Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Daniel Săuca – literatură și atitudine civică

Daniel Săuca – literatură și atitudine civică

August 2015

Daniel Săuca ilustrează cel mai bine în momentul de față condiția de literat și de gazetar angajat din Sălajul postdecembrist. Născut în 1973, el s-a format în atmosfera tensionantă a Zalăului de după evenimentele din 1989, trăind intens fiecare eveniment, schimbare, proiect de dezvoltare legat de ținutul său natal, printr-o enormă risipă de energie detectabilă la nivel de gândire și acțiune. Condeiul și l-a format slujind ani la rând presa locală, începând cu anul 1992, când a intrat în presă ca secretar de redacție la „Informația Sălajului”, trecând apoi ca redactor la „Gazeta de Duminică”, „Sindicalistul”, „Jurnalul Sălajului”, Sălăjeanul” ș.a., alternate cu munca de corespondent de presă, de corespondent radio sau de reprezentant local al unor agenții de presă cu acoperire geografică națională. Din această activitate asiduă s-au născut mai multe cărți de reportaje și atitudini, precum Voi chiar vorbiți în numele meu? (2009), Secerea și pixul. Propagandă în presa scrisă din județul Sălaj înainte și după decembrie 1989 (2010), Rotisorul politic. Interviuri (2010), România mea nu mai există (2011), Cumetrii molcome (2013), ca și seria de Homo Silagenssis, I-III, 2006-2008, în care a disecat cu maximum de intransigență tot ce era și nu era în folosul oamenilor din această parte de țară, înregistrând precum un seismograf oscilațiile de temperatură poitico-socială și reacțiile imediate născute din astfel de confruntări. Daniel Săuca a fost ochiul larg deschis spre fenomenul politic al locului, ochi în care se transfigurează ca într-o lentilă poliedrică fenomene, lumi, războaie, dispute, prăbușiri. Toată fauna și flora locală, dar și cea catapultată de la centru, trece prin filtrul său atent și nemilos, sancționând derapaje, trădări, tranzacții, vorbe zadarnice, promisiuni neîmplinite, amăgiri. Cărțile sale ilustrează modul în care fenomenul general-românesc se lasă contaminat de otrava parșiveniei și a vânzării de țară, de incapacitatea liderilor politici de a ieși din stereotipi și clișee, de a-și depăși condiția de foști stipendiați comuniști. Rar și rar câte-o licărire de nădejde, câte-o scânteiere, care se stinge repede ca o flacără stingheră bătută de vânt. A se vedea pentru această mentalitate de tranziență și de traseism politic interviurile luate mai tuturor factorilor politici angrenați în lupta pentru democrație și progres din Zalău, surprinși la pupitrele lor de comandă de cele mai multe ori neputincioși, și de foarte multe ori slab pregătiți din punct de vedere profesional să dea piept cu realitățile dure de la fața locului. Infirmitățile acestei generații de falși luptători pentru binele general, dresați doar să aibă mereu în față interesul propriu, meschin și limitat, fără viziune de perspectivă și angrenați doar în „controverse și discuții bizantine” sunt analizate cu detașare și obiectivitate de muzeograful Marin Pop care declară: „Cred că populația nu este destul de informată asupra a ceea ce o să se întâmple și ar trebui dusă o campanie de mediatizare, pentru că vor avea loc niște schimbări profunde, în special în lumea satului, unde, după cum știm, există o populație îmbătrânită, care, din păcate, este lăsată de izbeliște. Știm că după 1 ianuarie 2007 banii vor veni pe proiecte. Trebuie ajutați să întocmească astfel de proiecte, pentru că, altfel, cum se vede și în Polonia, agricultura este o problemă și la ei”. Cât privește tradiția politică a locului, același Marin Pop evocă situația trecutului luptător al Sălajului, care a dat lumii românești câteva personalități de marcă: „Simion Bărnuțiu l-a școlit pe tatăl lui Iuliu Maniu. Maniu este un nepot al lui Bărnuțiu. Iuliu Maniu l-a avut ca mentor pe George Pop de Băsești și pe unchiul său Ioan Rațiu, care a fost președintele Partidului Național Român. Iuliu Maniu, la rândul lui, l-a format pe Corneliu Coposu. Din păcate a venit această perioadă de 50 de ani de comunism, și eu spun că nu a avut timpul necesar pentru a lăsa un succesor”.

 Paralel cu activitatea gazetărească, Daniel Săuca a fost atras de timpuriu de lumea literară. Deja în 1991 el frecventa Cenaclul „Silvania” din Zalău, spre a debuta în 1997 în antologia „Silvania 90” apărută la Editura Clusium, pregătire prealabilă pentru ieșirea în public din 1999 cu volumul de poezie Gândacul cu cinci pene roz, în care afișează un atașament programatic la avangardismul poetic agresiv de esență onirică, declarativ delirantă: „Răsfoiesc oglinda/ gunoiului erotic/ în pliscul porumbeilor chiori/ la bursa din Londra/ orașul s-a deschis la fermoar” (Prima treaptă). Modul de a privi realitatea prin prisma unor lentile deformante sau a unui binoclu întors consemnează o criză metafizică și existențială pe care n-o poate tăgădui, dar nici vindeca, deoarece aceasta este o trăsătură caracteristică a omului modern, un mod de a sonda starea sa de limită: „la vânătoare de eter/ gândacul cu cinci pene roz era totuși prea trist/ spre cartierul vestic al iadului/ striga în zadar după Dumnezeu/ să coboare la ușa sunetelor/ să urle împreună”. Starea de confuzie și de degradare e întreținută cu bună știință, mai ales în cel de al doilea volum de versuri, Cartierul vestic al iadului (2009), care reia, în mare, materia primului, spre a o supune altui bombardament ideatic: „Să fugim în deșert fără bilete de autobuz/ Să ne prindă ploaia de duminică/ îmbrăcați în cuvintele altora.// Să fugim în deșert/ Și să ne rugăm pe marginea prăpastiilor/ să ne prindă tunetul de sâmbătă/ Dezbrăcați de pielea începuturilor”... (Autoportret). Obsesia primară, finală și liminară este vocabula Dumnezeu, strigat, implorat, visat, reproiectat, astfel ca „omul paradigmatic” să poată să-și găsească în cele din urmă liniștea eternă în „insula din mijlocul cerului”, anulând cu hotărâre starea creată de „lupii frământați din aluatul Disperării”. Locul acestui „Dumnezeu al lacrimilor” trebuie să fie luat de un „Dumnezeu al norilor/ ascuns în inima ta stângă”. Doar atunci starea de suferință și de veghe ar putea lua sfârșit, iar cel amenințat de apropierea nopții n-ar mai fi singur și obosit de demența veacului: „Doamne, iar vine noaptea (...) Am obosit să arunc cuvinte/ În porțile văzduhului de ieri/ Am obosit să trec pe strada nemuririi/ Desculț” (Început de rugă). 

Poezia lui Daniel Săuca are o exprimare lapidară și un metaforism livresc, restrâns la esențe. Dușman declarat al verbiajului, el își retrăiește imaginarul ca un posibil revers al acesteia, ca o negare a stupizeniei diurne, mecanoide, a vidului de imaginație. E ca o fugă de realitate, ca un posibil cerc închis, cu dimensiuni evanescente (norii, eterul). Poetul scrie greu, se exprimă concis, iar rezultatul e non-literatura, confesiunea jurnalieră, eseistică: „Scriu tot mai rar serios/ E și acesta un semn că am ajuns/ Neserios de serios.../ În orașul în care nici măcar/ Moartea nu-i moarte/ În orașul în care nu te-am cunoscut niciodată/ În orașul în care nici nu vom trăi/ Nici nu vom muri” (22 decembrie 2010). Lumea visată de poet e o lume a imprevizibilului, a șanselor ratate, a incertitudinii totale, o lume kafkiană și camusiană, dominată de interdicții și de false intenții: „mi-ai spus: Nu răstigni lacrimile!/ și nu te-am ascultat/ am continuat să culeg umbre/ să le așez pe categorii/ în dreapta sau în stânga inimii/ după moartea fiecăreia/ mi-ai spus: Nu ucide eterul” (Scurt tratat despre culegerea umbrelor).

Clopotele raiului e un alt volum de versuri al lui Daniel Săuca, strunjit tot pe calapodul celui dinainte. Acest mod de preluare și trecere de la un volum la altul denotă un tip propriu de a gândi mișcarea destinului, înlănțuirea lui în timp. Imaginarul lui se prezintă ca un continuum, ca un semn al curgerii infinite a existenței. Nu timpul își curge clepsidra în raport cu noi, ci noi împovărăm timpul cu disoluția noastră: „Chemau dumnezeii la o cruce/ Dar nu mai puteam urca/ Tunetul falsa irespirabil/ Se adunase tot cartierul/ Începură mișcări de stradă/ Nu mai puteam repara alinarea tunetului/ Frumusețea tunetului/ Iată sfârșitul/ Tandra bubuială a neputinței” (La pas prin cartierul vestic al iadului). Amestecul ciudat de abstract și concret, de ton grav, sentențios și de discurs ludic, șugubăț, ca într-un joc arghezian de copii („Opt pitici cu blana udă/ Vai, se leapădă de umbră/ Se foiesc, se umilesc/ Și se duc cam sperieți”), propune un sistem lingvistic închis, de poezie catenată, legată de căutarea eternă a unei posibilități de evadare („În pas de defilare/ miezul nopții/ curge la vale”; „Aștept Poezia la Colț/ Înarmat cu Bâte, Lanțuri și Cătușe”, de parcă s-ar simți într-o scenă de mass-media politică). Faptul că astfel de versuri sunt încastrate printre știri, fragmente de jurnal și comentarii de lectură, denotă preocuparea lui Săuca de a ne sugera că nu există domenii de lucru autonome, că mixajul, amestecul, heteroclitul e sarea și piperul vieții și e singurul mod de a concepe și gusta existența. Lucrul e demonstrabil și de cel mai recent volum al său, La centru prin nord-vest (2015), volum compozit, mozaicat, alcătuit din notații de jurnal și izbucniri lirice, produse ale aceleași viziuni negre: „După atâtea mii de ani/ Încă bâjbâim/ Singure sunt doar/ Abatoarele istoriei”. Din interiorul trăirilor sale lirice pulsează fiorul sumbru al unor amenințări, al unor anomalii, în care proiecția viitorului devine un exercițiu inutil, aproape absurd: „Nici măcar acolo, nici măcar aici/ Nu mai putem râde fără să ne sufocăm/ Nici acolo, nici aici și nici dincolo”. Cărțile lui Daniel Săuca nu sunt deschideri spre undeva, ci mai degrabă închideri ermetice ca într-un herbar al cuvintelor. Între filele contaminate de aerul evenimențial al întâmplărilor zilei se strecoară, ca pe o funie diafană, șiragul versurilor, îngânând ruga unui rămas bun, prin sintagme lirice, răsfirate ca într-o plantație cotidiană de știri care se precipită, dar prin care firicelul de cântec liric instaurează o oază de poezie care trăiește independent suferințele și armoniile, ca un firicel de mic scâncet, care își trăiește propria abstracțiune. A face din vers o pagină de mișcare cotidiană, cu trimiteri la un trecut persecutat de timp, ține de o metamorfoză a formelor poetice, pe care Daniel Săuca ține să le experimenteze de fiecare dată. Intuim în aceste forme de mixaj și o încercare, poate instinctivă, poate programată de a se debarasa de politic și a rămâne ancorat cu toată ființa în cultural și literar. Pentru cine a făcut atâta timp gazetărie, despărțirea e problematică; de aceea ea mai întârzie în acest tipe hybris, care interferează. Semnele unei mai accentuate opțiuni pot fi însă detectate la fiecare pas. Din 2005, din momentul când a devenit redactor-șef al revistei de cultură „Caiete Silvane”, acest fapt pare să fi devenit un deziderat de prim-ordin. De la an la an, de la număr la număr, „Caiete Silvane” a săltat sub conducerea sa într-o nouă fază valorică. Publicație de provincie, cu un profil modest de reflecție critică și de strategie literară, revista de la Zalău a crescut sistematic, formându-și un profil și adăugându-și un număr de colaboratori. În paginile ei s-au rodat și se forjează câteva nume de colaboratori devotați, care ar putea deveni mâine o grupare literară distinctă. Să amintim doar câteva nume care îl gardează pe Daniel Săuca în această întreprindere, asigurându-i buna difuzare, consemnând aici doar câteva din lucrările acestora apărute la Editura „Caiete Silvane”. Cu poeții Viorel Mureșan (Colecția de călimări) și Viorel Tăutan (Impresiile unui călător tomnatic), cu comentatoarele de critică Imelda Chința (Destine și cărți – recviem interpretativ) și Carmen Georgeta Ardelean (Pactul cu ficțiunea – cronici și alte semne de carte, monografia Hortensiei Papadat-Bengescu), cu eseiștii Marin Pop (Elena Pop Hossu-Longin (1862-1949). Personalitate marcantă a Țării Silvaniei. Viața și opera; Monografia familiei Coposu. Între istorie și memorie) și Daniel Hoblea (Gâlceava himerelor), istoricii literari Marcel Lucaciu (Scriitori din Țara Silvaniei), Györfi-Deak György (Techergheli sălăjene), la care se adaugă nume de folcloriști, de autori de monografii zonale, antropologi, etnografi, documentariști etc., care cu cele peste 40 de volume publicate ar putea reprezenta o nouă insurecție literară sălăjeană. Faptul în sine a fost remarcat cu ocazia sărbătoririi celor 10 ani de existență ai revistei „Caiete Silvane” la reședința culturală a redacției din capitala ținutului sălăjean.

Autor: Mircea Popa