Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Anticamera

Anticamera

August 2015

(continuare din numărul 125/iunie 2015 

al Revistei „Caiete Silvane”)

 

Se ridicară din fotoliile foarte confortabile, în care s-ar fi putut dormi excelent, gândi Raul, și se îndreptară către ușile impunătoare ale salonului, însoțiți de valetul care îi întâmpinase la intrarea în clădire. Acesta mergea ușor înclinat, la distanță de un pas, în dreapta lor, ținând mâna dreaptă cu palma pe jumătate înclinată și orientată spre ușile salonului. În momentul când ajunseră la un metru distanță, acestea se deschiseră glisând în dreapta și în stânga. Îi întâmpină o melodie în surdină, însă destul de perceptibilă pentru a fi auzită și apreciată de oaspeții aflați înăuntru. Un alt angajat, costumat la fel cu primii doi, doar culoarea stofei fiind diferită, un albastru ceruleum, îi preluă: „Bună seara, poftiți, urmați-mă, vă rog!”, și-i ghidă prin gesturi și priviri sugestive spre o masă în partea stângă a încăperii spațioase. O ajută galant pe Diana să se așeze, ținând și potrivind scaunul, apoi scoase din... frapiera, cum să-i zici altfel, situată sub partea din dreapta a mesei, un cornet cu șervete: „Vă rog să extrageți câte un șervet pentru mâini”. Dădură curs invitației, scoaseră câte un șervet suficient de mare și umed pentru a-și curăța bine mâinile, după care li se dădu câte un șervet uscat dintr-un alt cornet spiralat. Înțeleseră că acesta servea la anihilarea umezelii pe care o lăsase primul șervet. Ospătarul, că asta trebuia să fi fost, le întinse după fiecare operațiune un castronel din material argintiu unde să depună șervetele folosite. Apoi se îndepărtă și dispăru după o draperie din dreapta. Rămași singuri la masă, schimbară priviri neliniștite, apoi priviră în jur, în timp ce Diana rupse tăcerea și spuse aproape în șoaptă:

- Interesant, nu? Chestia cu șervețelele. E primul restaurant în care mi se oferă astfel posibilitatea să-mi spăl mâinile înainte de-a fi servită. 

Raul nu răspunse decât printr-un vag „mda”. Începu să inventarieze decorul. „Salonul” avea forma hexagonală. De jur-împrejur, din tavan coborau cu onduleuri verticale draperii mătăsoase de culoare argintie. Acopereau până și prezumtivele uși, încât se crea impresia unei ciudate claustrări îmbietoare. Cele douăsprezece mese cu dimensiuni moderate aveau șapte laturi alcătuind spre centru șapte triunghiuri ascuțite evidențiate prin îmbrăcămintea plușată bicoloră, auriu și argintiu. Al șaptelea triunghi, bleu-ciel, fusese destinat ospătarului. Sub acesta se aflau cele două frapiere, unul cu gheață, celălalt cu șervețele. De jur împrejurul mesei, în dreptul fiecărei laturi, erau plasate fotolii semicirculare, ceva mai înalte și mai suple, având spătare ovale și brațe tapițate. Draperia din partea dreaptă se mișcă scurt. Din spatele ei apăru valetul în livrea indigo – ospătar la urma urmelor – lăsând pentru o fracțiune de secundă să se vadă ușa batantă albă care despărțea, probabil, salonul de-un culoar înspre bucătărie. Purta pe brațul stâng tava argintie cu două ceainice de porțelan, două căni pentru ceai, farfuriuțele-suport, lingurițe, chiseaua cu miere de albine și două cornuri semiambalate în șervețele de hârtie creponată bleu, pe câte o farfurioară ovoidală. Ajuns lângă masa lor, așeză tava pe triunghiul rezervat serviciului, extrase de sub acesta două tăvițe hexagonal-ovale din alpaca, bine lustruite, le potrivi în fața fiecăruia, după care luă pe rând cele două farfurioare cu ceșcuțe, plasându-le pe jumătatea din dreapta, apoi farfurioarele ovale cu încărcătura lor – pe jumătatea din stânga. Se așternuse tăcerea, întreruptă doar de clinchetele ușoare ale tacâmurilor și porțelanurilor, pe fondul muzical discret. În timp ce erau serviți, observaseră cum clienții de la masa învecinată ieșiră prin ușa dublă din sticlă mată, situată în partea diametral opusă intrării, însoțiți de un purtător de livrea argintie. Pentru câteva fracțiuni de secundă, lumina din salon fu agresată de o alta mai intensă venită din exterior.

- Dacă îmi îngăduiți, o să torn eu ceaiul în ceșcuța doamnei, rupse tăcerea ospătarul. E cam fierbinte ceainicul...

- Sigur, toarnă-i! După care îți voi îngădui să-mi torni și mie. Atenție, am zis să-mi torni, nu să mă torni, încercă să glumească Raul cu un început de chicot care îi fu retezat de privirile dojenitoare ale soției sale, ceea ce îi dădea de înțeles că se afla în incipitul unei glume proaste. Vă rog să-mi scuzați încercarea de-a glumi! trecu la pronumele de politețe. Ospătarul era, după fizionomie, pe-aproape de vârsta lor.

- Ooo, nu vă faceți griji! Suntem obișnuiți cu tot felul de atitudini, mai mult sau mai puțin agresive, i se adresă acesta privind-o zâmbind pe Diana, după care își întoarse privirea spre Raul. Lăsați ceaiul, vă rog, să se mai răcească nițel, pentru ca mierea să nu-și piardă calitățile.

- Aa, nu! Mie îmi place să beau cafeaua și ceaiul foarte fierbinți, altminterea nu are niciun efect, se revoltă alintându-se Diana.

 - E suficient de... fierbinte și la patruzeci și șapte de grade, vă rog să mă credeți, zâmbi ospătarul-valet, în timp ce turna licoarea în ceașca din fața lui Raul. Vă rog să-mi scuzați îndrăzneala de-a vă sugera cum să procedați. Desigur, aveți tabieturile dumneavoastră. Am certitudinea că sunteți persoane foarte agreabile, de aceea mi-am permis. Revin după ce terminați. A, să nu uit! Prețul consumației este inclus notei de plată de la sfârșitul sejurului clienților noștri.

- O clipă, vă rog, Spuneți-mi unde aș putea găsi toaleta, la nevoie? interveni ușor agitată Diana...

- Draperia din spatele dumneavoastră maschează ușa culoarului pe unde puteți ajunge la toalete. Ospătarul indică elegant și decent direcția respectivă, apoi se înclină ușor: Dacă mai doriți ceva, sunați și voi veni. Sub tăblia fiecărui triunghi al mesei, la margine este instalată o clapă care, apăsată, face legătura luminoasă și sonoră, prin intermediul undelor herțiene, cu anticamera bucătăriei, unde ne aflăm noi, cei din personalul restaurantului. Un panou cu cincisprezece „martori” sonori și luminoși ne anunță masa de unde a fost apăsată clapa. Sunt douăsprezece mese cu câte șase clape mascate fiecare. Doi asemenea receptori sunt pentru toalete, iar unul pentru biroul de recepție. Vă las!

Câțiva pași sprinteni pe fuleu larg și dispăru în dosul draperiei din spatele căreia apăruse. Rămași doar ei doi, se priviră cu mimica ilustrând simultan uluire și încântare, luară pe rând chiseaua cu miere și își îndulciră ceaiul folosind bulbul striat al extractorului din porțelan aflat în chisea, apoi lingurițele de alpaca. 

- Mmm, delicios! remarcă Diana după prima încercare a cornului cu gem. Zmeură, slăbiciunea mea, fructul meu preferat. Al tău – tot cu zmeură?

- Al meu e... asezonat, ca să folosesc un termen uzat în emisiuni gastronomice tv, cu gem de vișine, care-mi place cum se face, când clătitele se coace, pufni într-un râs caprin, sacadat, făcând țăndări atmosfera pașnică, senină pe fundalul unei uverturi cunoscute, „Lacul lebedelor”, nu?

- Of, Raul! O să te obișnuiești cu acest limbaj oribil, crede-mă, și-o să-ți dai în petec la vreo ocazie nepotrivită unor glume de genul ăsta. 

El se juca ținând ceașca în podul palmei și rotind-o astfel încât dădea impresia că îi răcea conținutul. Ridică privirea spre soția sa, mușcă din corn cu poftă, începu să mestece clefăind zgomotos. Aștepta reproșul ei, însă, pentru că acesta nu veni, continuă să mestece cu gura închisă. „Măi, fire-aș bogat, se întâmplă ceva neobișnuit! Nevastă-mea s-a schimbat!” După o scurtă pauză, timp în care mestecau și sorbeau: 

- Ascultă, nu ai sentimentul că trecem printr-o întâmplare stranie, premonitorie? Simt că vom trece prin... ceva, cum să zic? ciudat, o experiență inedită... Interesant mi se pare faptul că sunt curios ce. Adică, să mă explic, sunt chiar curios.

Pe rând, la intervale inegale, în timp ce ei își consumau cina frugală, ocupanții scaunelor de la celelalte două mese ieșiseră în aceeași direcție ca și primii, tot așa, însoțiți de câte un ospătar-scutier. Rămăseseră doar ei doi în ciudatul salon.

- Ei, și care-i problema? Când ne-am întâlnit prima oară, nu tot asemenea senzații premonitorii am încercat? Acum, ce să zic, te înțeleg, eu simt același gen de curiozitate. Și, știi ceva? Doresc să mi se întâmple!

Nu observaseră când lângă masa lor se oprise o tânără zveltă. O trădară miresme vagi de busuioc și mentă. Ridicară simultan privirile în direcția ei. Părul bogat de culoarea frunzelor de tutun uscat curgându-i peste umeri încadra un chip oval, ușor îmbujorat. Să fi avut cam douăzeci de ani. Purta livreaua de culoare violet strânsă pe corp, iar de umeri îi era prinsă o capă argintie vaporoasă. 

- Bună seara! 

Inflexiuni și tonalități ale vocii Dianei! Doar vocalele erau un pic mai lungi, mai... cântate. Îi privea o pereche de ochi mari de culoarea smaraldului agresat de razele solare. Îi răspunseră: „Bună seara” , se priviră scurt, apoi iar spre superba apariție. Raul continuă:

- Având în vedere circumstanțele și presentimentele, am putea afirma că ne aflăm în rai!

- Nu omiteți, vă rog, denumirea locației unde ați dorit să ajungeți: Paradis! răspunse... îngerul schițând un zâmbet senzual. Am venit să vă întreb, cu îngăduința dumneavoastră, dacă ați dori să participați la o experiență nouă și, vă asigur, total inofensivă. 

Diana și Raul se priviră zâmbind cu subînțeles, ceva în genul „ți-am spus eu, am intuit corect”, după care ea răspunse:

- Cred că presentimentele noastre te-au chemat. Suntem de acord. Despre ce este vorba?

Ca și când ar fi fost sigură de acordul celor doi, tânăra își dezvoltă oferta:

- Propunerea noastră o să vi se pară stranie. Este vorba despre un transfer de natură metempsihotică, trecerea în alte dimensiuni spațio-temporale. Aveți garanția libertății de opțiuni. Dacă și când veți simți nevoia revenirii la unul dintre momentele precedente, vom ști și se va întâmpla. Veți avea astfel certitudinea aserțiunii populare conform căreia „nimic nu este întâmplător din tot ceea ce se petrece în existența terestră”. Ei, v-ați decis?

- Da, suntem de acord! grăbi Raul răspunsul, privindu-și zâmbind iubita.

În clipa imediat următoare, draperiile care acopereau latura opusă celei prin care intraseră din holul pensiunii glisară spre stânga și spre dreapta, lăsând să pătrundă lumina diurnă de vară prin panourile de sticlă care alcătuiau peretele din acea parte a salonului. Cele două panouri centrale glisară în dreapta și în stânga. Precedați de „îngerul” lor, Diana și Raul pătrunseră ținându-se de mâini într-un peisaj surprinzător prin diversitate, inimaginabil chiar și pentru inițiați. 

(va urma)

 

Autor: Viorel Tăutan