Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Mituri freudiene ale iubirii în romanul Agata murind

Mituri freudiene ale iubirii în romanul Agata murind

August 2015

Venind ca text de debut al autoarei Dora Pavel în spațiul romanesc, Agata murind, roman apărut la Editura Dacia, în 2003, are parte de o întâmpinare critică pozitivă și încurajatoare, datorită siajului în care este încadrată scriitura sa, o direcție a cărei latență a fost vitalizată în orizontul de așteptare al cititorilor contemporani. „Este o orientare de bun augur, câtă vreme nici epica universală extrem contemporană nu este departe de asemenea tipuri de construcție a imaginarului epic”1. Mircea Iorgulescu afirmă că Agata murind este „un flamboaiant roman parabolă, scăldat în recea stranie lumină a unui sexualism nevrotic de factură pictural suprarealistă”2, în condițiile în care sexualitatea psihanalitică este plasată într-un cadru mortuar de factură gotică, iar Sanda Cordoș spunea că: „Agata murind e un roman de certă forță epică, un roman captivant, ce se citește cu plăcere. Două îmi par meritele esențiale ale acestuia: investigarea temei feminității în zone până acum, la noi, necercetate romanesc, precum și plăcerea, asociată cu buna știință a construcției narative, de a scrie povești cu oameni”3.

Structural, romanul are o simetrie fixă, este segmentat în două părți, fiecare la rândul ei având în componență doisprezece capitole. „Scrisul autoarei confirmă sentința liminară, autoasumată, și face din pasta epică a cărții, dar și din suportul discursiv prin care ea ni se comunică, o – poveste despre autocontrol – un control riguros al formei, dar și al imaginarului, prin intermediul căruia constructul artistic convinge și, mai ales, neliniștește”4. Mottoul romanului anticipă într-o mare măsură evoluția narațiunii, care, deși are ca obiect realizarea unui jurnal de monitorizare a stării de sănătate a autorului, nu manifestă ieșiri din tiparul ritmic stabilit la început, ceea ce atestă starea de „normalitate” spre care aspiră întregul corpus al poveștii, astfel că „în scris nimic nu poate fi grăbit”5.

Elementul recurent al poveștii în sine îl constituie exhumarea unui cimitir, acțiune la care ia parte și eroina cărții, violonista Augusta Degan, în calitate de „aparținător” al unei persoane aflate în cimitirul respectiv, împreună cu alți treizeci și unu de astfel de „aparținător”. Inițial, niciunul dintre cei prezenți acolo nu par să aibă vreo legătură unul cu celălalt, însă, pe măsură ce șirul poveștii se desfășoară, și trebuie precizată naturalețea cu care naratorul realizează acest lucru, apar incidențe între destinele acestor personaje, care, într-un final, toate au aceeași „aspirație spre normalitate”. Începând cu prima pagină a romanului, prin livresc și adresare directă a naratorului, avem impresia că ni se oferă cheia de interpretare a întregii povești, dar ușurința cu care această „cheie” este pusă la dispoziția lectorului ridică semne de întrebare asupra posibilității de a exista cu adevărat un „cititor model”.

Augusta, aflată la finalul unei perioade de recuperare psihică, încheie un pact cu psihologul său din care va rezulta scrierea jurnalului și relatarea tuturor întâmplărilor următoare. Cu referire directă la Freud chiar din prima pagină: „așteptând să-mi iau zborul, îmi vorbeai, nu întâmplător, despre Freud, despre aprecierea pe care o dădea el unui final bun de analiză. Acesta, spune Freud, e aidoma unui bilet de călătorie: creează doar premisele călătoriei, nu o și substituie”6, romanul este interpretabil în manieră psihanalitică. Toate incongruențele și refulările de comportament au o explicație la nivelul inconștientului ca urmare a unor anomalii în dezvoltarea psihică a individului. La Freud, iubirea și sexualitatea stau sub același semn, motiv pentru care se poate face referire la una dintre aceste entități prin intermediul celeilalte. Romanul are o valență duală, fiind prezentate acțiuni aflate într-o relație din care reiese cauzalitatea și efectul produs, chiar dacă nu în ordinea aceasta de fiecare dată. 

Mobilul poveștii este Agata, sora Augustei, care, murind la o vârstă fragedă, îi provoacă surorii sale, în primul rând, tulburările psihice pentru care este nevoită să apeleze la serviciile de specialitate ale psihologului său, dar și prezența în orașul D. pentru a cărei exhumare este convocată. „Agata este, mai ales, marea absență (precum în Ciuleandra lui Rebreanu) care coagulează construcția narativă, în ansamblul său. Romanul pornește de la această absență. Întreaga arhitectură a textului se sprijină pe ea, iar construcția, devenită astfel un câmp de tensiune, va încerca până la sfârșit să recupereze, din rememorări, figura surorii moarte”7.

Conform terapeutului, Augusta este pregătită să înfrunte orice ca urmare a tratamentului psihanalitic la care a fost supusă o lungă perioadă, însă, fără să-și dea seama, adevăratul tratament, sau finalizarea acestuia, îl va constitui experiența trăită cu ocazia exhumării surorii sale. Faptul că Agata lipsește, îi provoacă Augustei o incapacitate de identificare cu sinele, încearcă reconstrucția imaginii surorii sale într-un alter-ego al său și ajunge la pierderea propriei persoane. Relația foarte strânsă dintre surori („îmi făcea atâta plăcere s-o observ pe Agata privindu-și părinții, părinții ei erau, desigur, și părinții mei, închipuie-ți împleticirea printre picioarele lor la fel ca mine și, oricât de incredibil mi se pare asta acum, spunea tată, deși cu un alt timbru decât mine, tatălui meu, și-i spunea mamă tocmai mamei mele”8) și lipsa Agatei o face pe Augusta să se simtă incompletă psihologic, ipostaza de frate rămas în viață lasă un sentiment scindat din fratricid.

Datorită faptului că Augusta s-a identificat atât de mult cu sora sa, pentru a-și recâștiga propria persoană trebuie să valorifice ceea ce o diferenția de aceasta, corporalitatea. Prin potențarea experiențelor sexuale, protagonista reușește în cele din urmă să se elibereze de îmbrățișarea acaparatoare în care o ținea imaginea surorii sale, dar și de îmbrățișare în care ea însăși ține acea imagine. „Iar eu știu de ce am venit, le știu acum, le recunosc acum, surorile Dogaru nu sunt altceva decât ceea ce am fi putut fi noi, Agata și cu mine. – Funcțiile – lor mă umilesc, sunt o unitate perfect adaptată la scop, scopul celor două e un vast timp ordonat identic pe dinăuntrul lor, credința în ele însele e singurul organism sensual, mereu inventat, care-și joacă rolul cu supunere oarbă”9.

Augusta este la limita dintre mortido și libido. Sora sa este reprezentativă pentru instinctul morții atât din punct de vedere psihologic, cât și material. Atracția pe care o are cimitirul asupra protagonistei, dar și asupra celorlalte personaje este mare, încât este considerat ca fiind „adevăratul oraș”. Cimitirul și hotelul sunt două spații clar delimitate și reprezentative atât pentru dorința de viață, cât și pentru sentimentul morții. Pulsiunile și experiențele sexuale sunt cele care o ajută și o determină pe Augusta să reprime moartea, fiind calea spre echilibrul său psihic. „O noapte dezinhibată în compania Romanovilor, scena – agresării – ei erotice de către un deținut, în cimitir, ori baletul senzual al inițierii tânărului Octav Ralian sunt probe importante pentru arta narativă a autoarei. Psihologic vorbind, ele reprezintă momente de negare a instinctului morții, fundamentale pentru reconstituirea legăturilor cu viul, ca scop principal și ultim al procesului de vindecare”10.

Un alt personaj important este Artur Cadia, care se afla în orașul D. pentru o mătușă pe nume Amalia. Augusta, după cum reiese din spusele ei din intimitatea jurnalului, este îndrăgostită de acest Artur și în final, se va dezvălui faptul că el este psihanalistul căruia Augusta îi scria și-i adresa toate întâmplările și trăirile, însă niciodată nu a avut intenția de a le înmâna adresantului. Toată activitatea de a ține evidența evoluției psihice a pacientei este una dintre tehnicile pe care psihanalistul le folosește în scopuri curative, însă Augusta nu finalizează procedura, prin faptul că nu îi pune la dispoziție lui Artur toate confesiunile pe care le-a efectuat în intimitatea propriilor gânduri și a colii de hârtie. Ședințele de psihanaliză la care o supunea Artur pe Augusta aveau rol strict de cercetare și elucidare a cauzei care o determină pe pacientă să persiste în starea de angoasă sufletească în care se afla. La sfârșitul cercetării, psihanalistul o proclamă pe Augusta „puternică și liberă”11, dar adevărata provocare abia în momentul călătoriei începe: „în urma analizei, pacientul nu e vindecat neapărat, ci adus în punctul din care vindecarea devine posibilă. Dar asta numai dacă o și dorește cu adevărat [...] a sosit momentul, Augusta, a venit timpul să-ți demonstrezi ție însăți că ai intrat în rândul oamenilor”12.

Prin intermediul psihanalizei, se pot trasa linii de legătură între trăirile prezentului relatat de către autoare și amintirile pe care protagonista le reiterează pentru a putea înțelege ce trebuie să facă pentru identificarea cu sinele. La nivelul inconștientului, identificarea trecutului cu prezentul, prin relaționarea evenimentelor trecute cu cele prezente, a actanților din trecut cu cei din prezent și a tuturor sentimentelor trăite acum, ca urmare a evoluției psihologice din trecutul copilăriei, are ca efect conștientizarea și instaurarea stării de normalitate și sănătate mintală. Nu se poate vorbi despre patologic la niciun nivel psihologic, ci doar despre o stare de disconfort și nesiguranță prin incapacitatea de acceptare a propriei identități. Augusta este bântuită de spiritul surorii sale care nu îi lasă libertatea de a-și trăi propria-i viață. 

Toate personajele care intră în contact cu Augusta o ajută pe aceasta să ducă la bun sfârșit terapia începută cu psihanalistul Artur. Teofil, fostul iubit al Clarei, mama Augustei, dezvăluie detalii „necunoscute până acum fiicei, legate de figura maternă. Augusta descoperă adevărata personalitate a mamei, cu fluctuațiile ei complexe. Romanul evită prin aceasta o ficționalizare de tip infantil, subiectiv și idealizant, a personajului matern, adăugându-i și o altă percepție, matură, senzuală, cu un pas suplimentar al procesului terapeutic pe care eroina îl traversează”13. Prin relatările lui Teofil, Augusta are posibilitatea de a se distanța de imaginea maternă în care o regăsea și pe Agata, o distanțare ce corespunde, în termeni psihanalitici, identificării sinelui și a personalității.

Iarin Rottman, o altă figură pregnantă atât din prezentul, cât și din trecutul Augustei, potențează instinctul sexual al protagonistei. Acest lucru este posibil datorită faptului că Augusta își amintește și retrăiește anumite scene din trecut care i-au influențat dezvoltarea psihologică. El, la rândul său, suferă de o dereglare la nivel psihologic în urma unor traume din copilărie ce i-au marcat viața. Iarin o iubește pe Augusta, dar o și acuză, cum se acuză și pe sine, pentru moartea părinților săi. „Augusta devine astfel fantasma tutelară a lui Iarin, cenzura tuturor trăirilor sale, umbra constrângătoare și pasiunea sa terorizantă. De aici și pulsiunea ucigașă, pe care Iarin încearcă să o pună în practică în ultima scenă senzuală dintre ei, pe un promontoriu de stâncă”14. Sfârșește în urma altercației cu Artur, în momentul atacului asupra Augustei și nu reușește să își atingă starea de normalitate spre care aspiră. 

Dintre toate personajele, doar Augusta „iese definitiv din marasmul nevrotic al existenței sale tulburate”15. Stimularea libidoului prin instinctualitate duce, în termeni psihanalitici, la o rupere față de ruina surorii sale de care a fost legată. Prin psihanaliză, Augusta înțelege relația pe care a avut-o și pe care poate să o aibă cu sora sa. „…nu știu dacă dumneata, domnule Cadia, ai avut pe cineva drag, împreună cu care să împarți același tată, aceeași mamă, să trăiești în toată plenitudinea ei o fericire atât de naturală, cu toate că în mod normal n-ar trebui să percepiastă întâmplându-se, dar totuși să o percepi, și chiar intuind că până și acest gen de fericire – natural, nu? – are o durată a ei finită, dar a cărei epuizare se va produce într-o bună zi… firesc și blând și lent… Așa cum se topește uneori ființa noastră întreagă în întunericul binefăcător al rememorării sau al rugii!”16 Odată cu exhumarea Agatei, ies la suprafață și amintirile legate de aceasta cu care Augusta se confruntă, le acceptă și într-un final își dă seama de efemeritatea relației pe care a avut-o, o are sau ar fi putut să o aibă cu ea. La reînhumare, Agata își ia și imaginea pe care Augusta încerca să o reitereze în propria-i persoană și o eliberează din existența sa tulburată.

Prin abordarea psihanalitică a trăirilor senzuale feminine exotice într-un spațiu macabru foarte bine delimitat, romanul Dorei Pavel își proclamă autenticitatea prin prisma unui spațiu imens de diversitate a naturii umane și chiar prin incapacitatea psihanalizei de a da un verdict elocvent în elucidarea acțiunilor inconștientului.

 

1 Ion Pop, Dicționar analitic de opere literare românești, vol. I, p. 20.

2 Mircea Iorgulescu, Fantasmele romanului, în „22”, p. 15.

3 Sanda Cordoș, Deshumări și emancipare, în „Apostrof”,          nr. 7-8, p. 16.

4 Ion Pop, Dicționar analitic de opere literare românești, vol. I, p. 20.

5 Dora Pavel, Agata murind.

6 Dora Pavel, Agata murind, p. 9.

7 Ion Pop, Dicționar analitic de opere literare românești, vol. I, p. 20.

8 Dora Pavel, Agata murind, p. 49.

9 Ibidem p. 165

10 Ion Pop, Dicționar analitic de opere literare românești,                  vol. I, p. 22.

11 Dora Pavel, Agata murind, p. 11.

12 Ibidem, p. 9

13 Ion Pop, Dicționar analitic de opere literare românești,                  vol. I, p. 21.

14 Ion Pop, Dicționar analitic de opere literare românești,                vol. I, p. 21.

15 Idem.

16 Dora Pavel, Agata murind, p. 49.

Autor: Marius Viorel Pușcaș