Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Renașterea Țării Călatei?

Renașterea  Țării Călatei?

August 2015

Comunitatea maghiară din Ardeal și istoria artei acesteia a pășit – odată cu schimbările politice din 1989/90 – în cea de-a treia sa perioadă. 

În faza incipientă dintre 1920 și 1944, constrânsă la independență după tratatul de pace de la Trianon, arta maghiară manifestă în mod liber caracteristicile și specificul conceptului transilvanist proclamat de Kós Károly, pe când comunitatea românească sau cea săsească nu prezintă pe linie artis­tică niciun interes față de cunoașterea reciprocă. Era pe atunci deja evident că transilvanismul este mai mult o atitudine / o percepție anume a lumii decât un curent stilistic. Altfel spus, este un angajament ce se poate manifesta și care poate fi asumat în orice formă artistică sau orice orientare stilistică eu­ropeană. În mod foarte simplificat – și cu riscul folosirii unui termen compro­mis, sentimentalist și „populist” în raporturile actuale ale discursului artis­tic – transilvanismul se definește prin: fidelitate față de inspirațiile date de natura și istoria pământului natal și fidelitate față de simțămintele și nevoile spirituale ale comunității maghiare ardelene aflată într-o situație minoritară aparte; totodată înseamnă și fiabilitatea și disciplina profesională proprie omului ardelean în tot ceea ce făurește. Menționat şi în alte studii, percepția transilvanismului se poate exprima deosebit de sugestiv prin schema: 

 

natură + istorie + mărturie

măiestrie de rang european

 

În scena artistică transilvană interbelică s-au potrivit operele artiștilor clujeni (Szolnay Sándor, Szervátiusz Jenő, Gy. Szabó Béla, Fülöp An­tal Andor, Nagy Albert, Bánffy Miklós), orădeni (Tibor Ernő, Maczalik Alfréd, Leon Alex, Balogh István), sătmăreni (Aurel Popp, Mohi Sándor, care a devenit ulterior clujean, și Litteczky Endre) şi braşoveni (Hans Mattis Teutsch, Leiter Artur). Acestora li s-a adăugat contribuţia fondatorilor școlii secuiești (Nagy István, Márton Ferenc, Zsögödi Nagy Imre, Bordi András), a artiștilor bănățeni (Varga Albert, Podlipny Gyula, Gallasz Nándor) şi a celor din Baia Mare (Ziffer Sándor, Mikola András, Thorma János, Krizsán János şi neobăimărenii Jándi Dávid, Pittner Olivér, Katz Márton). Au mai fost şi alţii, dar, evident, nu-i putem menționa pe toți. 

În a doua perioadă, de două ori mai lungă decât prima, după cel de-al Doilea Război Mondial până în 1990, viața artistică maghiară ardeleană cunoaște o lărgire considerabilă. Pe când majoritatea artiștilor enumerați își continuă traiul și activitatea artistică, arta unor Kós András, Kovács Zoltán, Abodi Nagy Béla sau Cs. Erdős Tibor, tocmai ia avânt. Pornesc la drum, răspândindu-se în tot Ardealul, tinerii pictori, graficieni și sculptori, absol­venți ai facultăților din Cluj, București și Iași (care dădeau anual câte 8-10 persoane) care, prin mijlocul unei adevărate rețele artistice, reușesc să ridice procesul creației la rangul artei de interes public. Tocmai de aceea, dorim să definim această perioadă de aproape o jumătate de secol prin criterii ce vor ajuta la înțelegerea importanței taberei de creație de la Călata. 

 

1. Noțiunea transilvanismului aparține de categoria ideologiilor interzise. În schimb, practica acestuia va dăinui prin influența la nivel educa­tiv-profesoral a clasicilor vii amintiți mai sus, încheindu-se cu generația între 60-80 de ani. 

2. În pofida ideologiei academice de sorginte realist-socialistă și practicării impuse, spectrul expresiei artistice va reacționa receptiv (în mod ascuns) la o anumită distanță, devenind apoi din ce în ce mai aproape la trendurile europene. Ca atare, imaginea generală a artei transilvane maghi­are se diversifică, ajungând chiar până la forme neconvenţionale de extremă (anii 1970-80). 

3. Publicitatea creației artistice dobândește perspective ne­maivăzute prin edituri și prin presa culturală (școala grafică de Cluj), prin galeriile informale (ale unor redacții și holuri de teatre), care asigură spațiu de manifestare pentru artiștii plastici maghiari, precum și prin editurile de profil artistic. 

4. Lipsa provenită în urma desființării Breslei „Barabás Miklós” se încearcă a fi suplinită de către grupări, ateliere sau asociații (precum coloniile de artiști ai anilor `50 din Valea Jiului sau cea de la Odorheiu Secuiesc, iar în anii `60 Atelierul de la Târgu Mureș sau mai apoi cel din Harghita cu cen­trul la Miercurea Ciuc, comunitatea artiștilor din Sfântu Gheorghe condusă de Baász Imre) - formațiuni care, fără vreun program oficial, au îndeplinit de fapt funcțiile unor colonii de artiști (asta în vreme ce și centrele tradiționale – Baia Mare, Oradea, Satu Mare, Timișoara – vor dobândi un profil artistic definit de tinerii artiști nou-veniți cu spirit experimental); ca la urmă, ca o noutate de mult așteptată, să pornească în anul 1974 șirul taberelor de creație de la Lăzarea. 

Aspectul poate cel mai signifiant al perioadei artei maghiare ar­delenești după 1990 este numărul tot mai mare al taberelor de creație ce iau naștere aidoma ciupercilor după ploaie, în cadrul cărora se regăsește și cea de la Călata. Enumerarea taberelor actuale este riscantă, deoarece ex­istența lor este dependentă de persoane sau instituții (fondatoare), precum şi de fonduri materiale. Dispar sau stau în suspensie tabere vechi, apar ta­bere noi sau renasc cele vechi sub un nou aspect. Acest proces este inevi­tabil, fiindcă societatea central-est europeană artistică s-a confruntat cu fenomenul artistic occidental de-abia după schimbările de regim politic, în cadrul căruia și soarta artistului - starea de vulnerabilitate a omului creator, cu senzația de singurătate și solitudine va fi o experiență relativ nouă. Astfel, artiștii caută în condiții de tabără acel modus vivendi prin care se opun faţă de indiferența şi materialismul unei societăți lipsite/golite de obiceiuri și val­ori culturale tradiționale, reușind să dobândească senzația de comuniune a creatorilor dispărută undeva în evul mediu printr-o atenție sporită acordată problemelor de natură personală și artistică și prin satisfacția lucrului realizat împreună. Astfel, ei își întăresc crezul în vocația (personală și colectivă) de artist și în rostul actului creator. 

Rolul și specificul taberei de creație a Țării Călata de la Jebucu, fon­dată de pictorița-profesoară de desen Essig Klára în 1996 este altceva decât un reflex de autoapărare. E drept că tabăra nu va putea acumula o colecție atât de importantă precum cea a taberei „Prietenia” din Lăzarea relevantă pentru profilul caracteristic ce ne oferă despre arta transilvană (colecție care, acum la început de 2015, își caută locul într-o stare latentă); și, evident, nu-și va provoca participanții la o gimnastică intelectuală prin variațiuni concep­tuale multiple cerute pe tema calului (cum face tabăra Incitato din regiunea Trei Scaune). Totuşi, ea se organizează pentru continuarea unei descoperiri cu o importanță strategică națională petrecută la început de secol XX. Ne referim la acel fenomen artistic care și-a dezvoltat limbajul plastic de artă secesionistă pe baza culturii populare a Bazinului Carpatic și care putea deve­ni o senzație globală dacă procesul de definire a stilului nu ar fi fost întrerupt la încheierea Primului Război Mondial de tratatul de pace de la Trianon și de dezmembrarea ulterioară a Austro-Ungariei. În urma revenirii în Ardeal a lui Kós Károly, ideea secesionismului maghiar (reactualizarea și reutilizarea tradiției arhitecturale populare și medievale) a pătruns în mod neobservat, dar organic în conceptul transilvanist al artei plastice și literaturii. Și, datorită lui sau a altor promotori cum era Gyarmathy Zsigáné, moda ce o reprezen­ta Călata va dăinui și în cultura interbelică, cu apariții ocazionale chiar și pe „piața culturală” din Budapesta. În schimb, în deceniile postbelice ale comu­nismului, valorile definitorii ale identității naționale fiind eclipsate, cusături­le și țesăturile populare călățene, canceele din ceramică accesibile la prețuri infime, sau trusele de șah fabricate la Izvorul Crișului, vor deveni – expresie a unei nostalgii - doar decoruri ale interioarelor din locuințele de intelectuali. 

Când, după 1990, taberele din Ardeal devin „internaționale” în urma legalizării trecerilor de frontieră și turiștii maghiari, printre ei și artiștii, nici nu se opresc până ce nu ajung în ținutul secuiesc, Essig Klára se gândește să reintroducă în acest circuit Țara Călatei ca sursă de inspirație și mediu de conectare între oameni. Unul dintre cele mai mici sate, Jebucu, s-a dovedit a fi adecvat în realizarea acestui proiect, fiindcă partenerul fonda­toarei, Centrul de Plasament „Bethesda” din această localitate (făurit în urma activității binecuvântate a familiei de preoți Molnár, doamna preot Irma și domnul profesor de teologie Molnár János), cu facilitățile aferente putea deja asigura condiții prielnice și pentru gusturile mai sofisticate ale „străinilor”. 

Cel care vine de departe (deseori și un artist clujean poate veni de departe cu propria viziune) – percepe lumea fermecătoare a Călatei ca o lume depărtată, chiar și în situaţia sa actuală (depinde de sat) de estom­pare în materie de peisaj, arhitectură, obiecte și oameni. Pentru fiecare artist care participă pentru întâia oară, totul pare a fi ceva exotic și „vai, deosebit de frumos!” Aceste senzații trebuie să-i cuprindă pe artiști ca să fie capabili a înțelege și urmări scopul taberei formulat deja la cea de-a treia şi a patra sa ediție: în ceasul de seară al tradiției culturii maghiare ardelenești de cel puțin jumătate de mileniu „trebuie totul recoltat” (Kányádi: Arca lui Noe), căci deja nimic nu mai e în starea care era acum un secol, când era percepută, văzută și utilizată ca stil de epocă de către Malonyai Dezső, Körösfői Kriesch Aladár, Torockai Wigand Ede, Nagy Sándor, Róth Miksa, Ferenczy Noémi și îndeosebi Kós Károly. Așadar, trebuie (sau în orice caz, merită) să fie mereu reinventar­iat tot ceea ce se mai regăsește din formele spirituale ale satului maghiar de Călata, ale artei și eticii populare locale. Merită să fie răspândite, prezentate în cât mai multe exemplare (trecute prin filtrele personale ale cât mai multor artiști) căci graficele, acuarelele, pastelurile, uleiurile sau acrilicele realizate în tabără (sau în atelierul de acasă) vor îmbogăți nu numai colecția Fundației Culturale „Reményik Sándor” – promotorul taberei – ci vor decora și pereții camerelor copiilor și pedagogilor de la Centrul de Plasament „Bethesda” sau a Casei de bătrâni din satul vecin, Sfăraș, totodată aceste opere vor apărea la expoziții și vor ajunge în casele cumpărătorilor sau ale celor cărora le vor fi dăruite. 

Această funcție de păstrare/inventariere este prioritară, dar nu su­ficientă. Căci deja la începuturi ne închipuiam și speram ca senzațiile vizuale și spirituale ale Călatei să pătrundă din ce în ce mai adânc în suflet și în imag­inar, și, chiar dacă nu vor stârni un curent artistic (dusă-i vremea trendurilor succesive ale secolului douăzeci), vor persista sub forma unor impulsuri cre­ative majore măcar în creația câtorva artiști cu personalitate mai puternică. Conform mărturiilor expozițiilor de final și a întregii colecții, surprindem acest proces în creația unor artiști ca Szabó Vilmos, cel care a trecut prea curând dintre noi și care, în ultimii ani ai vieții și-a asumat rolul de conducător al artiștilor participanți; sau la alți artiști ca Botár Edit, Veress Pál, Miklós János, care ne-au părăsit și ei, dar același fenomen se constată în opera artiștilor Bordy Margit, Katona György, Gonda Zoltán, Benk András, Simó Enikő, Kádár Tibor, Forró Ágnes, Gally Katalin, Novák Ildikó, Tompos Opra Ágota. 

Lumea din sat s-a obișnuit deja pe parcursul celor douăzeci de ani cu prezența oaspeților care pictează sau desenează în fața caselor și în curțile oamenilor. Ba mai mult, se aşteaptă deja la manifestarea unui interes al participanților față de ei; și, chiar dacă vocația realizării portretelor artistice a devenit privilegiul aproape exclusiv al noilor tehnici fotografice și electronice, mai descoperim încă o profunzime uimitoare a posibilităților de exprimare plastică a trăsăturilor de caracter și a psihologiei modelului în cazul unor artiști plastici ca Tóth László, Fodor Nagy Éva și alții. 

Expozițiile de final de la Jebucu reprezintă nu doar sărbătoarea ar­tei maghiare ardelene, ci sunt și adevărate ZILE ALE SATULUI cu ocazia cărora (mai demult, în special) lumea slujbelor de duminică (omenind oaspeții cu cozonac în trecere spre sala festivă a Căminului și în curtea acestuia) „ia în primire” recolta de vară a taberei în cadrul unui spectacol muzical-literar-fol­cloric sau, mai nou, zilele taberei de arte plastice și perioada de decontare a acesteia se suprapun cu tabăra de foto și/sau de arte populare: tehnici de cioplire în lemn, cusut, pictură pe lemn de mobilier. Totodată, în aria de at­racție a taberei de arte plastice se regăsește și practica de specialitate a tin­erilor lingviști sau activitatea de documentare a studenților filmiști din grupa domnului profesor Buglya Sándor de la Facultatea de Științe și Arte din Cluj-Napoca. Câștigul aparte, unul foarte special, al acestei povești de douăzeci de ani este că arhiva foto-video al lui Essig József va documenta pentru eternitate filmul unei misiuni fără egal de acest gen. 

Privind înapoi la calea parcursă de-a lungul celor două decenii – de la sat la sat, de la suflet la suflet, de la fazele de documentare la ma­terializarea inspirației creatoare - și auzind de evenimentele de la Sâncraiu, Văleni, Viștea, Stana, Mănăstireni, Izvorul Crișului, cuprinzându-le cu cele de la Jebucu, însumându-le cu festivalurile culturale despre care aflăm de ici-co­lo, ne exprimăm speranța și credința că se pregătește – sau e deja în devenire?! – o renaștere a Țării Călatei.

 

(Din volumul Képzőművészet Zsobokon - A kalotaszegi alkotótábor / Artă plastică la Jebucu - Tabăra de creație din Țara Călatei, apărut la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015.)

Autor: Banner Zoltán