Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Fiii lumii și fiii luminii

August 2015

2. Spre veșnică pomenire

 

În seara de 1 Noiembrie, în Banat și în Ardeal se prăznuiește Luminația, ajunul Zilei Morților, când pe morminte se aprind zeci de luminițe ca să le arate spiritelor eliberate la Halloween unde să se întoarcă și să stea cuminți încă un an, până la următoarea permisie de... groază. După apusul soarelui, cimitirele punctate cu pâlpâiri albe sau roșii se transformă în niște tărâmuri feerice. Nu-i de mirare că și românii de ambele confesiuni (uniți sau ortodocși) au preluat obiceiul de la catolici și reformați. Priveliștea este cu totul copleșitoare. Când se întunecă, flăcările lumânărilor și candelelor plasate jos, la nivelul solului, transformă totul într-un fel de sătuc vesel, cu mii de ferestre iluminate. Luminația dă un sens optimist despărțirii de lume și de cei dragi, ne amintește că este suficient să aprinzi o singură lumânare ca să risipească bezna unei nopți fără de zori și că, deși ne ducem la groapă singuri, despuiați de orice avere, ceea ce rămâne după noi sunt cei cărora le vom lipsi.

Nu-mi plac cimitirele și, bineînțeles, nici înmormântările, deși întotdeauna se întâmplă câte ceva ieșit din comun pe acolo, ba la capela mortuară, ba pe drum, ori chiar pe buza gropii: fâlfâie pânze nebătute de vânt, cad coroane puse în locuri necuvenite sau de mâini nelegiuite, caii de la dric refuză din senin să urce dealul, dubițele pompelor funebre rămân în pană, groparii scapă sicriul în groapă. De unde nu dă Dumnezeu, chiar se poate întâmpla ca preotului să i se facă rău la slujba de îngropăciune. Doamne-păzește de vreo întâmplare de pomină la vreun asemenea prilej, deoarece ea se întipărește în memorie, este scoasă de la naftalină și repovestită la fiecare priveghi următor, întoarsă pe toate fețele, desăvârșită întru trezirea groazei față de trecerea Dincolo, de teribilul pas în necunoscut pe care odată și odată îl vor face toți cei care s-au născut.

Un ziarist înzestrat cu har, atent la tot ce se întâmplă în viața de zi cu zi și la posibilele semne din lumea nevăzută, a fost italianul Giovannino Guareschi, creatorul unor personaje charismatice, precum părintele romano-catolic Don Camillo și primarul comunist Peppone (un Iosif la superlativ).

„Roșii” au negat întotdeauna existența lui Dumnezeu și au promovat ateismul materialist-științific: omul se naște, trăiește, muncește, își crește copiii (când este lăsat să-i aibă) cu frica să nu supere Partidul și moare. Punct. Nimic în continuare. Cel puțin asta trebuiau să propovăduiască activiștii în numele lui Marx, Engels și Lenin. Scrierile lui Guareschi ne arată de ce nu a fost bine așa, de ce ideologia terorii n-a făcut prozeliți și de ce lumea n-a acceptat lipsa de speranță ca piatră la căpătâi.

În „Don Camillo și turma sa”, cel de-al doilea volum din serie, există o povestire despre Libero Martelli, omul poreclit Romagnolo, cel care toată viața a cerut să fie înmormântat civil, fără preot, doar cu o fanfară care să intoneze imnul lui Garibaldi (un fel de marseilleză italiană), într-un tempo lent, potrivit cu ritmul cortegiului mortuar. Și-a repetat opțiunea și atunci când a împlinit 90 de ani. Dar când a aflat de „ciudata afacere a cailor”, a decis că, în ultimul ceas, trebuie să ia urgent măsurile potrivite.

În desenul animat cu pisicile din veselul Paris, există o secvență unde motanul ticălos Miaurice o plimbă pe naiva Mewsette cu trăsurica prin pădure și îi cântă că, deși caii râd și umblă, ei nu pot vorbi, mai ales despre ceea ce se întâmplă în caleștile pe care le trag. Dar nu există secret neaflat, mai ales la noi la țară.

În anii `50, când nu erau prea mulți doctori pe la sate, câte unul avea în grijă mai multe așezări și, ca să ajungă la ele, umbla cu șareta de la un loc la altul. Trebuie să reținem faptul că psihologia cabalină este puternic marcată de rutină. Caii lăsați liberi se întorc de obicei singuri la grajdul lor, iar celor care fac zi de zi – ori chiar noapte de noapte – același traseu, li se întipărește drumul în minte. Când omul nu-i îndeamnă altcumva și alegerea rămâne la latitudinea lor, ei aleg să procedeze după cum au fost învățați.

Medicul care a tras ponoasele în cazul de față s-a obișnuit să poposească la o domnișoară asistentă, pe care o vizita după lăsarea întunericului și de unde pleca acasă, unde-l aștepta soția și cei trei copii. Nimeni nu bănuia nimic și nici nu s-ar fi aflat în veci, dacă o dată doctorul n-ar fi băut un pic mai mult și n-ar fi adormit în teleguță. S-a trezit abia de dimineață, în zori, la poarta drăguței, unde-l purtase – ca de obicei – bidiviul. Desigur, la ora aceea începuse deja forfota în gospodăriile din împrejurimi, căci țăranul se trezește deodată cu soarele, așa că una-două s-a aflat de relația ilicită dintre cele două cadre sanitare.

Eroii lui Guareschi au fost surprinși tocmai de această latură de întipărire a memoriei cabaline. Când în satul vecin a murit bătrânul lider comunist, tovarășii săi au dorit să-l îngroape fără cuvenita slujbă religioasă. De prohodit l-a prohodit secretarul de partid, apoi au desfășurat steagurile roșii, au așezat pe laturile dricului coroanele decorate cu garoafe roșii, lumea îndoliată și-a legat câte-o cravată roșie la gât și i-au cântat „Bandiera Rossa” în tempo de marș funebru. Cortegiul a pornit de la casa răposatului către cimitir. Drumul trecea prin centrul localității, deci prin fața bisericii. Când au ajuns în dreptul ei, caii care trăgeau dricul s-au oprit. Degeaba i-a îndemnat vizitiul, i-a suduit, i-a biciuit, i-a prins de zăbală și i-a tras. Atelajul nu s-a mișcat niciun pas până când cineva a trimis după preot și l-au rugat să tragă clopotul. Așa fuseseră bidiviii obișnuiți și n-aveau de gând să procedeze altcumva. Abia când au auzit dangătul lugubru al clopotului bătut în dungă, atunci s-au opintit și au pornit mai departe.

Romagnolo era bogat. De teamă să nu pățească și el la fel, a cumpărat o camionetă neagră și a donat-o consiliului local pentru a servi la înmormântări. „Așa i-am aranjat și pe preoți, și pe cai! Când mă vor așeza în sicriu, voi avea un ultim drum fără peripeții”,  a declarat satisfăcut. Dar n-a avut cum să constate că s-a înșelat. De bucurie că și-a aranjat ploile, a băut câteva pahare de vin în plus și a adormit în șanț, ceea ce la nouăzeci și unu de ani i-a fost fatal. Astfel, noua mașină de la serviciul comunal de pompe funebre l-a purtat în primul ei drum spre locul de veci chiar pe donator.

Toți locuitorii au venit să-l petreacă, mai ales că nimeni nu mai participase la o înmormântare cu camioneta. Fanfara a intonat melodia cerută, motorul a pornit să toarcă în surdină, mașina a început să avanseze încet și constant. Până când a ajuns în centru, în fața bisericii. Atunci, dintr-odată, s-a oprit. Pur și simplu, a încremenit. De uimire, a tăcut și orchestra. Șoferul a coborât, a luat manivela și a învârtit-o de câteva ori ca să-i dea un imbold. Degeaba. A ridicat capota și a verificat bujiile, carburatorul, nivelul combustibilului în rezervor. Totul era în regulă și totuși, mecanismul nu pornea.

Printr-o crăpătură a jaluzelelor, Don Camillo s-a uitat o vreme la motorul încăpățânat și la oamenii care se agitau în jur, apoi și-a făcut o cruce pentru sufletul mortului și s-a dus să tragă clopotul, spunând: „Domnul să se îndure! Dumnezeu să-l miluiască!”

Speriat de dangăt, șoferul a răsucit din nou cheia în contact și de această dată, motorul a pornit. Dar nici oamenii, nici fanfara n-au ajuns să-l însoțească, deoarece, îngrozit, a băgat mașina în viteză, a dispărut într-un nor de praf și i-a așteptat pe ceilalți în poarta cimitirului.

Pentru că, la urma urmei, forța de tracțiune a autovehiculelor se măsoară în cai putere, iar caii sunt victimele propriei rutine, nu-i așa?

Autor: Franciscus Georgius