Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Preumblare prin grădina Gutenberg: „Scrisul, de când e lumea, n-a pierdut nicio bătălie”

Preumblare prin grădina Gutenberg: „Scrisul, de când e lumea, n-a pierdut nicio bătălie”

Octombrie 2015

Deşi nu are nimic din convenţiile scrisului diaristic, noua carte a lui Olimpiu Nuşfelean, Să furi raiul cu ajutorul cuvântului, Editura Charmides, Bistriţa, 2014, pare mai degrabă un jurnal, străbătut subteran de un curent moral de esenţă creştină. Notaţiile scriitorului, la intervale neconsemnate, capătă forma şi coerenţa unor eseuri pe teme curente în viaţa unui intelectual activ, informat şi atent la tot ce conferă specificul, în plan social, literar şi cultural. Cuvântul şi comunicarea verbală reprezintă elementul tematic esenţial al cărţii, iar în context, transfigurarea poetică a realului e privilegiată. Aspectul general e acela de discurs critic limpede articulat, unde nu se poate trece peste nobleţea stilului, forjat în atelierul scriitorului de ficţiune, pus în slujba câtorva înalte şi stringente idei.

În deschiderea cărţii stă un eseu în care, alimentat de teoriile cele mai recente ale lecturii, autorul se află în căutarea cititorului ideal. Întrucât lectura şi calitatea ei au dobândit accente grave, Olimpiu Nuşfelean rămâne comprehensivul lor apărător: „Cititorul ideal este cel care priveşte semnele realităţii prin ocheanul lecturilor, realizând un echilibru între imaginaţia personală şi imaginaţia realităţii. O asemenea relaţie contribuie, poate nu în mod absolut, dar evident, la limpezirea lucrurilor, la un plus de înţelepciune în citirea semnelor lumii în care trăim” (p. 12). Sub titlul Vidul din mit întâlnim o subtilă analiză a evenimentelor din decembrie `89, făcută prin prisma unui mitologism socio-politic. Eseul are o adâncime a înţelegerii istoriei care nu e întotdeauna la îndemâna literaţilor. De altfel, Olimpiu Nuşfelean ştie să pună o ramă distinctă unei părţi decupate din suprafaţa cotidiană, scoţând-o apăsat în evidenţă, aşezând-o în afara timpului. În alt loc, jurnalul estetic optează să reflecteze asupra cărţii ca produs de piaţă, autorul considerând că „scrisul” s-ar cădea să beneficieze de o abordare total diferită în raport cu celelalte categorii de marfă. Oricum, e bine când cineva dintre scriitori se gândeşte, azi, şi la această problemă. Mai înclinat spre sociologia literară decât spre hermeneutică, textul intitulat În căutarea unui destin asumat are în vedere dinamica scrisului, după `89, dar şi pe cea a receptării. Concluziile sunt, pe cât de sceptice, pe atât de tăios lucide şi responsabile: „Pe lângă ieşirea în spaţiul (mai mult public decât literar) a unor scriitori nedreptăţiţi înainte de `89, s-a produs şi o hemoragie de veleitari, pe care, înainte de `89, i-a ţinut departe de pagina tipărită mai mult estetica decât partidul. Aceştia au adus mai mult confuzie (prelungită), decât infuzie de nou, în orizontul literar” (p. 26). Lărgind aria tematică, urmează câteva consideraţii despre destinul cuvântului ajuns instrument politic. Aspiraţia politicienilor de a parveni politic prin discurs atrage pericolul pervertirii, prin contaminare, şi a discursului literar. Într-o prelungire logică, urmează un text ce are în centru condiţia şi deontologia ziaristului, care trebuie să distingă clar frontiera dintre ficţiune şi realitate. Confundarea acestora duce la minciuna de presă. Prima parte a volumului se încheie cu un eseu echilibrat, Lupta cu monstrul sau scriitorii blestemaţi,despre morala scriitorului, plecând de la câteva cunoscute cazuri de relaţie vinovată cu regimul politic sau, dimpotrivă, de acută dizidenţă.

Şi în suita de eseuri din partea a doua a volumului, terenul de joc este sufletul omenesc şi strategiile de autoconstrucţie prin lectură şi scris. Credem că uneori se teoretizează excesiv, în zona rivalităţii dintre cele două tipuri de discurs, al realităţii şi al literaturii. Diferenţa o va dicta mereu perenitatea celei de-a doua. Într-un important centru de interes se constituie problematica absorbirii biografiei auctoriale în operă. Captând ecouri din Umberto Eco despre „opera aperta”, Olimpiu Nuşfelean devine adeptul unui biografism moderat, sprijinit de meditaţia asupra experienţei creatoare proprii. Nescăpându-i tendinţa spre narativizare, manifestată şi în poezia tranzitivă, autorul lasă să se înţeleagă că oricare operă este şi autoreferenţială. 

Din jurnalul său de gânduri asupra literaturii, autorul consacră, în a treia parte a cărţii, un eseu, în multe privinţe lămuritor, raporturilor dintre poezie şi proză în romanul modern. Sunt puse faţă în faţă două puncte de vedere contrare: unul al lui Cioran, care refuză poezia prozei, iar celălalt al lui Faulkner, care o acceptă. Corelată cu fuga poeziei înspre epic, teza romancierului american, asortată şi cu altele din cultura noastră (D. Caracostea, Mihai Zamfir) îi surâde lui Olimpiu Nuşfelean: „Toată această deschidere a prozatorilor spre poezie nu face decât să faciliteze, în cazul prozei, o mai bună reprezentare a naturii şi condiţiei umane, o mai fidelă descindere în realitate” (p. 107). Cu o voluptate de scotocitor în arhive, căutând elemente de portret moral, scriitorul poposeşte la două texte realist-naive din epoca paşoptistă: Piatra Teiului de Alecu Russo şi Balta-Albă de Vasile Alecsandri. Dar, actualizând un text din aceeaşi zonă a istoriei literare, adevărate revelaţii cu privire la reformele din învăţământ ne oferă una din scrisorile lui Ion Ghica, trimisă poetului pastelurilor. Cu uimitoare fidelitate, toate deficienţele învăţământului românesc de azi se oglindesc în textul epistolar de secol nouăsprezece, fapt ce justifică şi titlul acestui eseu provocator: Istoria este o continuă repetiţie gratuită. Cel mai radical eseu de atitudine se găseşte tot în aceste pagini, sub titlul Nu-i mare fericire să fii post-modern… În chip îndrăzneţ, scriitorul bistriţean zgândăre sau de-a dreptul provoacă la duel multe orgolii contemporane. Socotind anarhic şi semănător de confuzie ceea ce numim noi postmodernism, Olimpiu Nuşfelean apără statutul axiologic al cuvântului, pledând pentru poezie în sensul ei originar: „În această frumuseţe, oricum ai defini-o, rezidă puterea poeziei. Aici, întru frumuseţe, se relevă adevărata poezie, dincolo de concepte şi… clarificări” (p. 127). Capitolul se încheie cu o scurtă reflecţie croceană despre lirism ca atribut definitoriu al oricărei forme de artă.

Partea a patra pare un capitol mai relaxat al cărţii, după cele încordate, de estetică şi teorie literară. Focul de dimineaţă e titlul primului eseu din această nouă serie, în care, pornind de la o experienţă bachelardiană, se tinde spre o metaforă conceptuală. În alt fel spus, asistăm la descrierea procesului de transformare a realităţii în reverie. Subiectul sublimării e sugerat chiar de titlul generic. Să furi raiul cu ajutorul cuvântului e o sintagmă care, definind în mod magistral poezia, îşi are originile în Evanghelii, în cutremurătoarea scenă de pe Golgota, când unul dintre tâlhari dobândeşte raiul numai intrând în dialog cu Mântuitorul, pe când amândoi agonizau. O perfectă ilustrare a ideii de sublimare o reprezintă paginile despre „Clujul fără copilăria mea, Clujul cu tinereţea noastră”. Studenţia anilor `70-`80 şi ucenicia literară te fac conştient de condiţia ta de receptor, prin faptul că îţi oferă o idee, sugerându-ţi alte zece, ca într-un veritabil „bildungsroman”. Textul intitulat Drumul e mai degrabă un poem în proză, unde pitorescul local e infuzat cu un intens lirism al întrebărilor general-umane. Din aceeaşi categorie fac parte şi Casa dinainte ori O sărbătoare minunată, în care etnografia şi autobiografia se regăsesc într-un fertil dialog.

Ultima secţiune e rezervată, în mare parte, sociologiei rurale. Autorul e nu numai un apărător al acestei civilizaţii, ci, în bună măsură, chiar un produs al ei, unul care s-a construit în spirit şi se întoarce spre ea cu ochiul scrutător al cărturarului. Despre ţărani, Olimpiu Nuşfelean face o remarcă de care oricare scriitor ar putea fi mândru, fiindcă e nu numai pregnantă, ci şi cu bun simţ: „În comunism/socialism, au asigurat o disidenţă ascunsă şi constantă, cea mai puternică din câte am avut. Erau «membri de partid» ca oricare alţii, dar mergeau duminică de duminică la biserică şi se rugau ca Dumnezeu să-i izbăvească de tot felul de diavoli şi de ispite. Datorită lor şi constanţei etice întruchipate mai întâi de ei, noi nu putem spune că am avut cu adevărat comunism în România” (pp. 182-183). Într-un alt loc, într-o provincie spiritualizată ca Bistriţa, eseistul caută o alternativă la starea generală degradată a ţării. Că o va şi găsi, răspund parţial şi paginile de faţă. Înapoi în Europa! e un text plin de obidă pe tema integrării, şi târzii şi şchioape, într-o Europă ea însăşi în declin. Ultimul eseu, Pedeapsa capitală, o tragică repunere în discuţie, e între cele mai complexe, aducând în dezbatere trei hotărâtoare acte ale existenţei sociale: pedeapsa capitală, avortul, violul/violatorul. Aici, mai mult se pun întrebări, sugerate şi de un eseu al lui Albert Camus, Reflecţii despre ghilotină (1958), iar pentru aflarea unor răspunsuri, autorul ne îndeamnă tot spre morala creştină: „Şi dacă apelăm la învăţătura creştină, vom fi de acord că ucigaşul nu-şi aparţine. El este un «ales», în sens negativ, pedepsit să poarte povara sângelui, să execute sinuciderea, pedeapsa într-adevăr capitală, să plătească pentru un păcat suprem în chiar timpul când îl comite” (p. 196).

Ceea ce întăreşte caracterul de jurnal intelectual al volumului descris aici e Addenda, care cuprinde câteva pagini de aforistică. Gen literar greu, în care un scriitor fără exerciţiul scriptural al lui Olimpiu Nuşfelean poate eşua. Forţa gândului e înghesuită în numai câteva rânduri, condamnate să devină memorabile. Spre ilustrare, îl alegem pe cel care conţine şi ultimul punct al cărţii: „Sunt un om liber: mă poate contesta oricine” (p. 208). Să furi raiul cu ajutorul cuvântului e un jurnal de idei fermecător, care incită la replică.

Autor: Viorel Mureşan