Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Umbrele nevăzutului*

Umbrele nevăzutului*

August 2015

Capitolul LII

 

Începând de ieri după-amiază, prăpădul a cuprins oraşul, stradă după stradă, începând de la poarta cea mare. Un grup de tineri înfierbântaţi şi trufaşi au deschis poarta, urmărind nişte bieţi provocatori, care au ştiut să le stârnească orgoliu. Pe loc, hoardele tâlharilor ce însoţeau cavalerii au năvălit pe poartă. Din acea clipă, seneşalul cetăţii şi toţi oştenii deprinşi cu un asediu au ştiut că totul e pierdut. Unde nu deschideau uliţi largi de leşuri, cavalerii înzăuaţi săreau acei oameni de strânsură, hăcuind şi prădând fără milă. Monstruosul furnicar al invadatorilor înainta flămând, devorând de-a valma trupuri nevinovate şi oşteni copleşiţi de osteneală. Pas cu pas, lanţul morţii se strângea către castelul vicontelui. Cadavrele se îngrămădeau în pragul porţilor, în mijlocul străzilor şi prin curţile caselor, lăsând loc slobod jefuitorilor. 

Pelerina marelui seneşal se zbuciuma deasupra vacarmului şi de câte ori părea să cadă copleşită în pulberea drumului, se ridica într-un dans fantomatic, ţinând cutezătorii la distanţă. În faţa unei case arătoase, un grup cuprins de aripa delirului, cântând versuri deocheate, aştepta să-şi satisfacă turbarea. De la etaj, pe una dintre ferestrele deschise, trupul unei june cu pletele în dezordine, fu aruncat în mijlocul lor. În câteva clipe, cântecul obscen se dezlănţui mai puternic, ascunzând ţipetele nefericitei siluite cu bestialitate, iar şi iar, până o mână fermă opri elanul unui oştean ce urma la rând:

– Ajunge! Nu vedeţi că e moartă?

Bătrânul impunător şi-a lepădat haina zdrenţuită, acoperind trupul însângerat... Hoarda aţâţată s-a întors asupra palatului, zdrobind porţile grele cu berbeci de bârne. Dinspre intrarea Saint-Guilhem, grosul cavaleriei înzăuate se lansa într-un torent de oţel, fără putinţă de stăvilit. Bieţii sărmani, locuitori ai cetăţii şi târgoveţi îngroziţi, fugeau cu sufletul la gură spre salvarea lor, catedrala Saint-Nazaire.

Cu porţile larg deschise, lăcaşul părea copleşit de mulţimea înnebunită de spaimă. Dinăuntru, sângele se prelingea spre portic, apoi pe scările largi, mărturisind celor ce veneau că şi acolo prăpădul se instalase deja fără milă. Cu un ultim efort, doi preoţi catolici s-au ivit cu braţele larg deschise, părând că sunt gata să oprească torentul de oţel al cavaleriei. Părintele Manuelle şi părintele Jaque au fost spulberaţi deodată, căzând descăpăţânaţi pe treptele lunecoase. Înveşmântaţi cu felonul pentru liturghia solemnă şi răsuciţi anapoda, păreau a fi însăşi imaginea zădărniciei. Peste băltoaca mare de sânge, razele soarelui rânjeau roşu dintre roiurile de musculiţe şi de undeva, dinăuntru, un fum înecăcios se revărsa către ieşire. Era dintr-odată neaşteptat de cald şi, în sufletele celor năuciţi, frica s-a aşternut cu miros de fier şi funingine...

Într-un ceas, piaţa a fost invadată de zeci de trupuri contorsionate, femei şi copii, tinere răsucite cu faţa în jos şi bătrâni în ai căror ochi încremenise licărul răzbunării. Cu un cinism fără margini, trupurile tinerelor erau pipăite de oşteni, care anunţau din când în când:

– Luaţi-o, e caldă încă...

Flăcările au ţâşnit din interiorul bisericii şi cutezau lacome să-şi dea mâna cu flăcările ce se înălţau hulpave din josul caselor, într-un dans delirant. După ce-a inspectat cu ochi critic măcelul, Abatele General Arnaut a coborât în josul cetăţii, căutând din ochi ceva. În pasul cailor abia stăpâniţi de furia cavalcadei, ceilalţi îl urmau, care încrezători, care îngreţoşaţi de imaginea prăpădului. Către poarta Saint-Gilles, de sub un morman de trupuri, pelerina seneşalului, cu albul întinat de sângele scurs, fremăta din când în când sub adierea vântului. „N-ai decât, murmură pentru el abatele general: te-am strivit doborând în pulberea drumului trufia ta de răzvrătit”. Un geamăt adânc s-a auzit din străfundul unui trup prăvălit şi calul lui Arnaut s-a cabrat, fornăind speriat. Luat prin surprindere, abatele a scăpat piciorul din scăriţă şi s-a răsucit prin aer, turtindu-şi dosul de platoşa unui cadavru. Ameţit de căzătură şi cu sângele clocotind de obidă, Arnaut s-a poticnit pe braţele desfăcute ca un hoit de oţel în agonie. Doi dintre călăreţi au sărit iute din şei, făcându-şi loc printre trupurile chircite. L-au ridicat anevoie, aşternându-i trupul imens într-un echilibru precar. Abatele s-a smucit şi, lunecând pe un petec de sânge închegat, a tras sub sine trupul unuia dintre binevoitori. Râsetele groase s-au lăţit cu aer tâmp, în timp ce alţii au descălecat negrăbindu-se să-l scoată pe abate din umilitoarea poziţie.

Peste un ceas, în cortul încăpător, doctorul alina suferinţa marelui abate. Eliberat din strânsoarea armurii, trupul flasc se lăsa muncit de mâinile pricepute, sporind iritarea lui Arnaut. 

– Gata! Ajunge! Să vină contele de Toullouse... acum. Când cel chemat şi-a făcut apariţia, Arnaut, în picioare, în sutana sa largă, îl cercetă preţ de câteva clipe.

– Să nu-ţi faci iluzii că am învins!

– Dar oraşul e mort de-a binelea, excelenţă.

– Te-am atenţionat încă de la plecare conte! Biruinţa noastră se măsoară cu fiecare oscior recuperat din moaştele sfântului Ioan Botezătorul. 

– Să cred că am ucis zadarnic atâtea suflete?

– Nu, conte. Lecţia încă nu s-a sfârşit... să crezi mai degrabă că suntem şi noi morţi cu toţii, dacă nu găsim moaştele pe care le aşteaptă Sanctitatea Sa.

 

* Fragment din romanul cu acelaşi titlu, Ed. „Ordo Ab Chao”, Zalău, 2015.

Autor: Florin Horvath