Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Viorel Mureşan

Viorel  Mureşan

Octombrie 2015

Din antologia de autor Poştaşul rural, apărută la Editurile Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca & Caiete Silvane, Zalău, 2015.

 

 

Deschidere  I

 

Într-o zi pe balcon mă va aştepta acea doamnă cu capul sticlos

vom arde scrisorile expediate de fiinţe prea grave

ne vom aminti de când desenam avioane în fugă pe un hipodrom

răsuflarea celui venit să ne vadă va foşni ca un câmp de tutun

de la un timp fruntea mea cu luciu de piatră

 

 

Deschidere  II

 

un om aprinde chibritul în luna septembrie

la marginea unei coli de indigo

 

anul acesta e absent ca un ochi într-o spărtură de nor

 

vine o viaţă în care bărbatul întins pe un pat alb

citeşte ziarul

femeia întinsă pe un pat alb clatină rândunele în munţi

 

veniţi în seara aceasta la marginea oraşului

să construim o mie de scări

plângă pe ele doar floarea de urzică

poezia seamănă cu limba unui om îngropat în zăpezi

 

 

Descrierea unei zile de iarnă

 

culorile atârnă undeva sub pământ

legate la ochi

cineva coboară să le smulgă unghiile

altcineva coboară să le ardă cu fierul înroşit

de-aceea se aud scârţâind treptele

de-aceea e linişte

(pietrele nimicului)

 

* * *

 

stau pe malul de oase înfăşurat în plictis

ca în perdeaua de ho-ho-te a dementului  

când vede o stea căzătoare

 

nici zmeul lansat de la etajul şapte de o femeie

nici obrazul de gresie al pensionarului

numai ziua trece pe sub mâna mea

şi uită

uită

că între degete ţin o lamă de ghilotină

(pietrele nimicului)

 

 

Copilăria se pierde ca o şosea printre două şiruri de case

 

moartea

nici ea nu vine dintr-odată

la o oră cândva hotărâtă

vine pe rând

cum ies şobolanii la baltă

să se adape

cum se adună frigul iernii

în bare metalice

 

 

Fotograful

 

o tânără femeie ţinea copilul ridicat deasupra capului ei:

fotografia cu el împrejurimile 

 

Fragment

 

scrie cu sânge şi taci

 

aşa porunci mâinii mele de cârpă

cu o voce de uleiuri întinse pe mare

păianjenul

 

scrie cu rouă pe faţa unui copil adormit

când se va trezi să i se pară

că el a spus propoziţiile acestea

 

 

Dictonul

 

azi-noapte a venit la mine pascal

şi m-a rugat să-i şterg propoziţia

aceea nenorocită cu trestia gânditoare

fiindcă s-a cam grăbit când a lăsat-o pe hârtie

scrie în locul ei – mi-a mai spus –

că trestiile despre care vorbeam

erau foarte rare

că vântul făcea mai multe zile

de la una la alta

de la una la alta

 

 

Cenuşă din paradis

 

aşa vor spune

îl atrăgeau cârciumile

şi cimitirele

şi nu scria mai mult de două versuri

pe an

 

i-au plăcut noaptea

şi străzi lăturalnice acoperite cu iarbă

şi de nicăieri nu s-a întors

fără umbra femeii

care împleteşte un anotimp din dantelă

deasupra unei prăpastii

 

a ţinut o morişcă în calea vântului

când n-a mai fost vânt

a lăsat urme

pe zăpada albă

până când zăpada albă s-a subţiat

 

urmele lui s-au făcut iarbă

 

 

Pastelul de fum

 

o privire fugară printr-o fereastră ce dă

spre vântul curat

 

acolo

scrum de ţigară pe un mormânt de copil

şi în tot aerul urme de plâns

cum rămâne gustul de lapte ars

o vreme pe limbă

 

stolul de ciori plutind peste cartier

pare o epigramă cioplită în piatră

 

panica unor dulapuri

uitate mult timp deschise

 

o nouă privire fugară prin fereastra

ce dă spre vântul curat

 

şi pe pereţi

umbra unor

cristaluri tresărind speriate

 

prin plopul din zare

suie un geamăt de lift

 

 

Cinci propoziţii

 

floarea-soarelui s-a rotit după soare

cu mult timp înaintea discului telefonic

 

dinţii câinelui sunt mai vechi

decât aceia ai gaterului

 

eu ţin cinci degete pe o coală nescrisă

 

luna iulie ruptă dintr-o agendă 

o poate purta vântul

şi pe un câmp de zăpadă

 

pe unghia ta se sprijină raza de lună

 

 

Un răspuns de la cerul tăcut

 

văzduhul acesta e plin de bătrâni

 

stau 

în mijlocul nopţii

ca într-un cal troian

 

 

Rugăciune

 

ca un nor rămas într-o fotografie veche

e rugăciunea

 

albina care se plimbă pe suprafaţa hârtiei

o ia pe picioare

şi-o duce cu ea 

în întunericul stupului

 

cuvintele mele urmăresc aproape pierdute

spectacolul pe care-l dă liniştea

 

ca un nor îngropat într-o fotografie veche

e rugăciunea

 

ochii mei 

care alunecă pe suprafaţa hârtiei

o iau pe gene

o duc cu ei

o aşază

printre aştrii sfărâmaţi

în întunericul sufletului

Autor: Viorel Mureşan