Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Amintiri despre Lucian Blaga

Amintiri despre  Lucian Blaga

August 2015

Valea Drăganului

 

Mă aflu la Mamaia, pentru prima oară pe litoralul nostru, fermecat de frumuseţea mării şi de măreţia realizărilor arhitectonice întâlnite aici, fără să-mi pot opri gândul care zboară spre munte, spre valea mea din Apuseni, spre frumoasa Vale a Drăganului.

La plecare am rugat librarii din Cluj şi Turda, să-mi reţină, cât mă aflu în concediu, noua lucrare a lui Lucian Blaga anunţată în librării, „Scrieri despre artă”. Spre marea mea bucurie însă, am găsit-o la Mamaia, chiar a doua zi după sosire. O citesc cu pasiune şi amintirile prind să fiarbă...

În fiecare sâmbătă pe la amiază, lăsam bisturiul jos, puneam rucsacul în spate, treceam pe la Librăria Universităţii unde mă aştepta, fie în încăperea aceea îndrăgită de sub „Nebănuitele trepte”, fie mai târziu şi mai sus în „Sala Cipariu”, gata şi el de drum, Lucian Blaga. Călătoream întotdeauna cu un tren-cursă, extrem de aglomerat sâmbăta şi căruia rareori i se ataşa un singur vagon de clasa I, având ca staţie terminus, Ciucea. Aglomeraţia şi înghesuiala au fost atât de mari odată, încât am asistat la izbucnirea unui adevărat scandal cu o aprigă bătaie pe tema deschiderii sau nu, în mers, a geamurilor vagonului. După fiecare staţie însă, atmosfera se liniştea, pentru ca în apropierea Huedinului să ne aflăm, în întregul vagon, numai noi doi şi o tânără, care, lângă fereastra vagonului, acum spartă, citea „Doctor Faustus” a lui Victor Eftimiu. Blaga a observat pe braţul tinerei o rană superficială sângerândă şi mi-a făcut semn să mă ocup de ea, dânsa acceptând imediat ajutorul medical oferit.

Apăruse de curând în librării „Faust” al lui Goethe, în marea şi neegalata tălmăcire a lui Blaga, ediţie epuizată de câteva zile. Şi... conversaţia începu să se înfiripe.

- Faustul lui Goethe, l-aţi citit, domnişoară? 

Nu ştiu de ce, dar parcă am întrebat-o cu un uşor ton de superioritate, pentru ca replica să fie promptă şi oarecum surprinzătoare.

- Da! Şi chiar în original!

Eram obişnuit cu transformarea privirii poetului atunci când ascultă cu atenţie ceva ce-l interesa în mod deosebit. Cu două bănci înaintea noastră, ochii aceia scânteietori luaseră, ca de obicei, în astfel de ocazii, o formă uşor eliptică. Eu continui.

- Dar Faustul tradus de Blaga, l-aţi găsit, l-aţi citit?

- O, desigur! Este pur şi simplu fermecător! Vă rog să mă credeţi că am descoperit părţi care întrec cu mult în frumuseţe originalul. Este genial acest om!

- Îl cunoaşteţi?

- Nu! Dar este un zeu pentru mine. Mi-e poate ruşine să vă spun cât îl iubesc, deşi n-am reuşit să-l văd niciodată.

M-am uitat la filozof şi mi-am dat seama că nu mai avea rost să măresc tensiunea.

- Dacă lucrurile stau aşa, atunci daţi-mi voie, domnişoară, să vi-l prezint, să-l cunoaşteţi.

Toată situaţia a fost salvată de Marele Anonim, cum îi mai spuneam noi, poetului, care, emoţionat şi el, a sărutat tânăra pe amândoi obrajii, reuşind cu fineţea ce-l caracteriza, să liniştească întreg tumultul studentei. Aceasta ne-a povestit în continuare, că este studentă în ultimul an la Naturale, căsătorită cu un medic de circumscripţie din jurul Huedinului. La soţul ei se ducea acum.

Trenul opri în Poieni, staţia locului nostru de odihnă în Apuseni. Din gară, ca de obicei, ocoleam drumul cel mare, pornind pe o scurtătură, obligaţi să suim chiar de la început o pantă lungă, piezişă, pe care Blaga o urca, fără nicio dificultate, cu paşii lui compasici. După aceea, pe o potecă strâmtă, fără suişuri, în plin spaţiu mioritic, priveam plaiul românesc, lansându-ne în discuţii...

- Să ştii dragă Iubu, că există viaţă extraterestră.

- Credeţi, domnule profesor?

- Da! Eu cred în aşa ceva. De curând s-au recepţionat nişte semnale pe calea undelor, care nu sunt pornite de pe planeta noastră... şi continuă să argumenteze.

Sau, când am pătruns în defileu, să mă întrebe cu ce seamănă culoarea stâncilor de la Chesches, acolo, lângă podeţ, unde valea se strâmtorează enorm.

Avusesem lungi discuţii cu el despre pictura românească, pe care el o aprecia ca „europeană” şi cum eu eram şi sunt pentru Luchian, el ezită să se pronunţe, acceptând pe Petraşcu ca fiind cel mai mare.

- Este parcă mai cu sevă, dragă, deşi mari sunt şi Palade şi Ciucurencu.

Stâncile de pe Drăgan semănau la culoare cu pânzele lui Petraşcu şi continua să-mi explice cu lux de amănunte tehnica picturii lui Petraşcu, cel care aşternea pe pânză vopselele cu lama cuţitului.

La hotărârea mea de a-mi construi o casă moţească din bârne, a participat cu mult entuziasm, conducând aproape singur întreaga construcţie. Directivele arhitectonice le-a fixat chiar de la început, stabilind că nu ne mai aflăm în epoca semănătoristă, când folclorul era aruncat cu furca, ci acest folclor trebuie acum stilizat sau chiar creat pe el.

În mare dificultate m-a pus atunci când, lipsind o sâmbătă de pe Drăgan, meşterii au ajuns cu construcţia până la ferestre, fără a fi controlaţi de el. În sâmbăta următoare, văzând lucrarea, revoltat la culme, nu s-a lăsat până nu m-a convins să dărâm totul, pe motivul că bârnele au fost tăiate exact, geometric, folosind firezul, iar el ceruse să fie tăiate primitiv, direct din bardă. Cu multă greutate, dulgherii s-au apucat să refacă ce s-a putut, pentru ca să ne convingem apoi cu toţii de frumuseţea acelei asimetrii, opusă geometricului, „în dulce devălmăşie”, aşa cum îi plăcea lui să spună. Noaptea, pe lună, privea minute în şir construcţia, îndrăgostit în mod special de fumăriţele din acoperişul moţesc al casei.

- Priviţi ce frumuseţe! Parcă sunt nişte ochi vii! Ia uitaţi ce pleoape splendide au!

Gazda noastră de la Drăgan, Minerva Todiraş, îi cunoştea bine mâncărurile preferate, aşa că nu lipsea de la masă laptele covăsit de oaie, păstrăvii proaspeţi prinşi de Gheorghe şi pregătiţi de Minerva, aşa, cum numai ea ştia să-i facă.

Când casa era pe terminate, poetul Lucian Blaga mi-a oferit o

INSCRIPŢIE PE O CASĂ NOUĂ

Toate stau la locul lor;

Stă păianjenul în plasă

Ca într-o lume de mătasă.

Nu-l încearcă nici un dor

Din ocolul lui să iasă.

Toate stau la locul lor;

Piatră, floare şi ulcior, 

Vatră şi amnar şi iască. 

Asta-i legea tuturor,

Zări să-şi facă din pridvor, 

Să se simtă bine acasă.

 

M-a rugat mult să găsesc o soluţie să sap în grindă întreaga poezie.

Se trezea dimineaţa cu mult înaintea mea şi-l găseam dezbrăcat până la brâu în apa rece şi învolburată a Drăganului. Apoi, cu picioarele goale, ne plimbam prin roua dimineţii, printre ierburile de pe malul apei.

- Cunoşti catrenul meu cu rouă?

- Nu!

Şi începu să recite catrenul calm, liniştit, cu un timbru uşor nazal, care-mi stăruie şi acum în ureche. Am reluat versul în decursul zilei, de nenumărate ori, fermecat de frumuseţea poeziei:

„Căci roua este sudoarea privighetorilor

Ce s-au ostenit toată noaptea cântând”.

Şi nu mă mai săturam iarăşi să revin şi să-l recit din nou, extaziat.

- Dragă Iubu, te rog foarte mult reţine totul numai pentru tine! Ştii bine că am fost jefuit.

Făcea aluzie la o lucrare filozofică, tot netipărită, din care cineva s-a inspirat într-un articol sau comunicare recent apărută.

Spre seară, duminică, ne pregăteam de plecare, cu o oră şi jumătate înainte de a sosi trenul de Cluj în staţia Poieni. Drumul era splendid, tot pe jos şi tot pe scurtătură, șapte kilometri, iar căldura nu mai dogorea aşa de tare ca la venire. Dar, în momentul plecării, s-a pornit deodată o ploaie de munte cu fulgere şi trăsnete ce ne dădeau fiori, însoţite şi de grindină, care bătea violent până-n târnaţul casei. Ne-am dat seama că trenul era pierdut, trebuind să rămânem resemnaţi încă o noapte în Drăgan. 

Iată însă că, după trei sferturi de oră, ploaia încetă şi curcubeul apăru elegant de-a latul cerului, însoţit de zgomotul infernal, multiplicat de văi, al trenuleţului forestier încărcat cu buşteni. Era teoretic posibilă salvarea situaţiei noastre, dacă trenuleţul ar fi oprit să ne ia. Noi am ieşit toţi în faţa casei, cu mâinile rugătoare să oprească. M-a recunoscut mecanicul, fost pacient, a frânat zgomotos locomotiva şi noi am reuşit încă din mers, să urcăm în spatele unui vagon încărcat cu buşteni seculari, ce scârţâia îngrozitor la toate curbele. Mecanicul ne-a citit gândul, mărind viteza, şuierând asurzitor şi frecvent, iar noi am fost nevoiţi să ne ţinem cu toate puterile de vagon, pentru că totul trepida şi se înclina ameţitor. După cincisprezece minute de zgomot şi încordare, Blaga, bine sprijinit de un buştean, se apropie de urechea mea şi-mi strigă cât putu:

- Cu cine crezi tu că seamănă trenuţul ăsta?

M-am gândit desigur la vreo metaforă, la vreo figură poetică inspirată din frumuseţea acestei superbe văi, atât de îndrăgită de poet şi, normal, răspunsul meu întârzia. S-a aplecat din nou la ureche şi mi-a strigat:

- Seamănă cu Mihai Beniuc, că este mic, dar face zgomot mare!

Am râs amândoi cu multă poftă şi iar am râs, convinşi că şi Beniuc s-ar fi amuzat cu noi, în trenul care ne aducea acum liniştiţi, spre Cluj.

 

Mai - Iunie 1970                                                                          

Mamaia

Făcliei 26 Cluj                    

 

Din arhiva preotului Romul Grecu din Răhău, Sebeş, prieten al Dr. Mihai Iubu. Mama lui Romul, Aurelia Cărpinişan, a fost prima dragoste a adolescentului Lucian Blaga, fapt cunoscut din biografia filozofului din Lancrăm, Sebeş.

Autor: Mihai Iubu