Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Cristina Monica Moldoveanu

Cristina Monica Moldoveanu

August 2015

părea că ninge

 

odinioară am clădit case de chirpici pentru fiecare amintire

dar au venit apele îngheţul apele

chiar şi haina sperietorii din livada cu meri 

s-a decolorat

 

totuşi mă întrebi ce s-a întâmplat şi cum mă simt 

aş răspunde ceva aiurea 

cum ar fi vai doamne sau la naiba cum să mă simt 

dar mă abţin suntem prea singure soarele asfinte şi nu e nicio glumă 

 

degeaba mai demult jucam spânzurătoarea 

cuvintele de azi sunt proprietate privată nu le mai putem împărţi 

la cina cea de taină şedem doar noi două

două femei simple trup şi sânge

eu de azi şi eu de ieri

şi sfântul duh de mâine

nu sunt alte motive să ne minunăm este doar o noapte cu stele

 

 

epi-log

 

ai aşteptat prea mult 

s-au dus vreo treizeci de ani dintr-o răsuflare 

keops kefren mikerinos 

iar viaţa ca o apă sub deşert 

te-a înşelat mereu 

te-a împins de-a buşilea prin peşteri 

unde totul picură şi lasă gropiţă 

totul urlă

lacrimile sau râsetele rup din carne 

sunt interzise de când lumea 

te declară neom 

fiindcă sunt atâţia care plâng 

cu ochii închişi 

tu eşti doar o momâie ciuruită 

cu cât ţipi mai tare cu atât te deşiri mai mult 

nu ai loc la festinul supei caritabile 

nu înţelegi de ce 

toţi sunt ceva fiindcă tu nu eşti nimic

nu ţi-a mai rămas nicio stea arzând

ca dovadă 

printre chiştoacele din gunoiul zilei de ieri 

încă miroşi frumos te mai speli cu săpun 

copiii încă se joacă cu bile de sticlă

ţintind peretele de care te sprijini

într-o doară

 

 

fotografie de grup cu pescari

 

e crăciunul tată 

întinde-mi încă o dată palma să ne măsurăm 

dintre toţi oamenii vii pe care i-am atins 

numai palma ta era mai mare

 

dacă vrei mergem din nou mână-n mână 

şi sărim peste valuri la malul mării 

sau mă duci la teatrul de păpuşi 

unde tigrul portocaliu înghite clătite pe nemestecate 

iar noi batem din palme cu mâinile noastre mari 

 

anul acesta n-am mai crescut cozonaci şi 

n-am mai ars lumânări 

m-am ghemuit cu ochii pe jumătate închişi

cu pernele înalte la spinare 

pe o cruce zgâriată de mine cu unghiile în cearceaf 

stau la pândă 

pescuiesc ca şi tine tată 

uneori trec ore alteori trec zile fără să prind nimic 

în afara zâmbetului tău palid şi alunecos 

din ultima fotografie 

 

tată

de ce naiba n-ai aruncat buchetul de garoafe

 

 

4 metafore despre lună

 

i.

Inima mea e o fântână în care apele limpezi se ridică dacă plouă,

amestecate cu glod. 

Luna dinăuntru creşte şi se micşorează încontinuu. 

Ea rupe pâinea ei pentru mine, eu împart cu ea apa mea. 

Cu cât duc mai multe vise în spate, cu atât ea străluceşte mai tare.

 

ii.

De prea multe umbre, mi s-a umbrit drumul 

şi m-am ascuns în trunchiul unui copac bătrân. Mâine îl vor tăia.

Cuţitul însângerat e pe pământ, acoperit cu ţărână. 

Mă simt ca un om care nu a avut umbră niciodată, fie soare, fie lună.

 

iii.

Chiar înainte de răsărit când visele bat puternic la poarta conştiinţei, 

o orhidee cenuşie creşte sub pleoapele mele. 

Un fluture de noapte adormit pe zaharniţa albă.

Dar dacă însăşi luna nu este decât urma imprimată de o floare uscată 

pe irisul unui ochi de copil?

 

iv.

Dacă îndrăzneşti să dai colţul casei unui poet din Veneţia 

se va deschide o poartă neagră către podul cu vechituri. 

Acolo luna se învârte pe un disc de patefon. 

Mereu aceeaşi melodie, peste ape şi orezării, dincolo de stăvilare sau oceane,

dincolo de migraţiile păsărilor albe în orice anotimp.

 

 

cartea în esperanto

 

întotdeauna ştiu negreşit că este duminică 

după cum omentul mic şi omentul mare învelesc măruntaiele mele 

soarele nu se lasă mereu prins azi este ca un arici temător dar 

lucrurile încă au umbră moale şi catifelată ofelia descântă melcii 

închişi în casă zmeura sălbatică şi zidurile văruite suspinele de tămăduit 

care nu vor să-şi dea sufletul din cuşca toracică daniel se luptă cu visele 

şi apucă balaurul de coarne în definitiv heraclit nu avea dreptate 

în creierul meu este o baie de aur o vână groasă pe care o sondează 

minerii cu lanterne şi cască de protecţie mereu în acelaşi punct de foraj 

 

din toate acestea la sf­ârşit va răm­âne numai iubirea 

iubirea pepită curată pentru voi dragostea mea fără aripi oameni buni 

samariteni la toate rănile răspântiile cărările care duc toate către soare

de o bună vreme

Autor: Cristina Monica Moldoveanu