Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poeme Turingiene

Poeme Turingiene

August 2015

Cavalerii

E rece în Turingia

Şi cavalerii morţi sub dale negre

Îşi scot armura-nmărmurită-n vis

Iar pe-ale lor spinări uscate

Orga lui Bach întinde nemurirea.

Eisenach, 22 martie 1985

 

Amintire berlineză

Sunt două lumi

Şi totuşi 

una

 

Zidul e doar

o

aparenţă

 

Născuţi în două lumi

Ei fraţii

Wulkiric se unesc

Pe sub pământ

Eisenach, 22 martie 1985

 

Berea

Atârnă semne şi norocul zace

În ieroglife

Statuia suflă-n instrumentul uriaş

La mese bürgerii

Îşi joacă de-a lumea 

Destinul

Căci ursul sacru

Din Turingia străveche

Se plimbă liber pe gâtlejul lor.

Weimar, 24 martie 1985

 

Goethe Haus

O stea de piatră

Din Kremlin adusă

Ne stă sub tălpi

Nu îndrăznim

Să ridicăm piciorul

Infernala pecete

Ne ţintuieşte sec

Şi ştim că

Goethe nu-i acasă.

Weimar, 24 martie 1985

 

Primăvara turingiană

Zăpezi între mesteceni

Şi doar el, mesteacăn

Mai alb şi mai înalt

Urcat deasupra

Chiar în culme

Împinge către asfinţit

O iarnă de demult.

Weimar, 24 mai 1985

 

 

Spre vest, de fapt în est

 

Singura mea ieşire din ţară a fost în primăvara lui ’85. Încă se mai putea călători individual în „lagărul” socialist. Problemele s-au ivit încă de acasă. Silvia n-a putut schimba lei în mărci. Am pornit numai prin ce mi-au schimbat mie, evident cu ceva „pile”.

Cu un tren Bucureşti-Berlin, în care am reuşit să urcăm în ultimul moment, am plecat într-o dimineaţă din Cluj-Napoca.

Vămuirea a fost făcută la Episcopia Bihor. Ni s-au luat banii româneşti. Am primit chitanţă. Am călătorit fără probleme, vameşii maghiari şi cehi nici nu ne-au băgat în seamă bagajele. Prin geamul trenului am citit doar numele: Bratislava şi Praga. N-aveam niciun motiv să coborâm. Tot din fuga trenului şi pe acelaşi geam am văzut drumuri asfaltate prin ogoare, păşuni şi livezi. Eram în altă lume decât aceea a ceapeurilor natale.

Am coborât în gara Berlin. Şoc. Patrulau soldaţi sovietici, în ţinută şi înarmaţi. Germania de Est era ocupată. Aveam o adresă pentru cazare la un inginer petrolist emigrat cândva din ţinuturi prahovene. Avea dreptul de a călători cu metroul aerian în Berlinul de Vest. Mai avea chiriaşi nişte oşeni veniţi să cumpere maşini de tricotat. Tăinuiseră bani româneşti, numai ei ştiu cum. I-au schimbat pe mărci la restaurantul „Bucureşti” din Berlin. Restaurantul avea chelneri români.

Noi, prin berării şi librării, ceva magazine şi mici cumpărături. Încă mâncam din brişcă. Am răsfoit un dicţionar de filosofie din care lipsea Martin Heidegger. Apoi, drumul spre Eisenach, un orăşel medieval asemănător Mediaşului transilvan. Era dominat de statuia lui Bach. De la Berlin la Eisenach am fost verificaţi groaznic de o patrulă militară. Am înţeles că eram vecini cu sârma ghimpată ce despărţea cele două Germanii.

De la Eisenach am ajuns la Weimar. Am petrecut acolo câteva zile. La Muzeul Goethe am văzut trăsura cel aducea pe teoreticianul „Urform” („forma originară”) prin Europa. În vitrinele cu traduceri din Goethe nu se afla „Faust” nici cel tălmăcit de Blaga, nici cel tradus de Ştefan Augustin Doinaş. Pe drumul spre „Goethe Haus”, aproape o chilie, am contemplat lebedele ce lopătau pe lacul parcului. Pe străzi circulau pankişti. 

A urmat Leipzig. Am nimerit în ziua Târgului de carte. Câteva vizitatoare vorbeau franţuzeşte. Din România era doar o carte de Georg Scherg, cel mai mare scriitor german din estul comunist. Atunci.

Drumul spre casă pornea din Dresda. La un restaurant am socializat cu un tânăr polonez venit la lucru. Se servea o dată doar douăzeci şi cinci de grame de vodcă. L-am înnebunit pe ospătar cât a trebuit să alerge. Nu ştiu câte ofrande am închinat pentru „Solidarnosty”. În gară ne-am simţit puţin acasă. Era ca şi Gara de Nord. Ridicată din porunca lui Carol I, cel care a dăruit, cum scrie Titu Maiorescu, gări şi căi ferate românilor.

Poemele Turingiene s-au născut în acea călătorie, consfinţind estetica lui George Călinescu şi anume, poemele lirice au nuclee epice, adică experienţe existenţiale.

Autor: Traian Vedinaş