Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ars moriendi sau artist refuzând Arta (fragment)

Ars moriendi sau artist refuzând Arta (fragment)

August 2015

- Nu mai suport, jur, nu mai suport. Matei, de fiecare dată când închid ochii văd privirea aia. Văd privirea aia care urlă şi nu mai suport. 

- Unde ai văzut-o ultima oară?

- Pe stradă, ieri! Avea aceeaşi privire ca în ziua cu pricina şi continua să se holbeze la mine. Şi nu-mi pot scoate din cap imaginea aia, înţelegi?

- Înţeleg.

Atât a spus. Atât şi a tăcut şi el. De ce să mai vorbească? Pentru ce să mai vorbească? Ce să-mi spună el mie ca să nu-mi secrete glandele vomă de la artificiu? Niciun om fără să tragă din mine scârbă…

- Mai adu o bere, i-am zis uneia.

- Eu nu mai beau.

- Atunci du-te.

S-a ridicat şi s-a uitat la mine.

- Ce-i?

- Nimic.

S-a dus şi el şi s-a scurs şi alcoolul în pântecele meu, s-a întors şi el şi greaţa din pântecele meu.

- Ai grijă, mi-a zis. Să nu-nnebunești.

Am râs.

- Târziu!

M-am plimbat o noapte pe strada principală şi când s-a stors lumina din nori mi-am văzut degetele vinete. Vinete ca ochii, ca tălpile, ca venele - vinete! Şi frig ca-n mine, ca-n ochi şi tălpi, ca-n vene.

M-a ridicat careva pe umeri şi mi-am simţit patul sub mine. Nu ştiu cine, nu era vânăt, văd doar ce-i ca mine în alţii.

Am închis ochii: iar privirea aia, iar capilarele mele învineţind ochi, iar: lenjerie roşie, pat, lenjerie, lacrimi roşii, sânge pe lenjerie albă – lenjerie roşie, ţipă.

- Iartă-mă, i-am spus. Iartă-mă, te rog, iartă-mă. Te iubesc, iartă-mă. 

Repet aceleaşi cuvinte, literele îmi bubuie în creier, aceleaşi sunete – privirea – aceeaşi privire. Mă strivesc în toate şi vreau să-mi strivesc singur capul în pământ sau în cer. Şi niciunul nu-i lângă mine, m-au lăsat toţi cu moarta asta în lenjerie roşie, cu privirea vie!

În faţa ei am îngenuncheat. Logodnică – o lună până la nuntă: roşie, privirea.

- M-ai înşelat, mi-a spus. M-ai înşelat şi plânge. Plânge şi ţipă, sunt beat şi ea ţipă. Stă frumoasă în faţa mea, frumoasă cum o ştiu dintotdeauna când plânge şi ţipă.

- Taci, o implor.

Înjură.

- Taci, te rog, nu mai pot.

Înjură iar şi nu-i mai duc tristeţea, frumuseţea: mă spânzur în ele.

- Ce vrei să fac?

- Să mă iubeşti!

O ascult căci nu mai pot, o ascult şi mă loveşte, se împotriveşte, alcool în mădularele mele, sânge peste tot. Vrea s-o iubesc, o iubesc. Mă loveşte, o lovesc.

- Iar ai băut! Opreşte-te! Opreşte-te!

- Te iubesc.

Şi-o prind de şolduri şi-o strâng şi-i arăt că sărutându-mă cu diavolul, tot pe ea am s-o iubesc.

Apoi doarme, eu plâng. Mi s-a cutremurat corpul, s-a scuturat de alcool, ea doarme, eu plâng.

- Ce ţi-am făcut? Dumnezeule!

Nu se trezeşte. Arunc apă peste ea.

- Ce-am făcut, Doamne, ce-am făcut?

Ochii i se învineţesc, buzele i se deschid să le ating. Se zbate şi tace.

 

Privirea.

 

Se uită fix la mine cu buzele deschise, se uită fix, are sânge în partea stângă a frunţii şi-i curge pe obraz cum îi curge privirea pe mine. 

- Iartă-mă!

Se ridică – aceeaşi privire; se îmbracă – aceeaşi privire. De s-ar naşte – aceeaşi privire.

Mă arunc în faţa ei.

- Iartă-mă, pentru numele lui Dumnezeu, iartă-mă!

Tace.

- Nu te mai uita aşa, te implor, Doamne Dumnezeule. 

Mă ridic s-o prind în braţe. Ea tace nemişcată, se zbate cu privirea. Îi dau drumul.

Trânteşte uşa în urma ei.

Am mai văzut-o de trei ori de atunci: când a venit să-şi ia lucrurile (şi să-şi lase inelul de logodnă pe masă), la mănăstire şi ieri după-masă, pe stradă. 

Nu mai vorbeşte. Vorbeşte privirea pentru ea. Privirea aia blestemată vorbeşte şi luptă pentru ea. Nu mai suport. Luptă cu zilele mele, cu nopţile mele. Eram binecuvântat să-mi văd culoarea preferată de fiecare dată când închideam ochii – acum: nicio culoare. Acum privirea.

Mă lepăd, mă lepăd, mă lepăd degeaba!

Nu mă iartă, nu mă iert.

N-o iert.

Pentru ce tăcere? Pentru ce să mă umilească atât? Să-mi toarne paharele-n cap, să-mi dea palme, să mă urască. Pentru ce tăcere? Mă rog eu la Dumnezeul ei să merit tăcere? Calc eu în sălile spectacolelor ei, în şedinţele ei, în mormintele ei? Pentru ce tăcere?

Am înşelat-o pentru că-i urăsc pomeţii ăia copţi şi roşii care i se adună sub ochi când râde şi-i micşorează. Nu pot s-o iubesc până la capăt, dacă fericirea-i vine cu râsul ăla. Aş iubi-o dac-ar plânge. Pentru că-i urăsc pomeţii şi i-am zis şi s-a enervat şi atunci m-am îndrăgostit de ea. Dar când a râs haotic iar, m-am trântit în braţele prostituatelor fără pomeţi uriaşi, s-o fac să-mi sufere. Pentru ea – s-o pot iubi. I-am dat dragostea şi, în loc de zâmbet, să nu-l mai răzbun: privirea. 

Pe asta cum am s-o strivesc?

Îmi torn încă un pahar şi sunt singur în casa noastră. Un suflet ţipă din dulapuri şi mestecă parfumul ei. Mă exasperează. Parfumul ei, privirea ei – tot una!

Tot una-i şi mormântul meu, paharul, cochilia…

Şi-o să mă mântuiesc de toate, dacă ţin ochii deschişi până scuipă stropi de sânge: să-mi înroşească bluza albă, să-mi fie şi bluza roşie ca lenjeria ei – roşie.

 

***

 

Le-am spus tuturor că nu mai ţinem nunta, c-a înnebunit Elena şi-a plecat. Câţiva au venit cu mine în oraş, am băut cu ei, am rămas cu mine. N-am nevoie de nimeni să simt cum îmi curge tăria pe gât şi să ştiu că tăria aia este singura mea tărie.

Se face noapte: vineri, plâng, noaptea nu plânge, noaptea nu vede – simte, măcar nu vede, ca mine – privirea.

Mă obsedează, duhneşte a infern.

Femei pe străzi, femei lângă mine. Le iau, le ating, când le sărut – privirea – când le culc mă roade, mă muşcă.

- Opreşte-te, îi spun uneia. O împing uşor: Opreşte-te.

- Asta vrei? şi continuă mai animată.

- Nu, serios, opreşte-te. Te rog. Ia-ţi banii şi pleacă, lasă-mă, te rog.

Mă ţinteşte. Altă privire, nu…

- Du-te, nu te uita la mine, te implor… femeie, du-te.

Când pleacă, bocesc. O bancă în parc, un bocet şi milă – reţeta prăbuşirii.

M-aş simţi acasă doar într-un spital de nebuni. Acolo, doar acolo, mi s-ar ascunde durerile sub păturile lor şi-ar striga câteodată la mine. Le-aş mângâia faţa şi-aş plânge când plâng ele – când plâng durerile trebuie să plâng şi eu.

Trece pe lângă mine una. Seamănă cu Elena – o blondă şi se uită în gol.

O strig şi grăbeşte pasul.

O strig iar. Fuge.

Nu-i Elena – ea s-ar întoarce spre mine şi m-ar dezbrăca sau scuipa cu privirea ei. Elena are tăria să se uite înapoi, eu am tăria s-o simt în gât.

Parcul ăsta detestă viitorul. Parcul ăsta respiră nebuniile oraşului. Loveşte şi înghite cărămidă fără să-şi îngroape copacii.

Sunt deopotrivă cărămidă şi copaci, înghiţitul însuşi: ceva-i de la rădăcini putred în mine.

 

***

 

Tropote şi fuste scurte – femei. Una se aşază la celălalt capăt al băncii mele.

- Ai un foc? mă întreabă.

- Nu.

Îmi legăn piciorul să scap de obsesii, îmi legăn piciorul din copilărie. Unde-i clipa în care m-am pierdut?

- Poţi să nu te mai clatini? spune. Se mişcă banca şi mă enervează.

- Pot.

Stau nemişcat şi mă bântuie fiecare mare în care am călcat. Calc pe pământ ca-n mări şi mă mut pe cealaltă bancă.

Se holbează la mine în întuneric.

- Mă simt prost acum – şi zâmbeşte. Te poţi legăna şi aici dacă vrei…

- Mi-e bine.

Se ridică şi vine lângă mine. Imită mişcarea piciorului meu.

- Îţi place?

- Nu mă deranjează.

- Nici pe mine.

Linişte.

- De ce te legeni? întreabă iar.

Mă enervează oamenii ca ea – oamenii care caută oameni. Jumătăţi de oameni ca să se reîntregească – cum să nu-ţi fii de ajuns când ai fost făcut să-ţi fii prea mult?

- Să uit.

Iar linişte.

- Să uit de una, ca toţi proștii, continui.

- Aaa, răspunde, îmi pare rău.

Dacă între lumini se vede rujul, dacă roşul ce-l văd e rujul, iar albul – balele ei, dacă nu-s colţii înfigându-se în buze din pasiune – îmi place disperarea ei.

- Tu de ce te legeni?

- Degeaba.

Îi spun despre privire, când o văd că mă analizează. Îi spun din angoasă – ca nu cumva să mă mai frângă ochii.

- Du-te la o mănăstire. Caută-ţi liniştea.

Dimineaţa pocneşte ceruri, mă ridic de pe bancă şi plec. Sunt nespălat, am negru în jurul gurii, sunt singur şi caut mănăstiri.

Mă închin şi intru în curte. 

Nu sunt muritor, sunt muribund – de aceea mă închin.

Mă opresc. O femeie vorbind cu stareţa: talie, şolduri, cade părul pe ele!

- Elena! strig.

Se întoarce – privirea, iar privirea. Mă cutremur sub soare şi mi se face rău.

- Elena!

Întinde măicuţei foi şi fuge.

- Elena, Dumnezeule, Elena!

Fuge cu tot cu tăria de a se uita înapoi.

- Ce-i, dragule? întreabă femeia.

Îi spun ceva, nu-mi amintesc. Îi spun de păcatele mele până se închină, tălpile ei le strivesc:

- Cum te cheamă?

- George, maică. Cum să mă ierte Dumnezeu?

Plâng, ea stă încremenită.

- Ce George trecut la cele veşnice aveţi în familie?

- N-avem.

- Prieteni?

- N-avem.

Încremenită.

Mă întorc o clipă, Elena iese pe poartă şi – datoare – se uită înapoi. Să se mai uite doar Dumnezeu la mine cum se uită ea! Poate că-i place să înlocuiască, să-mi smulgă calmul ca să nu cunosc pacea nici în faţa Lui. Poate scârba asta pe care mi-o stârneşte cu pomeţii şi cu ochii, o umple de vervă şi caută să se înalţe.

- Ţi-a trecut numele la morţi! strigă măicuţa uitându-se în foi.

Casc ochii.

- Ţi-a trecut numele la morţi! Sfântă Maică, dragule, mi-a cerut să-i dau să facă pomelnic la morţi şi numai numele tău stă scris…

Suspin.

- Doamne, mare păcat e ăsta! Mare păcat, s-o ierte Ăl’ de sus!

 

***

 

Vreau s-o-ndreptăţesc. Beau s-o-ndreptăţesc, să nu se simtă prost că-i ea adevăratul Rău. Beau ca să mor într-adevăr.

Şi mă trezesc în parc. Acelaşi parc – aceeaşi bancă – femeia: aceeaşi femeie. Cum pot scăpa de Învierea asta infinită?

- Ai fost la mănăstire?

Tremur şi mă bâlbâi fără să-i răspund.

- N-ai fost.

- Plec.

Şi-ncerc s-ajung acasă, să pun mâna pe inelul ei şi să-l zdrobesc în palme.

 

***

 

De fiecare dată când vreau să îngheţ în parc, aia îngheaţă deja acolo. Nu ştiu ce vrea să distrugă din mine de stă ca-ntr-un mormânt. O bancă n-are să fie groapa mea comună.

- Iar?

- N-am plecat.

- Pe dracu’ n-ai plecat.

Râde.

- Mint.

- Ştiu.

Aprind o ţigară şi i-o dau ei.

- Ce ai?

- Nimic.

Mă uit la ea insistent.

- Ce ai?

- Nimic, şi asta-i problema. Că n-am nimic.

O înţeleg pentru că-mi seamănă, nu vrea întrebări că n-are nici răspunsuri. La ce să-i cos o venă când e seacă de sânge?

Scoate din buzunar un carneţel şi scrie, mâzgăleşte, desenează: omul.

- Ăsta tu eşti.

Fumez şi mă uit la desenul ei. Râd.

- Eu?

- Tu.

- De ce eu?

- Eşti la fel de urât.

Întorc privirea – nu privirea, ochii şi privirea!

- Semnezi?

- Eu?

- Da, tu, semnează.

- De ce?

- Să fi făcut ceva cu viaţa ta.

Râd iar – batjocură-i tot ce a rămas în mine. Râd şi mi se ridică mie pomeţii, râd şi mi se-ncruntă ochii, râd!

- Nu-mi urî.

- Ce?

- Pomeţii.

Iau foaia şi scriu.

- Asta-i semnătura ta?

Tac.

- „Înnebunesc”? Ce Dumnezeu?

- Aş vrea să fie asta. Să fi fost un permanent strigăt de ajutor.

A înghiţit în sec şi a închis ochii. Mă uit la ea, îşi ridică genunchii la piept, îi ia în braţe. N-are nicio trăsătură – ironia, căci trăsături am urât în Elena.

- Ce te holbezi aşa?

- Exişti?

- Nu, îmi răspunde. Nu exist.

- Prea eşti aici tot timpul.

Hohot de râs.

- Nu exist, ţi-am spus.

- Când eram singur îmi imaginam că-s alţii în jurul meu şi că vorbesc cu mine.

- Şi?

- Şi-i fi şi tu la fel. Invenţie.

Se plesneşte peste faţă. Mă uit la ea şi faţa fără urme îmi întărâtă gândul.

- Da’ ce-i, spune, oi fi perfectă?

- Nu-i asta ideea.

- Atunci?

- N-ai nicio trăsătură.

Îşi întoarce capul şi revine brusc.

- Sincer, dacă m-ai fi inventat, te-aş fi omorât. Te-aş fi omorât ca să nu mai exist. Da’ nu m-ai inventat.

Apare pe fruntea ei un rid şi i se roşesc ochii. Trăsături, pomeţi întinşi:

- Probabil.

 

* Câştigătoarea Marelui Premiu al Concursului judeţean de creaţie literară pentru elevi „Iuliu Suciu”, ediţia a XX-a, Zalău, 2015.

Autor: Cristina Chițu