Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Spiritul Blajului*

Spiritul Blajului*

Octombrie 2015

Istoriografia mai veche a repartizat rolurile revoluţiei paşoptiste din Transilvania numindu-l pe Avram Iancu, „eroul spadei”, pe Andrei Şaguna „diplomat”, iar pe Bărnuţiu, „ideolog”1.

Această identificare este discutabilă astăzi, când termenul de „ideolog”, cel puţin în cultura românească a fost demonetizat de regimul comunist prin introducerea în instituţii, organizaţii şi organisme a „învăţământului ideologic”, „învăţământ” care sub bagheta scolasticii marxist-leniniste a început în temniţa de la Aiud – oprit de strigătul lui Petre Ţuţea: „Nu există filozofie fără Platon şi fără Dumnezeu” – şi s-a extins pretutindeni, în perioada ceauşistă, de la universităţi până la ultimul C.A.P. (Cooperativă Agricolă de Producţie), unde sub flamurile lui, vacile flămânde nu ezitau să moară, iar porcii nu se puteau ridica pe picioare, tot din cauza foamei.

Gândirea şi acţiunea lui Bărnuţiu de la 1848 – întrucât intelighenţia paşoptistă din Muntenia, Moldova şi Transilvania a fost sincronizată unei mişcări europene – trebuie privită drept o predicţie pragmatică asupra nevoii de schimbări sociale, aşa cum a năzuit Nicolae Bălcescu pentru munteni şi un Alecu Russo pentru moldoveni, Timotei Cipariu pentru ardeleni. Şi, nu numai ei.

Evenimentele paşoptiste din cele trei provincii româneşti au fost mai degrabă mişcări politice decât revoluţii, dar energia lor s-a propulsat ca lumină ce arăta calea spre libertate, spre emancipare socială şi naţională a românilor „de pretutindeni”, pentru a folosi expresia lui Timotei Cipariu aşezată la rubrica de ştiri din „Organul luminării”, organ ce a difuzat şi programul politic al „părintelui filologiei române”, numit cu inspiraţie: „Ce e de lucrat”. Aşadar, să-l situăm pe Bărnuţiu în contextul istoric şi politic al anului 1848 în Transilvania. Şi pentru a-l reaşeza la locul lui introducem în viziunea asupra personalităţii şi operei sale admirabila formulă a lui Corneliu Coposu „spiritul Blajului”, o cuvântare cu acelaşi titlu rostită în 1983, în faţa colegilor de la Liceul „Vasile cel Mare” din Blaj descoperită de istoricul Marin Pop în Arhivele C.N.S.A.S. Reproducem un fragment din acel discurs, întrucât îi restituie lui Bărnuţiu aura de gânditor revoluţionar la 1848 în Transilvania:

„Lîngă meritele neasemănate ale Episcopului Ion Inocenţie Micu s-au aliniat mai tîrziu cele ale iluminiştilor blăjeni, instruiţi la «Propaganda Fide» şi treziţi la conştiinţă şi demnitate neoromană, între hrisoavele care certificau originea noastră falnică, descoperite în arhivele Vaticanului. De la Vlădica Petru Pavel Aron, fondatorul de şcoală, pînă la Ion Micu Moldovan şi Augustin Bunea, academicienii respectaţi pe tot întinsul teritoriilor româneşti, au ostenit întru interesul naţiunii luciferii Blajului, Grigore Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Timotei Cipariu, Ion Budai–Deleanu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Gheorghe Bariţiu şi genialul spărgător de drumuri şi de nemişcare, Simion Bărnuţiu. Toţi și-au înscris numele, cu litere de aur, în cartea poporului român”2.

Reţinem admirabila formulare a Seniorului Coposu despre Bărnuţiu „genialul spărgător de drumuri şi de nemişcare”.

Simion Bărnuţiu a fost un gânditor care a apărat în timpul războiului civil din Transilvania drepturile românilor la libertate, egalitate şi fraternitate, idealuri politice ce au animat toate mişcările paşoptiste europene, cu excepţia celei de la Budapesta care declarând unilateral „unirea Transilvaniei cu Ungaria” a provocat războiul civil, în urma atacării românilor de către oştile lui Kossuth Lajos, ce au ţintit cucerirea militară a Transilvaniei. Românii, organizaţi militar de Avram Iancu, au luptat alături de oştile imperiale. Acestea, primind şi sprijinul armatei ţariste, îl înving pe Kossuth, acesta fiind nevoit să emigreze în America. Acolo şi-a conştientizat eroarea de a fi provocat războiul civil, dar era prea târziu. Avram Iancu, trădat de împărat, a ajuns pribeag în Munţii Apuseni. Simion Bărnuţiu a avut şi el soarta unui exilat, dar a ales calea cărturăriei. A studiat dreptul în Italia, la Pavia, pentru a ajunge apoi în Moldova ca „doctor în legi, profesor de dreptul natural, de dreptul ginţilor, de dreptul public al românilor şi de filozofie la Universitatea din Iaşi”, cum stă scris pe foaia de titlu a Pedagogiei sale tipărită de discipolii săi în 1870 la „Tiparul Tribunei Române” din acelaşi târg al Iaşilor, unde a întemeiat de fapt o şcoală filosofică, prima şcoală filosofică reală din istoria culturii româneşti.

Până a ne opri asupra sistemului filosofic bărnuţian să conturăm profilul de revoluţionar, adică de gânditor politic şi social al cărturarului din Bocşa Sălajului.

Gândirea lui Bărnuţiu şi Bariţiu este numită în istoria ideilor româneşti din Transilvania a doua ipostază „luministă”, prin formula „continuitatea luminilor”3. Diferenţa dintre grupul Şcolii Ardelene şi grupul paşoptist este aceea că Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior în scrierile lor istorice şi filosofice se hrănesc din mitologia „romanităţii românilor”, Bărnuţiu, Bariţiu şi Cipariu au gândit pe realităţi locale şi specifice situaţia românilor din Transilvania, chiar din anul 1848. Cipariu s-a întrebat în „Organul luminării” – Ce e de lucrat?, iar „istoria” lui Bariţiu este aproape un reportaj al evenimentelor şi o integrare lucidă în ele.

Simion Bărnuţiu atât în Discursul de la Blaj, datorită căruia a primit „iubirea poporului”4, cât şi în mesajele publice trimise de la Sibiu a invocat realităţile care au generat conflictele militare, cu un discernământ susţinut de contopirea realităţilor în mesajele gândite şi scrise. Tot ceea ce a rostit şi a scris atunci îl plasează în ipostaza de revoluţionar şi de profet, nu numai pentru momentul paşoptist, ci pentru întreg programul politic al românilor din Transilvania ce a condus inevitabil la unirea din 1 Decembrie 1918, ce o putem numi şi un produs istoric al spiritului Blajului, pe care Simion Bărnuţiu şi l-a asumat răsunător când le-a vorbit fără ocolişuri fraţilor săi români adunaţi la Blaj. El a rostit atunci:

„Cine să nu se închine înaintea înălţimii omeneşti, când se uită la această adunare măreaţă, care face să salte de bucurie inima fiecărui român bun şi insuflă respect şi spaimă celor ce nu vor libertatea oamenilor şi urăsc pe români? Cine va mai putea zice că românul nu doreşte o stare mai fericită, că pe el nu-l mişcă nici visul cel dulce de libertate, nici chiar sentinţa de moarte care i se prepară în adunările ungureşti?

Ce judecăţi, fraţilor, au dacă presimţesc rîndunelele apropierea verii şi a iernii şi animalele furtuna cea grea, şi dacă unii oameni îşi spun mai nainte chiar şi ora morţii, una ginte întreagă să nu presimtă periclul ce i se ameninţă, un popor întreg să steie nemişcat ca piatra cându-i bate ora fericirii, şi să tacă ca un surd şi mut când i se trage campana de moarte? Acesta ar fi un lucru în contra naturii şi de tot cu neputinţă. Inima românilor a bătut totdeauna pentru libertate, şi iacă,-i vedem şi acum cu multă bucurie cum s-au deşteptat şi cu ce uniune minunată s-au legat, că nu vor mai suferi ca să-i calce în picioare alte naţiuni. Ei se adunară cu cuget de a-şi vindicare drepturile care le uzurpă ungurii, secuii şi saşii de cente de ani şi ca să-şi apere de pierirea viitoare acel drept neînstăinaver, de care nici gotul nu cuteză a se atingere, nici hunul cel sălbatic, nici turcul necredincios, iar acum cei unguri liberali ne-o spun în faţă că vor să-l ieie astăzi, în epoca frăţiei şi a libertăţii!

Şi cine să nu se mişte acum, care popor să nu se aprindă de acest spirit dumnezeiesc, ce anunţă căderea şerbituţii la toate popoarele, renaşterea Europei prin libertate?”5

Perioada revoluţionară a fost de scurtă durată în opera bărnuţiană. Ea a debutat cu Proclamaţia din 24/25 martie 1848 în care Bărnuţiu răspunde provocării lui Kossuth, cel care prin dietă (parlament) le ceruse românilor să accepte „unirea” Transilvaniei cu Ungaria.

Proclamaţia ce-l impune pe Bărnuţiu ca lider atât în faţa intelighenţiei româneşti, cât şi în faţa poporului, solicită pentru români drepturi egale – accesul la dregătorii după numărul lor – în Transilvania cu cele ale ungurilor, secuilor şi saşilor statuate în 1437 la Căpâlna, lângă Dej, în formula: Unio Trium Nationum ce i-a redus pe români la stadiul de iobagi.

În acest sens, Proclamaţia a cerut: ştergerea iobăgiei, recunoaşterea naţiei româneşti „şi congres naţional” pentru a conchide: „Fără de aceste şi raiul încă e iad”6.

Pe acest temei, Simion Bărnuţiu a fixat în Discursul de la Blaj un atribut contextual al momentului paşoptist, al românilor ardeleni: naţionalitatea. El a rostit la Blaj:

„Aşa este, fără de naţionalitate nu e libertate nici lumină nicăieri, ci pretutinde numai catene, întuneric şi amorţire, Ce este apa pentru peşti, aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele, ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceea e naţionalitatea pentru vercare popor, într-însa ne-am născut, ea este mama noastră, de suntem bărbaţi ea ne-a crescut, de suntem liberi într-însa ne mişcăm, de suntem vii într-însa viem, de suntem supăraţi ne alină durerea cu cântecele naţionale, prin ea vorbim şi astăzi ca părinţii noştri carii au trăit înainte de mii de ani, prin ea ne vor cunoaşte strănepoţii şi posteritatea, preste mii de ani. Naţionalitatea e îndemnul cel mai potent spre lucrare pentru fericirea geniului omenesc”7.

În mesajele lui din Sibiu, după consumarea evenimentelor de la Blaj, în numele Comitetului Naţional Român, el s-a adresat Către naţiunea ungară şi secuiască din Ardeal, avertizându-i să nu urmeze calea „facţiunii turbate”8 de la Budapesta.

Documentat şi obiectiv, el a şi identificat acea facţiune: „Aceea încă să o ştiţi, fraţilor, că ţara acum este împărţită în două părţi. Partea cea rătăcită ţine cu Kossuth, iar popoarele cele multe: slavii, românii, croaţii, tăuţii, nemţii ţin cu înălţatul împărat. Cu facţiunea lui Kossuth numai ungurii ţin, dar nu toţi, că, să lăsăm satele cele multe ungureşti care nu vor să ştie de el, însuşi Wesselényi cel vestit au fugit din Peşta de frica lui Kossuth, ca să nu-l spânzure, cum au spânzurat pe comitele Zichy, apoi comitele Szechenyi, ungurul cel mare şi cel mai cu minte decât toţi, a nebunit de supărare, văzând că Kossuth duce la pierire pe unguri”9. 

În legătură cu baronul Wesselényi trebuie să reţinem, dintr-un comentariu la statuia acestuia din Zalău, următoarele: 

„Tânărul baron Wesselényi Miklós de Hodod a fost una dintre figurile proeminente ale revoluţiei paşoptiste din Ardeal. Ca să nu fiu bănuit de subiectivism, voi cita portretul făcut de George Bariţiu în monografia sa istorică «Părţi alese din istoria Transilvaniei, pe două sute de ani din urmă»: «deştept la minte, însă şi de o tărie fizică robustă, spătos şi vânos, om de aceia pe care românul îi numeşte Sfarmă-pietrii, era ţinut de către părintele său ca să se desprindă în toate ramurile gimnastice, umblare la vânat, călărit, luptat în arme, alergat, călătorit zile întregi pedestru şi altele ca acestea…». Deşi nobil şi privilegiat, tânărul Wesselényi a încercat să schimbe statutul social al iobagilor săi, să facă oameni liberi din ţăranii arşi de soare. Când vântul schimbării a început să bată şi revoluţiile europene au secerat ultimele rămăşiţe de feudalism, Wesselényi Miklós, deşi orb şi bolnav, a ţinut să vină în întâmpinarea vremurilor şi, întocmai ca şi Dinicu Golescu în Muntenia, şi-a eliberat pălmaşii şi i-a împroprietărit cu fâşia de pământ pe care o munceau, deşi nu exista nici o lege care să-l oblige să facă aceasta”10.

Deşi scurtă perioada de profet revoluţionar, încheiată odată cu sfârşitul războiului civil din Transilvania, a fost fecundă şi vizionară. Proiectul său politic străbate istoria de la 1848 la 1 Decembrie 1918, arc peste timp descris concentrat de strănepotul lui Bărnuţiu omul politic, Iuliu Maniu, la zece ani de la unirea Transilvaniei cu România:

„Astfel revoluţiile izolate iobăgeşti de pe vremuri, revoluţia lui Horia şi acţiunea lui Inocenţiu Micu Clain în secolul al 18-lea, adunarea naţională din Blaj la 1848 cu Simion Bărnuţiu, Şaguna şi Avram Iancu, adunarea din acelaş an din Lugoj cu Murgu, programul naţional din 1881, cu acţiunea memorandistă alui dr. Raţiu, Lucaci şi Coroianu, programul din 1905 cu mişcarea activistă, nu au fost decât semne chilometrice luminoase în drumul clar de atâtea-ori udat cu sânge al evoluţiei gândirei politice a poporului românesc, care a dus în mod logic la proclamarea unităţii naţionale, întâmplată la 1 Decemvrie 1918 la Alba-Iulia”11.

Opera revoluţionară şi politică a lui Simion Bărnuţiu s-a desfăşurat activ într-un interval istoric scurt 1848/1849, dar s-a desăvârşit după moartea lui, întâmplată la locul numit „Fântâna lui Bărnuţiu”, în caleaşca primită de la Alexandru Ioan Cuza, în timp ce nepotul său, Ion Maniu, tatăl lui Iuliu, s-a dus să-i aducă un pahar cu apă. Locul e în Sălaj, dincolo de Sânmihaiu Almaşului, înainte de a urca Gorgana Meseşului.

 

* Din prefaţa la volumul lui Simion Bărnuţiu, Filosofia educaţiunii. Pedagogica, ediţia a II-a, Editura Caiete Silvane, Editura Şcoala Ardeleană, Zalău – Cluj-Napoca, 2015, pp. X-XVI; ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, note, transcriere interpretativă şi studiu introductiv de Traian Vedinaş.

1 Ion Lupaş, Andrei Şaguna, 1908, p. 7.

2 Corneliu Coposu, Spiritul Blajului, în „Observator cultural”, nr. 457 (715), 20-26 martie 2014, p. 16.

3 George Em. Marica, Istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 47.

4 T.V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, I, Sibiu, 1902, p. 265.

5 Simion Bărnuţiu, Discursul de la Blaj în Ioan Chindriş, Simion Bărnuţiu. Suveranitate naţională şi integrare europeană, Cluj-Napoca, f. e., 1999, p. 78.

6 Ioan Chindriş, op. cit., p. 75.

7 Ioan Chindriş, op. cit., p. 105.

8 Ioan Chindriş, op. cit., p. 121.

9 Ioan Chindriş, op. cit., p. 126.

10 Győrfi-Deák Győrgy, Doi oameni liberi: baronul şi iobagul, în „Silvania”, serie nouă, anul I, nr. 3, 2002, p. 107.

11 Iuliu Maniu, Unirea Ardealului, Tipografia naţională, S. A. Cluj, 1934, p. 12.

Autor: Traian Vedinaş