Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Univers pierdut

Univers pierdut

August 2015

(Fragment din romanul „Spitalul de nebuni”)

 

Totul a început într-o frumoasă zi de toamnă târzie, a cărei dimineaţă nu prevestea nimic rău. Parcă nici nu se terminase vara, deşi noiembrie bătea la uşă. Nici păsările călătoare nu plecaseră spre sud. Arămiul nu-şi pusese amprenta încă, doar pe ici, pe colo frunzele pomilor timpurii începuseră să se îngălbenească, pentru a reaminti de anotimpul care urma să pună stăpânire pe această parte de lume.

Era sâmbătă. Olguţa se trezise bine dispusă. Luă micul dejun împreună cu mama şi cu Matei, soţul său, îşi privi duios cei doi copii, de trei şi, respectiv, un an, care dormeau în patul lor, ieși în curte, încălecă motocicleta și plecă spre locul de muncă, ferma de legume aflată într-o altă localitate, la distanţă de vreo douăzeci de kilometri. 

Era şef de fermă. Cel mai tânăr şef de fermă legumicolă din ţară şi, după diplomele obţinute şi aprecierile superiorilor, unul dintre cei mai buni.  La ora  şase era deja în fermă. Aici îi găsi pe cei patruzeci şi şase de muncitori – opt cupluri, soţ şi soţie şi alte treizeci de femei, precum și autovehiculele așteptând să fie încărcate cu ultima recoltă de varză pentru export. Nea Ion, economistul fermei, se ocupase deja de documentele care urmau să însoţească marfa. Fusese un an agricol foarte bun, iar rezultatele erau pe măsură. Aproape toată producţia de legume fusese exportată. Muncitorii din subordinea Olguței erau oameni de toată isprava. Rămâneau pe poziții atât cât era nevoie, de cele mai multe ori zi-lumină. Nu se plângeau niciodată, deşi munceau foarte mult. Pe arşiţă, pe ploaie, pe frig. O iubeau pe Olguţa, dar şi ea pe ei. Se respectau reciproc. 

La început, când Olguţa fusese numită şef de fermă, se manifestaseră cu destulă circumspecţie. Considerau că este prea tânără şi prea firavă pentru genul acesta de muncă în cadrul fermei. Pe deasupra, era orășeancă. Şi se deplasa pe motocicletă. Faptul că era tânără, frumoasă şi elegantă nu constituia un atu în faţa acestor oameni pentru care hainele ponosite şi munca de dimineaţă până seara erau un mod de viaţă. Dimpotrivă! Se purtaseră cu destulă rezervă în prezenţa ei, întrebându-se, probabil, ce caută o femeie ca ea într-un astfel de loc. Sigur că, dintr-un bun simţ pe care îl poţi întâlni mai ales la oamenii de la ţară care îşi câştigă din greu existenţa, trudind la muncile câmpului din zori şi până se înnoptează, şi pentru care respectul nu este numai o noţiune strict teoretică, nu îndrăzneau să-i spună ce cred. Şi nici nu făceau glume în prezenţa ei, aşa cum se întâmpla în mod obişnuit în astfel de grupuri. La prânz, întindeau rogojini pe jos, se aşezau, îşi scoteau din traistă mâncarea, fiecare ce adusese, o puneau la grămadă şi se apucau de treabă. Olguţa îi privea pe geamul de la casa grădinii cum mâncau cu poftă, cum îşi făceau tot felul de şicane şi cum se amuzau. Ar fi vrut să fie şi ea acolo, să participe la acest ceremonial zilnic însoțit de veselie. Dar nu o invitaseră niciodată. Ea mânca singură, în biroul ei, ce-și aducea de acasă. Până într-o zi, când tanti Miţa, o ţărancă mai îndrăzneaţă, în timp ce grupul se pregătea să mănânce, îi zise:

- Doamna inginer, nu vreţi să mâncaţi cu noi? Nu avem noi cine ştie ce bunătăți, dar când mănânci la grămadă, toată mâncarea este bună.

Plăcut surprinsă, Olguţa răspunse:

- Nici nu ştiţi de când aştept invitaţia asta. Nu-mi place să mănânc singură. Când vă vedeam pe geam cu câtă poftă mâncaţi, îmi lăsa gura apă.

- Păi de ce nu ne-aţi spus că vreţi să mâncaţi cu noi, că n-am avut îndrăzneala să vă chemăm la masă, credeam că nu mâncaţi dumneavoastră bucate de-ale noastre şi nici că o să vreţi să mâncaţi cu noi.

- Cum să nu vreau, răspunse Olguţa. Vă mulţumesc că v-aţi hotărât, în sfârşit, să mă includeţi şi pe mine în grup, răspunse zâmbind.

Din acea zi, n-a mai mâncat niciodată singură. Se aşeza pe rogojină alături de ceilalţi şi lua din tot ce se găsea pe faţa de masă, întotdeauna foarte curată, întinsă în mijlocul rogojinii. Slavă Domnului, se găseau de toate. Șniţele, chiftele, sarmale, friptură, salam. Însă preferatele Olguţei erau zilele de post. Se mâncau cartofi fierţi sau copţi, măsline, nuci cu pâine de casă, întotdeauna cu pâine de casă, şi salată. Făceau salată cu legume din grădină, un lighean mare de plastic din care luau cu toţii. Cu lingura, cu furculiţa, cu ce avea fiecare. Asta i-a apropiat foarte mult şi astfel au ajuns s-o cunoască bine şi ei pe Olguţa, să o iubească şi să o respecte. Ea – la fel. Le asculta ofurile, le înţelegea necazurile, atunci când se confruntau cu ele,  îi ajuta cum putea. Relaţia lor devenise atât de bună încât, de-a lungul timpului, ajunsese să le cunoască familiile, să meargă acasă la fiecare dintre ei, să se mai odihnească în zilele toride, sau după ce terminau treaba, să mănânce o prăjitură sau să bea o cafea. Într-una dintre zile, după ce terminaseră de mâncat şi îşi făceau siesta, aşa cum ironic le plăcea să spună, asta însemnând că stăteau şi discutau despre tot felul de lucruri, cu vreo jumătate de oră înainte de a se apuca de treabă, una dintre femei i se adresă cu oarecare timiditate, și-i spuse că peste câteva luni își căsătoreşte fiica. Cerându-şi scuze pentru îndrăzneală, o întrebă dacă nu ar vrea să o cunune. A fost surprinsă când Olguţa i-a răspuns fără să stea pe gânduri că i-ar face mare plăcere. Şi aşa, în ziua programată, iată-i pe Olguţa şi pe Matei naşi la o nuntă la care erau invitaţi toţi angajații. Deveniseră ca o mare familie şi fiecare zi petrecută la fermă era o bucurie pentru tânăra fermieră.

Pasionată de profesia ei, nu se simţea deloc împovărată de faptul că se trezea dimineaţa la patru şi jumătate, iar seara ajungea acasă după ora nouă. Singurul lucru care o nemulţumea era faptul că petrecea prea puţin timp cu copiii. Dimineaţa, când pleca la serviciu, aceştia dormeau, iar seara, când se întorcea, de cele mai multe ori îi găsea dormind. Duminica era singura zi pe care le-o dedica în exclusivitate. Mama sa şi Matei, al cărui program de lucru era destul de permisiv, se ocupau de copii în celelalte zile ale săptămânii. Se simţea împlinită şi era mulţumită de viaţa pe care o ducea. Matei o iubea şi o respecta, aveau doi copii reuşiți, mama sa o ajuta foarte mult, ocupându-se de copii şi de toate treburile casei. Aveau tot ce le trebuiau, aşa încât putea afirma că era o femeie fericită. Doar un singur lucru o mâhnea. Faptul că mama sa nu îl plăcea deloc pe Matei. Din atitudinea ei îți dădeai seama că are ceva pe suflet, că o nemulţumeşte ceva. Era tristă, permanent iritată şi pusă pe harţă când îi era în preajmă. O agasa prezenţa lui. Însă, ignorând total acest aspect, Matei se purta foarte respectuos, atent şi amabil cu mama-soacră. Însă oricât s-ar fi străduit, nu putea să-i intre în voie. Nu fusese de acord ca Olguţa să se mărite cu el. De la început îşi manifestase nemulţumirea faţă de alegerea făcută şi încercase de mai multe ori să o convingă de faptul că nu este omul potrivit. Invoca diferenţa de vârstă, de educaţie şi multe alte aspecte nesemnificative pentru Olguţa. Pe mama ei o știa extraordinar de bună, de altruistă, iubea oamenii. N-ar fi judecat niciodată pe nimeni. O făcuse atunci cu Matei. Poate chiar prea vehement, fapt ce o contraria pe Olguţa. Intuia că nu motivele invocate erau cauza reală a unei astfel de atitudini, a dezacordului față de alegerea făcută. Dar oricât a stăruit cu întrebările, nu a primit alt răspuns. Aşa că, fără să ţină cont de nemulţumirea mamei, a hotărât să se mărite cu Matei. Şi-a spus că timpul va rezolva şi problema asta.

Copil din flori, Matei era cu nouă ani mai în vârstă decât Olguța. Maică-sa, bucătăreasă la cantina unui liceu, nu fusese niciodată căsătorită. Spunea că tatăl lui Matei fusese muncitor pe un şantier. Trăiseră împreună peste patru ani, dar acesta murise într-un accident pe când Matei avea doar nouă luni. Nimeni nu i-a confirmat sau infirmat povestea vreodată, aşa că toţi au luat-o ca atare. Ciudat părea faptul că Matei purta numele bunicii dinspre mamă, pentru că aceasta din urmă avea alt nume, nu cel de fată şi nici cel al prezumtivului tată. Îşi amintea că, atunci când ar fi fost de vreo cinci-şase ani, au locuit o vreme în casa unui bărbat. Se pare că mama sa fusese căsătorită cu acesta, al cărui nume îl purta. Mama nu-i dezvăluise prea multe despre sine, poate pentru că nu-l crescuse ea. Nu reuşiseră să se apropie foarte mult. Ea era cea de-a doua fiică din cei şase copii ai unei femei, jumătate poloneză, jumătate ucraineancă, ajunsă pe meleagurile noastre în timpul războiului, când îi şi murise soţul. Era o femeie isteaţă, dintr-o bucată, frumoasă cu ochi albaştri, în ciuda faptului că era destul de bătrână atunci când o întâlnise Olguţa. Maria Ferdinand se numea bunica lui Matei. Îşi crescuse singură cei şase copii, nu se recăsătorise după moartea soţului său. Şi tot ea îl crescuse şi pe Matei. Mai îngrijise încă patru nepoţi. Matei învățase de la ea mai multe decât de la mama sa. Pentru Olguţa însă, căreia Matei îi spusese totul de când se cunoscuseră, nu conta nici că era copil din flori, nici faptul că erau atât de multe lucruri necunoscute în familia lor, nici dacă povestea despre presupusul lui tată era sau nu adevărată. Îl iubea pe Matei. Acceptase căsătoria cu el şi atât.  

Trecuseră deja patru ani de la aceasta.  Se iubeau, erau fericiţi, între timp se născuseră şi cei doi copii pe care ea îi adora şi îi îngrijea cu toată dragostea, dar resentimentele soacrei față de Matei erau la fel de puternice ca și la început. Nu o dată Olguţa o întrebase ce are cu el, care este de fapt adevăratul motiv pentru care nu-l agreează. De obicei nu primea nici un răspuns sau, dacă o făcea, afirma că nu vrea să vorbească despre asta şi că o va face într-o zi, după care totul se va schimba, nimic nu va mai rămâne aşa cum a fost până atunci. Mult timp, Olguţa s-a întrebat ce-ar putea să fie, ce o nemulţumeşte atât de tare încât să nu poată trece peste asta, dar văzând încrâncenarea mamei, nu mai insistă. Se gândea că nu este decât o manifestare a egoismului de care sunt încercate mamele care îşi iubesc exagerat copiii, considerând că nici un partener nu este suficient de bun pentru fiica ei. Aşa că renunţase la a mai pune întrebări. Pe Matei părea că nu îl deranjează atitudinea soacrei sale. Aşa încât Olguța luă totul ca atare şi se mulţumi cu gândul că, mai devreme sau mai târziu, mama sa îl va accepta pe Matei şi totul va intra în normal. 

În acea zi, ultimul transport de varză plecase în jurul orei două după-amiază. Îşi făcu ordine în hârtii şi, fericită la gândul că ajunge mai devreme decât de obicei, şi astfel se va putea bucura de compania copiilor, plecă spre casă. Când ajunse în dreptul gării, opri să îi spună lui Matei, care era de serviciu, că a reuşit să plece mai devreme. Locuinţa lor era în apropierea gării. Bătu la uşa biroului de mişcare, dar nu-i răspunse nimeni, apăsă pe clanţa uşii, dar era încuiată. Ştia că Matei nu poate părăsi biroul în timpul serviciului. Mirată, se duse la geam pentru a privi înăuntru, dar perdelele erau trase. Iarăşi nefiresc. Nu ştia ce să creadă. Se gândise că Matei este probabil la casa de bilete, unde mergea de obicei când avea o pauză, pentru a-şi face ordine în acte, de aceea nu auzise bătaia în uşa biroului.

Merse prin spatele clădirii unde era ghişeul cu geam al casei de bilete. Acesta era închis, iar geamul era acoperit de o perdea. Un colț al perdelei rămăsese îndoit, lăsând descoperită o porţiune mică de geam. Privi înăuntru şi... înlemni. Rămase aşa minute în șir fără să se poată mişca sau să poate vorbi. „Nu te voi înşela niciodată cu o altă femeie, eşti cea mai minunată fiinţă din lume, nu există o altă femeie care să te poată egala…”, asta era tot ce îi trecea obsesiv prin minte. Declaraţiile soțului ei, care-i plăceau atât de mult... „nu te voi înşela niciodată cu o altă femeie”. Acum înţelese brusc sensul acelor cuvinte. Matei era în casa de bilete. Nu era singur, ci cu un bărbat, înlănţuiţi într-o partidă de amor. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Matei al ei care o iubea atât de mult…Simţea că se sufocă. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva, nici măcar în filme. Auzise câte ceva despre homosexuali, dar nu credea că astfel de oameni chiar există. Îi considera anormali, bolnavi psihic. În anii `70 informaţiile despre această categorie de oameni erau extrem de bine ascunse şi rareori se auzea câte ceva, iar când se vorbea despre asta, se spunea că ei există numai în Occident, unde desfrânarea era un mod de viaţă. Comunismul înfiera cu vehemenţă astfel de practici. 

Bătu în geam fără să poată articula măcar un cuvânt. Cei doi, speriaţi, se îmbrăcară în grabă, fără să-şi dea seama că sunt văzuţi. Nu observaseră colţul tras al perdelei. Olguţa bătu din nou în geam. Matei strigă „imediat” şi, după ce se îmbrăcară, trase perdeluţa de la geamul casieriei. Încurcat, la vederea soţiei sale, albă ca varul, bâigui ceva ininteligibil şi ieşi în grabă din casierie. Olguţa rămăsese stană de piatră. Matei veni la ea şi o întrebă:

- Ce este cu tine, ţi-e rău? De ce ai venit aşa devreme, s-a întâmplat ceva? Hai să te duc repede acasă, spuse întinzând mâna pentru a sprijini braţul femeii care părea că urmează să se prăbuşească. Vorbea ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu ştia că fusese văzut.

Olguţa îl privi cu o nedisimulată ură şi dezgust, ferindu-se. 

- Să nu îndrăzneşti să mă atingi, că te omor, îi spuse cu vocea pierdută. Lacrimile îi inundaseră faţa lividă ca a unei păpuşi de porţelan… Chipul îi era lipsit de orice expresie. Privind în gol, repeta ca pentru sine:

- De ce, Matei? De ce?

Era foarte frumoasă Olguţa. Nu puteai să treci pe lângă ea fără să o remarci. O frumuseţe senină, de copil. Emana căldură şi lumină. O minionă cu trăsături fine, păr castaniu închis numai bucle. Te simţeai foarte bine în preajma sa. Şi Matei era frumos. Înalt, solid, blond cu părul ondulat şi ochi verzi. Le stătea foarte bine împreună. Erau un cuplu frumos, admirat şi agreat oriunde ar fi fost.

Îi întoarse spatele şi plecă aiurea, în direcţia opusă locuinţei. Matei se apropie din nou de ea şi, fără să încerce să o mai atingă, o întrebă:

- Unde mergi, Olguţa? Nu te duci acasă?

Se întoarse brusc către el şi îl întrebă:

- De ce, Matei, de ce? Şi dacă m-ai fi înşelat cu zece femei, şi dacă mi-ai fi venit acasă cu un copil al altei femei, te-aș fi iertat. Aş fi încercat să înţeleg de ce se întâmplă aşa ceva, dar pentru că eşti atât de important pentru mine, te-aş fi iertat, zise Olguţa privindu-l în ochi. Dar de ce cu un bărbat, Matei? Să mă înşeli cu un bărbat este pentru mine cel mai groaznic, cel mai umilitor lucru care mi se putea întâmpla. Pentru asta n-am să te pot ierta niciodată. V-am văzut pe geam. Să nu îndrăzneşti să-mi spui că nu este adevărat. Îmi doresc din tot sufletul, continuă pe un ton plin de ură, să mori. Asta îmi doresc, să nu te mai văd vreodată în viaţa mea şi nici să nu te mai apropii de copiii mei. Eşti un animal!

La auzul celor spuse de Olguţa, Matei deveni stacojiu, își lăsă capul în jos şi nu scoase niciun cuvânt. 

Autor: Doina Ira - Tăutan