Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Filmo-grafiile Simonei: Chef (2014)

Filmo-grafiile Simonei: Chef (2014)

August 2015

În romanul În căutarea timpului pierdut, Proust foloseşte madeleinele ca artificiu narativ, pentru a putea detalia prin intermediul memoriei afective, involuntare, biografia protagonistului. Muşcând din madeleină, personajul-narator retrăieşte intermitenţe fugare din propria-i copilărie, sclipiri de conştiinţă fixate la nivelul memoriei în sertare uitate, pe care doar senzaţiile olfactive şi gustative ce realcătuiesc evocativ un puzzle le pot aduce la suprafaţă. 

„Ca la mama acasă” e dincolo de fixarea calitativă şi un tobogan afectiv, care alunecă până în cele mai intime resorturi ale noastre. Nu e de mirare că în ultima perioadă canalele de televiziune au asaltat telespectatorii cu show-uri culinare. 

Filmul pe care vi-l propun este o astfel de călătorie vizual-gustativă. Carl Casper, jucat de Jon Favreau (în instanţă triplă de regizor, scenarist şi personaj principal şi chiar mai mult de atât, de ucenic de probă al unui chef adevărat, Roy Choi) este un chef (un maestru bucătar), care are teoretic un job ce îl pasionează: lucrează într-un restaurant, are clienţi fideli şi e pe punctul de a fi recenzat de un critic culinar. Agitaţia iniţială a personajului e de înţeles: fiecare om doreşte să fie apreciat pentru ceea ce este şi pentru ceea ce face. Pentru ceea ce face este apreciat, pentru ceea ce este, nu. De aici începe drama personajului: nu i se permite să fie creativ. Şeful său (Dustin Hoffman) îl tratează ca pe un angajat de care se poate debarasa uşor dacă acesta iese din rând. El mizează pe soluţiile comerciale, bătătorite cu care este obişnuit, însă pentru Carl, soluţiile impuse sunt extrema umilinţă. Pentru mine – ca spectator care valorizează până la un anumit punct o producţie cinematografică – empatizarea care are efect cathartic, e esenţială.

 Când recenzia culinară îi este nefavorabilă datorită meniului impus, acesta îşi pierde cumpătul. Câţiva clienţi amabili se reped să-l filmeze şi, în scurt timp videoclipul devine viral, năruindu-i cariera. Datorită fiului său, Percy (Emjay Anthony), Carl descoperă cum tehnologia poate nu doar să-ţi ruineze cariera, ci şi s-o salveze. Şi mai mult de atât, tot datorită copilului Carl redescoperă cum să fie tată, cum să-i facă pe ceilalţi fericiţi. Călătoria lor americană în camionul în care se prepară şi se vând sendvişuri e presărată de reţete, care se vor fixa în memoria afectivă a fiului, dar şi pe retina cinefilului, fiindcă regizorul ştie cum să acorde timpul necesar mărunţirii diverselor zarzavaturi, care sunt filmate în prim-plan cu obsesie microscopică sau grătarelor încinse pe care sfârâie bucăţi suculente de carne. Percy postează videoclipuri optimiste şi pline de culoare din această călătorie, care surprinde transformarea relaţiei tată-fiu, iar fundalul sonor este asigurat de ritmuri cubaneze. Mâncarea devine în acest context doar un catalizator emoţional.

De altfel, filmul este destinat vizionării în familie. Este un film luminos, optimist, numai bun pentru o duminică târzie. N-aş putea spune că este un film genial sau că jocul actoricesc este ireproşabil. Are multe scene previzibile. Iar lucrurile se întâmplă să meargă ca unse într-o Americă în care visele tind să devină realitate. Dar este un film drăguţ din care putem învăţa câteva lecţii despre lucrurile cu adevărat importante în viaţă. Poate de aceea au acceptat să joace în el actori cu experienţă ca Dustin Hoffman sau John Leguizamo (în rolul lui Martin, prietenul lui Carl). Scarlett Johansson sau Sofía Vergara însă nu m-au impresionat. Prima, deşi frumoasă, pentru că face un rol minor şi este neesenţială în elaborarea firului narativ, iar a doua pentru că nu se abate cu nimic de la imaginea matrice din sitcomul „Modern Family”. Cu toate acestea, alţii au părut să-l aprecieze mai mult: filmul a câştigat premiul publicului la Tribeca Film Festival în 2014, iar Jon Favreau a fost nominalizat pentru titlul de cel mai bun actor de comedie la Broadcast Film Critics Association Awards în 2015. De altfel, Jon Favreau a fost şi preferatul meu în acest film. Pentru cei interesaţi de filmografia sa, trebuie să menţionez că el este mai cunoscut ca producător sau producător executiv pentru o serie de filme precum: „Swingers” (1996), „Made” (2001), „The Big Empty” (2003), „Hooligans” (2005), „Iron Man” (2008) şi „Iron Man-2” (2010), „Cowboys and Aliens” (2011), şi mai puţin ca actor în roluri notabile, deşi a apărut ca personaj secundar sau episodic în câteva producţii hollywoodiene ca: „Lupul de pe Wall Street” (2012), „Iron Man-3” (2013), „Identity Thief” (2013), „People like us” (2012), „Four Christmases” (2008) ori „Daredevil” (2003).

Autor: Simona Ardelean