Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



O panoramare a literaturii fantastice româneşti

O panoramare a literaturii fantastice româneşti

Octombrie 2015

Reputatul critic şi profesor universitar Gheorghe Glodeanu, ne surprinde cu un volum inedit, Orientări în proza fantastică românească, susţinut de Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014, carte premiată de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, cu Premiul Adrian Marino, Cartea anului, la secţiunea Critică şi istorie literară. Prezentul studiu este, cum însuşi mărturiseşte autorul, sinteza acribioasă asupra literaturii fantastice româneşti şi se remarcă atât din punctul de vedere al conţinutului cât şi al bibliografiei, care însumează peste 230 de titluri şi 32 de autori, ale căror opere reflectă polivalenţa genului, care a evoluat distinct în spaţiul literar românesc. Impresionantul volum, de peste 600 de pagini, a fost structurat în două secţiuni: prima cuprinde o teoretizare a conceptului de literatură fantastică, iar a doua, mai amplă, este interpretativă. Genul este privit diacronic, surprinzând metamorfozele de-a lungul timpului, ceea ce îl încadrează în categoria formelor literare proteice.

Debutul prezentei istorii a literaturii fantastice româneşti stă sub semnul confesiunii; pasiunea pentru categoria fantasticului este descoperită de autor în anii adolescenţei, considerată etapă a căutărilor, a marilor frământări, o incursiune în necunoscut, asemenea fantasticului. Oneiros devine patronul spiritual al genului, călăuzind cititorul în lumea imaginară, provocându-l în această pădure narativă, în a descoperi simboluri, motive, semnificaţii ezoterice, care contribuie la consolidarea acestui tip de literatură. Prima carte a autorului care abordează problematica fantasticului îi este dedicată istoricului religiilor Mircea Eliade, secondată de un alt studiu îndreptat spre proza eminesciană, apoi atenţia criticului se concentrează asupra monografiei realizată pornind de la opera lui Mateiu Caragiale, studii care certifică preocuparea timpurie a universitarului băimărean pentru acest gen literar.

Abordarea operelor este evolutivă de la întemeietorii genului (Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale), demersul interpretativ se opreşte la începutul secolului XX, prin analiza prozei lui A. Macedonski, continuând cu prolifica perioadă interbelică, studiul încheindu-se cu interpretarea celor mai notabile scrieri de după 1989.

Volumul este lăudabil şi pentru varietatea critică oferită, ceea ce demonstrează vitalitatea genului şi o preocupare a criticilor de-a lungul timpului pentru fenomenul fantastic.

Secţiunea I a lucrării glisează în jurul conceptului de fantastic şi oferă o definiţie a termenului, care traduce „plăsmuirea”, „imaginaţia”, comportând distincte accepţiuni, care, aşa cum pertinent afirma Adrian Marino, îşi pierd semnificaţia în cadrul prozei fantastice româneşti, acesta devine „un veritabil loc comun”. Alte manifestări ale fantasticului, abordate din punct de vedere teoretic, vizează criza pe care o ilustrează genul, contradicţia dintre logic – ilogic, răsturnarea ordinii, componenta limbajului în proza fantastică – de factură criptică, iniţiatică sau simbolică, problematica timpului – timp orientat spre trecut în contrast cu literatura S.F. în care timpul este orientat spre viitor. În demersul analitic, criticul Gheorghe Glodeanu realizează o panoramare a teoreticienilor fantasticului, citându-i pe cei mai avizaţi, de la Marcel Brion, Roger Caillois, René de Solier, până la Tzvetan Todorov, Castex, Louis Vax, Marcel Scheider sau Lovecraft. Nici critica literară românească nu a neglijat fenomenul; studiile de referinţă abordate sunt cele semnate de Sergiu Pavel Dan, Ion Biberi, Matei Călinescu, Al. George, Ioan Vultur, Ilina Gregori.

 A doua secţiune a cărţii vizează scriitori şi operele lor, interpretaţi cronologic. Studiul se deschide cu capitolul Proza fantastică românească în epoca marilor clasici. Întemeietorii genului – luându-l ca etalon pe M. Eminescu, considerat fiind „creatorul genului” în literatura română. Eminescu introduce dimensiunea metafizică, Sergiu Pavel Dan amprentându-l ca fiind „«creatorul fantasticului românesc de factură doctrinară»”. Motivul esenţial, atât al poeziei cât şi al prozei eminesciene, este viaţa ca vis. Eminescu realizează „o proză de idei, puternic problematizată”, iar „fantasticul rămâne o dimensiune constantă” în proza autorului clasic.

I.L. Caragiale se înscrie pe aceeaşi traiectorie cu M. Eminescu, însă abordează genul dintr-o altă perspectivă, şi anume cea a fabulosului folcloric autohton. În afara unor preocupări în sfera teoreticului, proza lui Caragiale „este suprimată prin excelenţă câtorva creaţii de excepţie” – printre acestea înscriindu-se naraţiunea La hanul lui Mânjoală, în care sunt valorificate miraculosul mitico-magic şi credinţele populare. Criticul urmăreşte manifestarea treptată a fantasticului în naraţiunile abordate, fantastic, de cele mai multe ori, camuflat într-un cotidian aparent banal. Iniţierea personajului se realizează, în proza lui Caragiale, în spaţiul hanului, loc ezoteric, încărcat de semnificaţii, sustras parcă timpului. Fantasticul este bine mascat într-o relatare de factură realistă, ceea ce îl face mai dificil de remarcat.

Condiţia fantasticului la începutul secolului XX este o altă secţiune a acestei ample istorii a literaturii fantastice, iar debutul gravitează în jurul operei lui A. Macedonski, care se impune în spaţiul literar şi ca un interesant prozator prin creaţiile Cartea de aur şi Thalassa – considerate fiind veritabile poeme în proză prin inserţia de lirism, simboluri, alegorii.

Capitolul Literatura fantastică în perioada interbelică se deschide cu studiul consacrat lui Adrian Maniu, cunoscut mai ales pentru activitatea sa lirică. Sergiu Pavel Dan îl apropie de Edgar Allan Poe, situându-l în descendenţa marelui scriitor şi incluzându-l în categoria „Fantasticului «voinţei de mister»”.

Comportând ecouri eliadeşti prin tema frecvent tratată în literatură, cea a găsirii „pietrei filosofale”, proza lui Adrian Maniu este circumscrisă fantasticului prin dimensiunea ambiguă a imaginarului narativ, care se păstrează asupra întâmplărilor.

Gala Galaction are o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea prozei de factură fantastică, abordând aceeaşi tematică în descendenţă caragialiană: practici magice, credinţe populare străvechi, avataruri temporale. Motivul morii blestemate revine în centrul naraţiunii, aceasta se găseşte sub imperiul forţelor oculte şi antrenează personajele într-un complex proces iniţiatic. Problematica vrăjii, a magiei populare, a deochiului sunt alte motive ale prozei fantastice a lui Gala Galaction, prezente în naraţiunea În pădurea Cotoşmanei. Galaction s-a demonstrat a fi un bun povestitor, care întreţine fantasticul prin tehnica gradaţiei şi prin atmosfera plină de mister.

Componenta fantastică în opera lui Ion Agârbiceanu este o modalitate de „reprezentare a cotidianului, a firescului, a realităţii celei mai banale”. Urmând filiera predecesorilor săi, povestirile lui Agârbiceanu valorifică credinţele populare străvechi, potrivit cărora fiinţele miraculoase pot influenţa destinul uman. Un alt motiv larg răspândit în literatura de specialitate este cel al comorii blestemate, pe care criticul Gheorghe Glodeanu îl identifică în naraţiunile lui Agârbiceanu. Pactul fantastic întretăiat de cel realist sunt identificabile în povestirile autorului, ce „alcătuiesc o fascinantă incursiune în universul magic al Apusenilor”.

Fantasticul de factură absurdă, consolidat în jurul lui Urmuz, este următorul pe axa paradigmatică a prezentului studiu. Contestat, dar şi apreciat de critica vremii, Urmuz revoluţionează proza românească a anilor ´20. Ieşind de sub incidenţa prozei tradiţionale, scriitorul abordează formule narative noi, recognoscibile atât la nivelul limbajului, prin ambiguizarea termenilor, cât şi, implicit, al discursului. La nivel compoziţional, textul urmuzian traduce „un gol semantic”, ce coincide „vidului existenţial”. Literatura lui reprezintă un „experiment esoteric ce vizează însăşi condiţia literaturii”.

Surprinzătoare în sfera genului este contribuţia lui Ion Minulescu, cunoscut şi apreciat mai ales pentru genul liric pe care l-a abordat. Gheorghe Glodeanu se opreşte cu investigaţia asupra volumelor de proză scurtă: Casa cu geamuri portocalii, Roşu, galben şi albastru, Manechinul sentimental etc. Convieţuind în anticamera simboliştilor, Minulescu se remarcă prin naraţiuni cu rezonanţe lirice, „accentuând atmosfera, cultul misterului şi mai puţin invenţia epică”.

V. Beneş este un nume mai discret în spaţiul literar românesc, redescoperit de iubitorii genului prin Hanu Roşu, Semn rău şi Înger alb. Temele predilecte ale naraţiunilor sale sunt cele deja reiterate în literatura de specialitate: animale malefice, stafii, problematica deochiului, balansul real şi oniric. Tot în sfera fantasticului terifiant se situează şi Al. Philippide, care realizează câteva observaţii de natură teoretică: „«Literatura fantastică nu se poate face după reţetă. Ea nu se deprinde. Tehnica fantasticului nu se poate învăţa»”, dovedindu-şi calităţile de „cunoscător şi practician al literaturii fantastice”.

Alte nume în jurul cărora se focalizează componenta fantastică sunt: Victor Papilian, ale cărui naraţiuni se află sub semnul senzaţionalului, cum pertinent remarca Gheorghe Glodeanu, Pavel Dan, autentic talent şi novator în sfera literaturii fantastice, Tudor Arghezi a cărui capodoperă a genului rămâne Cimitirul Buna-Vestire, Vintilă Horia, al cărui debut stă sub zodia literaturii fantastice, cum obiectiv observa Mircea Popa.

Secţiunea dedicată lui Mircea Eliade cuprinde aproximativ 90 de pagini, remarcându-se prin complexitate şi acribie, specifice unui autor atent la detalii. Eliade rămâne atât un teoretician al genului, cât şi un practician devotat în sfera literaturii fantastice. Teoriile sale originale despre fantastic, precum camuflarea sacrului în profan sau irecognoscibilitatea miracolului, sunt recognoscibile în toate naraţiunile scriitorului.

Proza fantastică după al doilea război mondial aduce în prim-planul demersului analitic şi interpretativ nume mai puţin familiare, precum Oscar Lemnaru, pe numele adevărat Oscar Holtzman, rămas doar în memoria iubitorilor de literatură fantastică prin singura carte, Omul şi umbra (1946), dar şi autorul unui roman neterminat, Adonis hâdul. Naraţiunile lui Oscar Lemnaru sunt considerate „prea tehnice, prea elaborate şi prea cerebrale”, fantasticul fiind obţinut artificial şi marşează pe idee şi pe un joc al măştilor.

Pe lângă apreciată poetă, Ana Blandiana realizează o proză circumscrisă imaginarului, visului, de unde predilecţia pentru fantasticul de tip vizionar şi oniric, iar Ioan Groşan încheie lista autorilor de literatură fantastică de după al doilea război mondial.

Deschideri după 1989 aparţin prozei lui Ioan Petru Culianu, care practică o povestire în ramă, realizează o incursiune în universul magiei, o interesantă călătorie în lumea artelor, a mitologiei şi a filosofiei, constată criticul Gheorghe Glodeanu.

Mircea Cărtărescu încheie incursiunea în literatura fantastică, prin volumele inegalabile Visul (1989), Nostalgia (1993), un autor ce îmbină favorabil textul cu existenţa, creând un aliaj inedit texistenţa, îmbinând deopotrivă „textualismul optzecist cu autenticismul interbelic”. Mircea Cărtărescu ştie să creeze suspansul, spectacolul, ţinând treaz cititorul prin introducerea unor elemente surpriză. Realul, visul şi metatextualul compun scrierile cărtăresciene, realizând, prin opera sa, un adevărat experiment literar.

Gheorghe Glodeanu surprinde la fiecare scriitor nota de originalitate, îi circumscrie opera într-un anumit tip de fantastic, analizează în detaliu naraţiunea, inventariind simboluri, mituri. Reputatul critic literar ne oferă prin recentul studiu o impresionantă istorie a literaturii fantastice româneşti, de la origini până în prezent, fiind singulară în acest sens, iar cu lectura volumului, participăm la starea critică pe care ne-o transmite exegetul.

 

Autor: Imelda Chinţa