Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un exerciţiu de antropologie culturală*

Un exerciţiu de antropologie culturală*

August 2015

„Lumea în care etnologia şi-a făurit concep­tele şi s-a format ca ştiinţă nu mai există”, atrăgea atenţia, cu un deceniu în urmă, reputata cerce­tătoare Martine Segalen (Le nouvel esprit de famil­ie, Paris, 2002), gândindu-se că, multă vreme, practica antropologică a fost asociată studiului comunităţilor mici, mai ales triburi și sate, care, însă, acum, sunt masiv schimbate sub presiunea urbanizării, industrializării, modernizării şi globalizării. Dar, desigur, etnologia sau antropolo­gia culturală nu sunt discipline moarte ci, din contră, mai vii ca niciodată. În modernitate, an­tropologia nu mai este ştiinţa locurilor exotice, „îndepărtate”, ci o ştiinţă a „lumilor contempo­rane” (Marc Augé, Pour une anthropologie des mondes contemporains, Paris, 1994), iar aceste reaşezări epistemice conduc către o nouă atitudine cultu­rală. Se acreditează ideea că scriitura antropolo­gică modernă depăşeşte descrierea etnografică sau radiografia ruralului şi tinde spre abordarea globală a omului, în evoluţia sa, la confluenţa dintre diversitate, alteritate și identitate, așa cum se manifestă acesta în cotidian.

Analiza cotidianului a deschis antropologiei noi perspective de aplicabilitate şi posibilitatea de interacţiune cu alte discipline, de la urbanism şi arhitectură la marketing sau industrie ecologi­că, discipline focalizate şi ele pe resorturile com­portamentului uman cotidian. Conceptualizarea parţială a cotidianului şi a practicilor cotidiene este urmată de asocierea reflexivităţii cu obiectivitatea etnografică. Privită astfel, antropologia este o „operă deschisă”, aşa cum omul, la rân­dul său, este o „operă deschisă” iar lumea poa­te fi văzută „de aproape” (Vintilă Mihăilescu, Antropologia. Cinci introduceri, Bucureşti, 2007).

Modernizarea tot mai accentuată a satului, urbanizarea lărgită şi preluarea în urban a unor tipare comportamentale vechi sau, din contră, construirea altora, noi, globalizarea şi europeni­zarea culturală, toate constituie fenomene vaste ce afectează profund tradiţiile populare, multe dintre ele intrate deja într-o disoluţie regretabilă. Păstrarea identităţii locale prin istorie şi tradiţie, valorificarea moştenirii culturale şi digitalizarea patrimoniului mobil şi imobil par a fi sin­gurele şanse de stăvilire a unei posibile alienări umane postmoderne.

Într-o lume a diversităţii, instrumentele an­tropologiei culturale sunt, şi ele, dintre cele mai diverse; practic, orice faţetă a cotidianului poate fi punct de plecare pentru un studiu de antro­pologie culturală: o călătorie cu metroul îi oferă profesorului Marc Augé ocazia să radiografieze cosmopolitismul şi eclectismul social şi cultural al urbanului (Un ethnologue dans le métro, 1986, Paris); în SUA, la South Carolina University, comportamentul la limita devianţei al artistei Lady Gaga este subiectul unui curs de antropo­logie, respectiv de „sociologia faimei”; în fine, se abordează „nişele” civilizaţiei globalizate, adică acele „non-lieux”-uri ale „supermodernităţii” de care vorbea acelaşi Marc Augé, locurile fără identitate, non-locurile: autostrada, aeroportul, mall-ul (Marc Augé, Non-Lieux, introduction à une anthropologie de la surmodernité, Paris, 1992).

Şi etnologia românească a activat câteva tipa­re de „pretexte” pentru abordări multidisciplinare şi multiculturale: unul este „cartea de bucate a bu­nicii”, care, pornind de la reţete şi tradiţii culina­re, poate genera interesante studii de antropologie alimentară; altul este „albumul de familie”, unde fotografiile de familie pot furniza idei pentru stu­diile de antropologia parentalului sau cea a tradi­ţiilor; în fine, se spun în ultima vreme tot felul de „poveşti” care adună în aceleaşi pagini fragmente de etnografie, folclor, sociologie, industrie casnică sau chiar ştiinţe ecologice: „povestea pâinii”, „po­vestea vinului”, „povestea cânepii”.

Opţiunea noastră pentru un exerciţiu antro­pologic de valorificare a patrimoniului etno-folcloric local a fost cea a „albumului de călătorie”, pornind cu precădere de la imaginea paradigma­tică a călătoriei, care se poate transforma dintr-un simplu „loisir”, într-un act de cultură. Cu si­guranţă, şi călătoria în sine poate fi un exemplu bun de nişă antropologică, dacă ne gândim la complexitatea matricei sale: bagajele şi „ritualul” de pregătire a lor; itinerarul şi mijlocul de loco­moţie; aşteptările şi confirmările sau infirmările (călătoria ca iniţiere, explorare sau doar turism); neprevăzutul călătoriei; amintirile imortalizate fotografic sau doar stârnite în memorie; desti­naţiile turistice ale agenţiilor specializate; întoar­cerea spre casă, după munca sezonieră (călătoria post-migraţie); shopping-ul în străinătate (de altfel, credem că structura de gen se manifestă şi la nivelul categoriei antropologice a călătoriei: există o călătorie a femeii si o călătorie a bărbatului; dincolo de toate acestea, un etnolog s-ar gândi şi la ce a însemnat călătoria pentru comu­nitatea tradiţională în care a trece hotarul satului însemna o mare aventură a cunoaşterii, permisă, multă vreme, doar bărbaţilor).

Am imaginat, aşadar, o călătorie prin satele Sălajului, pretextată de un concediu al unui virtual călător. Şapte zile de concediu, şapte zile de călăto­rie, şapte trasee pornind din Zalău prin împreju­rimi, şapte poveşti ale satelor străbătute de călător.

Am fi putut spune că spaţiul călătoriei noas­tre este judeţul Sălaj. Am preferat însă termenul de Ţara Silvaniei pentru deschiderea lui etnolo­gică şi poetică. Există o Ţară a Silvaniei (Leontin Ghergariu, Ananie Fărcaş, Ţara Silvaniei, în Acta Musei Porolissensis nr. 1/ 1977, Zalău, 1977), re­cunoscută de mulţi istorici şi etnografi ca un ţi­nut al Sălajului: „înainte de a exista un judeţ al Sălajului a existat un ţinut cu acest nume, o Ţară a Silvaniei, așa ca toate ţărişoarele româneşti din evul mediu. Această ţară a cuprins între hotarele ei un teritoriu mai mare din judeţul Sălaj, dar s-a în­tins departe, peste graniţele acestui judeţ. Probabil a avut hotare Munţii Maramureşului, Munţii Meseşului şi Rezului, apoi Măgura Şimleului şi Munţii Codrului”. Conştiinţa socială si culturală a unităţii zonale este un fapt probat şi de notele lui Zilahi Károly (Szilágyságy oláhok, în Vasárnapi Újság, Budapesta, 1859), cel care vorbea despre „românii din Sălaj” cu mult înainte de înfiinţarea judeţului cu acest nume, referindu-se la Ţinutul Sălajului şi Ţara Silvaniei.

În concluzie, volumul de faţă este un fals album fotografic, în fapt un şir de poveşti ală­turate fotografiilor. Pentru că în spatele antropo­logiei culturale, ca disciplină bine fundamentată, centrată pe un obiect de studiu - omul - ce se reconstruieşte continuu, stă antropologul - cer­cetător care nu este decât o Șeherezadă modernă, ce povesteşte mereu celor care vor să asculte şi să vadă. Am imaginat, aşadar, şapte astfel de poveşti, pe care călătorul le poate transpune în practică în şapte zile.

 

* Fragment din volumul trilingv (română, maghiară, engleză) Șapte zile în Țara Silvaniei - ediția a II-a, în curs de apariție la editurile Caiete Silvane - Zalău și Etnologică - București.

Autor: Camelia Burghele