şi nedependenţei. Omul educat raţionabilmente cunoaşte că el are nu numai drepturi naturale, ci şi datorii sociale, cunoaşte cum să-şi îndeplinească datoriile mai cu folos pentru societate, educaţiunea-i înlesneşte ascultarea de legi fără să ceară de la dânsul sentimente servile; aşa el îşi va menţine totdeauna libertatea internă de a contribui spre lăţirea libertăţii externe între membrii societăţii, şi cu toate acestea el nu se va încerca ca să ridice toate raporturile de faţă şi să schimbe lumea cea reală cu una de tot ideală.

 

* Din volumul lui Simion Bărnuţiu, Filosofia educaţiunii. Pedagogica, ediţia a II-a, Editura Caiete Silvane, Editura Şcoala Ardeleană, Zalău – Cluj-Napoca, 2015, pp. 81-90; ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, note, transcriere interpretativă şi studiu introductiv de Traian Vedinaş.

1 Am consultat traducerea românească a cărţii lui Rousseau, dar n-am descoperit fragmentul citat de Bărnuţiu. Probabil că textul a fost suprimat pentru că teoria despre status social, nu se înscrie în linia marxistă de gândire pe care autorul traducerii şi al studiului introductiv i-a atribuit-o autorului Contractului social. În studiul introductiv este citat Engels cu Anti-Düring, iar Rousseau devine „marxist”: „astfel – continuă Engels – inegalitatea se transformă din nou în egalitate, dar nu în egalitatea primitivă, naturală, a oamenilor, primitivi, negrăitori, ci în cea superioară, a contractului social. Asupritorii sunt asupriţi. E negarea negaţiei. 

Rousseau scoate astfel nu numai concluzia esenţială a Discursului că inegalitatea socială şi exploatarea omului de către om sunt determinate de regimul proprietăţii private, ci depăşeşte pe gânditorii contemporani lui prin descoperirea naturii antagonice, neliniare şi neregulate a progresului.

Bogaţii, în vederile lui Rousseau, au creat statul printr-un contract între oamenii unui grup social. Un asemenea contract era un act de înşelăciune, deoarece apăra numai proprietatea privată şi deschidea calea despotismului. În locul acestui contract înşelător, Rousseau concepe un alt contract social, prin care omul să poată dobândi adevărata libertate” (J.J. Rousseau, Emil sau despre educaţie, Traducere, studiu introductiv şi note de Dimitrie Todoran, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. XXVIII).

 

Autor: Simion Bărnuțiu