Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Stepe interioare

Stepe interioare

Octombrie 2015

 În șerpărie, Daniel Bănulescu

 

La cei 55 de ani, împliniți la sfârșitul acestei veri, Daniel Bănulescu poate afirma că nu-i gen literar pe care să nu-l fi încercat și, mai mult, că poezia și proza lui n-au lăsat indiferenți cititorii și critica literară, dacă avem în vedere Premiul Academiei Române pentru roman și Premiul European de Poezie (acordat de orașul Munster, Germania). Formula literară singulară e vizibilă chiar din titlurile boeme: Te voi iubi pân` la sfârșitul patului, Balada lui Daniel Bănulescu, Daniel al rugăciunii, antologia Ce bine e să fii Daniel Bănulescu! (pentru volumele de poezie), Te pup în fund, Conducător Iubit!, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor și Diavolul vânează inima ta (în lucru), compunând „Clanul de Romane” și Cine a câștigat războiul Religiilor?, respectiv Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu? (volume de teatru).

În Șerpărie, cele mai bune 35 de poeme scrise de Daniel Bănulescu, apărut la Tracus Arte, în 2013, trădează, de la prima pagină, constructul inedit, în sensul filosofic al cuvântului, cel de creație rațională ce redă la nivel teoretic structuri reale sau presupuse. Formal și conceptual, volumul șochează prin originalitate, prin dezinhibiție și autenticitate, prin contrastul dintre aparenta rigurozitate rezultată din numerotarea descrescătoare a poemelor de la 34 la 1 și evaluarea lor cu note de la 7,5 la 9,9 și libertinajul ideatic, stilistic. Arhitectura volumului nu e un semn al rigurozității, al închistării într-o formulă, ci poate fi privită, interpretată în două registre: o conștientizare crudă a poziției, a valorii și o ironică analogie la o lume dominată de structuralism, de competiție, de clasamente. 

Pe principiul aceleiași analogii, Șerban Bănulescu valorifică hipotextul sau ideea de hipotext  atunci când denumește sau compune poemele: „Cu mutra cerului înstelat deasupra noastră”, „Sunt cel mai furios din orașul acesta”, „Decameronul”. Multe dintre ele sunt anamneze cu accente suprarealiste, poeme ale revoltei, ale furiei, ale exasperării provocate, în genere, de prezența sau absența femeii, de experiențe personale, în aparență banale, în esență traumatizante. Cu excepția câtorva poeme în care se resimt irizări religioase, apropiate de concepția bogomilică (întrucât divinul și satanicul coexistă în omul lui Bănulescu), toate celelalte sunt poeme în care eroticul și socialul, spațiile exterioare și spațiul interior se coagulează, dezvăluind o poezie magmatică, elipsoidală.

Suprasaturată de spații urbane precis delimitate, vizibile, în mod ostentativ, chiar din titluri, poezia lui Bănulescu, e, totuși, mai degrabă una a spațiilor interioare largi, ample, nesfârșite, asemenea stepelor; Școala generală nr. 27, Biblioteca municipală „Mihail Sadoveanu”, „Strada Doctor Felix”, Berăria Gambrinus, Liceul „Dimitrie Cantemir”, Velodromul parcului sportiv Dinamo, Muzeul „Antipa”, „Foișorul de foc”, Gara de Nord sunt câteva dintre reperele spațiale, simulacru care nu fixează, așa cum ar părea, o geografie biografică, ci o geografie sentimentală.

Deși aflat în afara clasamentului, având ca supranume „Poem de întâmpinare”, reminiscență „hronicărească”, La „Barul Rănii Mele” e, indiscutabil, cea mai reușită dintre artele poetice camuflate în volum, dezvăluind lumea interioară a poetului, saturată de antinomii, distopii, arhetipuri în declin, dualități și, în același timp, temele majore ale volumului: iubirea, thanatosul, spațiul sacru-spațiul profan, angelic și demonic, corporalitate/spiritualitate, tandrețe-violență, vulgaritate-reverență: „Câinele se apropia de mine şi mă adulmeca. /Îi dădeam şi lui să guste din rana mea.// Îi dădeam. Şi gusta./ Şi se mai întremase niţel. Câine vagabond. Câine de luptă. Căţel.// Care ca într-un iad intra şi se şi tolănea pe tejghele. La mine în suflet. În hrubele sângelui. În «Barul Rănii Mele».// Prietena mea se apropia de mine şi mă adulmeca: – Habar n-ai ce prostii mormăie prin somn rana ta.// Mă ridicam şi o lăsam. Şi devenea o pânză de păianjen între două cafele. La mine în suflet. În „Barul Rănii Mele”.// Diavolul se apropia de mine şi mă adulmeca: – Aş înfiinţa un Institut Teologic în rana ta./ Mă rugam până când sudoarea îmi sclipea ca un coş cu lumânărele.// Şi atunci Dumnezeu îl transforma pe Diavol într-un Diavol împăiat. În «Barul Rănii Mele».// Acolo unde dos de palmă nu răstoarnă pahare. Unde nimeni nu pricepe de nimeni dacă suflet înăuntru mai are.// Sub ferestre. Unde o milă năprasnică te izbeşte din spate. Unde mierla nu cântă. Şi nici vântul nu bate”.

Tot ars poetica e și Biblioteca municipală „Mihail Sadoveanu”. Spațiul spiritualității e zugrăvit, șocant, în termenii realității, într-un limbaj frust, ce naște metafore admirabile: „Doar cărțile au alura unor nebuni autentici/ Coridoare fărâmițate alcătuite din cărți aruncate prin camere”, „Câtă disperare în aceste case de toleranță/ Ale înțelepciunii// Ca un purtător de boli rușinoase/ Te reîntorci în oraș// Printre contemporanii/ Care-ți agită/ Precum un pumn uriaș pâinea zilnică”.

„Ai cântat frumos dar nu ți-ai schimbat viața” e un impresionant lamento al ratării, un alt fel de artă poetică, încărcată de dramatism autentic, construită în maniera unui straniu necrolog, în care imaginea creatorului-trubadur e sub zodia eșecului: „Ai cântat frumos dar nu ți-ai schimbat viața/ ai plâns te-ai zbătut ai săltat/ și-ai cântat frumos cântărețule/ Dar nu ți-ai schimbat viața/ Te-ai înfierbântat sfâșiat și târât până la toaletă/ unde ai vomat/ În aplauzele miilor de spectatori care parcă/ îți mângâiau falca/ Și nimic/ Frumos ai cântat isteți ne-am mai simțit/ Mai ales când nebunia îți apucase capul între mâini/ ți-l strângea și începuse/ să te lingă pe buze”.

De altfel, portretul stilizat al creatorului se întrevede în multe poeme, mai ales în cele care fixează o biografie minimală, din evocări, retrospective ce reconstruiesc vârstele-simbol ale poetului: „La 6 ani s-a pogorât asupra mea groaza/ La 7 ani scârba/ Și la 12 ani nepăsarea// Am început să mă mișc doar în vederea/ unor acțiuni violente// Am învățat să citesc numai după ce cineva m-a încredințat/ Că literele după care nu reușeam să citesc/ Au fost scrise de niște femei// Și că pretutindeni niște doamne drăguțe/ împrăștiaseră tainele lor doar pentru mine/ (Alegeam o cărțulie descifram un mesaj/ trăgeam o draperie/ Și o cucoană celebră mofturoasă și cultă/ mă aștepta lângă un zid)”. Natura tipică bogomilismului e vizibilă în Grădina zoologică, ce pare un inedit Curriculum vitae, un jurnal al dilemelor existențiale: „Port o coroană de drac/ Deasupra mea strălucește un înger de vrajbă/ Zilnic coboară la mine să-și soarbă cafeaua/ îmi face destăinuiri și mă umple de ură”. 

Multiple ipostazieri cunoaște femeia, în poezia lui Bănulescu. În Te rog fii cuminte, am să te sărut puțin, am să te omor și-am să plec, femeia e un interlocutor frământat, înecat în neliniști, asemenea poetului: „Toată noaptea a transpirat și a plâns/ dar acum în fine e lămurită/ Toată noaptea s-a neliniștit și a plâns/ dar în fine acum e transpirată”, o prezență al cărei portret e construit pe o glisare de la mundan la imanent, transcendent: „Este ca o cutie hârjâită de chibrituri/ Pe care nu mai pot să-mi aprind niciun băț”, „Aș putea-o asemăna doar cu o mănușă de carne/ În care într-o zi m-a prins Dumnezeu/ Și m-a zdrobit de un perete”. Încărcate de erotism sunt poemele în care femeia e obiect al plăcerii, subiect al posesiunii: „La fiecare cină/ Din cantinele cerului/ Picura asupra mea câte-o biată femeie/ Pe care o voce amabilă atentă și îndelung răbdătoare/ Îmi cerea s-o distrez/ Apucam acea femeie/ O scoteam din obiceiurile ei de parcă aș fi scos-o la film// Pe dușumeaua fierbinte ridicam din ea o regină/ peste poporul de praf și paie/ O goneam din psihicul ei o desfăceam/ ca pe o foaie de varză”. Partener, segment al unui cuplu banal, viețuind într-un spațiu vetust, cu preocupări casnice ante-decembriste e femeia din poemul Strada „Doctor Felix”. Prințesa: „Noi ședeam într-o garsonieră plutind ca un balon/ Scuturată și de eforturile mele./ Telefon și căldură nu avea. Doar un radio cu baterii/ Își zburlea spinarea și ne lumina/ ca pe două/ acvarii – și berea și vinul”. 

Prezența feminină îl determină să delimiteze, să instaureze un nou spațiu liric, spațiul-trup: „În camera trupului tău am întotdeauna fotoliile din/ față la televizor/ În pat am patul/ în bucătărie am trepiedul vienez pentru cafea”, „Dumnezeul tău/ Și-a dat întâlnire cu tine, aii, în bărulețul trupului meu.../ – Piei atunci! Și deodată/ În cârciumioara inimii ei/ Răstorn masa”. Spațiul e suprasaturat de sexualitate: „Și mă-nnebunești/ Îmi treci degetele peste tâmple și mă-nnebunești/ Vorbind încet și deschizând gura/ Până ce apuc să văd intestinele tale/ Nervoase și sâcâite și gata/ Și pleznind din corzi/ Și așteptând să te iau”, iar portretul conturat aici e de-a dreptul pictural, construit pe structuri ce potențează trăsăturile: „Cum să nu știi? Ești mai frumoasă cu două degete/ decât orice femeie/ Mai fierbinte mai adâncă mai tandră/ Decât oricare altă femeie din lume/ Dacă degetele tale n-ar fi deja numărate/ Dacă sânii tăi n-ar fi decât cele două porecle/ Date ție de Dumnezeu/ Din zilele în care Dumnezeu făcea carne”. 

Urletul, nebunia, groaza, moartea devin patternuri pe care i se croiesc zilele și care lasă impresia unei dedublări permanente, a unui quiproquo existențial: „Sunt un bărbat plăcut/ Sunt un bărbat educat bine antrenat și plăcut/ Ori de câte ori scap de la Secția de Reanimare/ a Spitalului de Urgență Floreasca”.

Un Turn Babel în care degringolada, religiozitatea decadentă și sexualitatea exacerbată bântuie prin fiecare vers e ciclul de zece poeme intitulat Decameronul. Trupul, îngerul căzut, predicator, lumea obiectuală sunt constante în aceste poeme. Interogații, dorințe, condiții întretaie discursul liric, demascând adevărata dramă.

Jocuri cu distihuri sau cu termeni apoetici, uneori cu rime ce imprimă un aer voit trubaduresc, popular volumului sunt Balada morții omorâte cu un singur bobârnac, Poem de scris pe zid, Strada Căderea Bastiliei 19. Mansardă. Cămăruța numărului 14: „Tu nu ești nici proastă nici surdă/ Dar nici de cine știe ce calitate/ Tu te urci încălțată și udă/ Pe buletinul meu de identitate”.

Poemul În șerpărie, dedicat Prințesei Cic, e o imagine apocaliptică a socialului, a sexualității, a sentimentelor contrastante, în care dominantă rămâne imaginea iubitei, al cărei portret încheie, în mod simbolic, volumul: „Iar eu voi simți și atunci/ Că tu, iubita mea/ Ești mâna pe care Dumnezeu mi-o ține pe umăr/ Pentru a mă îmbărbăta”. În fapt, suntem în fața unui volum care nu e nimic altceva decât o transparentă imagine a apocalipsei din zilele noastre.

Autor: Carmen Ardelean