Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ştefan Doru Dăncuş sau Agonia indiferenţei

Ştefan Doru Dăncuş sau Agonia indiferenţei

August 2015

(Fragment din volumul cu acelaşi titlu)

 

Încet, încet, Ştefan Doru Dăncuş, cel despre care este vorba, trece printr-o experienţă inefabilă a propriei mele receptări. Este un autor pe care nu-l poţi înţelege decât recitindu-l, este un autor pe care nu-l poţi iubi din prima – nu te lasă el să faci asta, te ţine la distanţă. Nicăieri ca la el textul nu te ţine la mai mare distanţă, la o distanţă care îţi spune că te-ar iubi şi el aşa cum îl iubeşti şi tu sau cum ai început să-l iubeşti citindu-l, dacă toată această afacere n-ar costa cheltuirea unui spaţiu al singurătăţii existenţiale despre care autorul este conştient că nu poate fi străbătut, penetrat. Dedându-te doar înstrăinării conştientizate mai poţi salva din dragoste doar ceea ce mai rămâne – unitatea de singurătăţi. Dar e o unitate de singurătăţi pilduitoare. Tot ce scrie Dăncuş poate fi încadrat, după cum vom mai spune, într-un curent existenţialist românesc ce debuta demult cu Cioran. Însă Dăncuş are o deschidere mai vastă. Este vorba de deschiderea unui om conştient de damnarea epocii sale. Cioran a fost biruitor în tot ce-a scris. Dăncuş e debusolat. Dezamăgirea cioraniană are o finalitate stilistică încadrabilă în perimetrele lucrurilor sau operei bine făcute. La Dăncuş, damnarea ocupă tot spaţiul expresiei. Este părtaşă stilului alambicat şi dezlânat, fragmentat mai bine spus, cum îşi croieşte cărţile. Pe ici, pe colo, zvâcniri ale unui talent zbânţuitor şi tenace îşi fac loc în expresie. 

Dacă ar fi să examinăm întreaga operă a lui Dăncuş, am rămâne surprinşi de delicateţea metaforelor care se aplică unui dezgust absolut de viaţă – aşa cum este ea, sau de lume – aşa cum este ea. Cu dar profetic, el vede o alta, mai strălucitoare, mai verde, mai plină de adevăr şi de Lege.

Afacerea lui Dăncuş cu Legea e veche. El ne spune lucruri simple, cum ar fi cele privitoare la importanţa netrăirii vieţii la întâmplare. E un fior etic aici, un fior eminamente etic. Însă el îmbracă mesajele sale de multe ori revoluţionare, în metafore şi simboluri de un farmec aparte. Deghizarea lucrurilor sfinte şi de o importanţă capitală în banalităţi este tertipul la care recurge subiectivitatea auctorială de multe ori absconsă. Nu putem să nu vedem şi să înţelegem la Ştefan Doru Dăncuş un fior metafizic ce era exprimat de către medievali prin simbolul cărţii – care este Universul, şi unde fiecare lucruşor reprezintă litera pusă acolo de Creator în virtutea unui plan bine stabilit dinainte. Fiorul unei astfel de paranoia cosmice se simte în opera întreagă a lui Dăncuş. Parcă se lasă scris, parcă nu el scrie cărţile sale, ci îi sunt dictate după un plan universal la care ia parte.

Pe de altă parte, vinovăţia este un alt teren ferm în care ne aruncă Ştefan Doru Dăncuş. Nicăieri ca la el nu vom întâlni o jale metafizică mai pronunţată (mai ales în versuri, dar şi în proză), o jale alimentată de sentimentul unei depline vinovăţii că exişti, că ai existat, că ai adus o rană spaţiului, că ai fost şi că de asemenea nu vei mai fi. Chiar pentru acest nimic merită să fii vinovat ca şi cum Dumnezeu s-ar fi mutat în tine şi L-ai fi făcut singurul răspunzător.

Tribulaţiile din proza lui Dăncuş sunt mai mult decât interesante. Ar fi cele obişnuite pentru un poet: că nu poate fi înţeles, că pentru asta e taxat, că în contra acestui lucru se întâmplă să-l mai împingă de la spate şi îndatoririle de cetăţean sau de părinte. Subiectivitatea auctorială contemporană şi intrinsecă nu se mai zbate să găsească mari simboluri. După cuceririle infernale ale psihanalizei, simbolurile sunt cu mult mai aproape de noi. Ele s-au interiorizat şi s-au amplificat pe palierul faptelor obişnuite de conştiinţă. Dacă Jung găsea în artă sau în vise o viaţă banală, dar legată prin mii de firişoare de marele universal, iată că la Dăncuş funcţionează tocmai această suprapunere alchimică a planurilor sensibil-inteligibil într-o formă specifică lui. Este destul de greu de localizat efortul spre universal al lui Dăncuş, de fapt, efortul banalităţii spre fapt sacral, dar el există în toată opera sa. Aş zice că Dăncuş e puţin prea complex. Poţi găsi orice la el: simbol, sentiment, metaforă, întâmplare, plan divin, vis, într-o mixtură greu de descifrat, dar care face chiar farmecul prozei sau poeziei sale. Proza se transferă în poezie şi problemele poeziei se transformă în proză. La fel de bine scrise, ambele – poezia şi proza – denotă un spirit preocupat nu de formă, ci de idee. Autorul nu se simte mai bine în proză sau şi mai bine în poezie. El vrea să transmită ceva. Dar ce vrea să transmită e întrebarea? 

Citindu-i volumul de proză poetică „Apocalipsa după Dăncuş” am rămas surprins să constat că vrea să transmită lucruri banale, care i se întâmplă chiar lui. Însă aceste banalităţi, situate narativ într-un timp poetic imemorial pe care sau în care plonjează atât de profund autorul, sunt de un simbolism extrem de precis. El scrie toate aceste lucruri cu conştiinţa că „e bine” aşa cum le scrie, dar fără control conştient. Şi chiar e bine cum anume scrie. Îi iese.

Nu-mi propun să merg la esenţă şi să detaliez, nu-mi stă în fire. Tot ce pot să fac e să fixez în abstracţiuni tensiunile literare care uneori ating extremele unui simbolism transcendent, un simbolism ce face să vibreze zona concretului cu zona inextensivului încărcat de inteligibile. Ca la orice mare scriitor, lumea concretă şi experienţa acesteia nu poate decât rezona cu o lume spirituală la care autorul se simte apartenent. Puterea transfigurării este cea mai intensă activitate scriitoricească a lui Dăncuş. El poate transforma un „mers să-ţi plăteşti impozitele şi taxele” într-un descenssus ad inferos modern, actualizat. Asta din perspectiva legii omului care a înlocuit legea firescului – respectiv cea a lui Dumnezeu.

Autor: Remus Foltoş