Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

August 2015

Cînd viaţa poate fi motivată doar de iluzia scrisului, cînd timpul se măsoară în pagini mîzgălite, ceva din fiorul ei organic s-a diminuat. Eşti deja trecut cînd simţi că mai ai doar cîteva pagini de trăit. Uneori mă umplu de viaţă chiar din golurile ei devastatoare. Tentaţia ei vine pe măsura propriei imposibilităţi. Trec dintr-o eternitate a clipei în alta, purtîndu-mi umbra printr-un vis uitat de timp.

 

*

Cei care se luptă cu Dumnezeu se luptă, de fapt, singuri. Căci a învinge în această luptă înseamnă, de fapt, a te învinge, a-ţi măsura inconceptibilităţile. O credinţă adevărată nu trebuie să se teamă de controverse, de negări şi nihilisme. O credinţă trebuie să se teamă doar de ea însăşi, de cei mai înfocaţi apologeţi. În cazul nostru, ar trebui să ne temem de un „creştinism fără religie”. Numai că „Dumnezeu s-a sufocat în teologie şi morala în moralitate”, cu o afirmaţie nietzscheană.

 

*

Tot timpul se poate concentra într-o singură clipă, după cum o clipă poate conţine tot timpul. Eternitatea leagă doar două clipe. Moartea ne plasează într-o eternitate golită de timp. Ea aboleşte timpul ca durată, îl returnează propriei inexistenţe. Căci „eternul e mai vechi decît temporalul”, după o aserţiune a lui Kierkegaard.

 

*

Eul – o lume descompusă în mai multe absenţe. Sau o absenţă descompusă în mai multe lumi. Pînă la urmă, din noi nu rămîn decît oasele cîtorva iluzii. Tradusă în cuvinte, lumea de-vine o altă lume. Poate cea pe care o tot aşteptăm. Noi citim lumea în chiar momentul în care se scrie. Nu mai avem răbdare să o dăm la tipar… Tăcerea este doar răgazul dintre două semnificaţii. Lumea – o carte scrisă cu absenţele noastre.

 

*

Cineva păşea cu urmele noastre pe ziduri, prin adîncul acela scorojit. Abia dacă mai puteam ţine respiraţia în frîu. Abia dacă mai puteam invoca vreun diluviu, devoratoarele melancolii. Abia mai puteam planta un suspin în amurg. Acolo unde toate se varsă în sîngele nostru pustiu.

 

P.S.: Aparent auster, entuziast şi ferm în egală măsură, cu o personalitate care impune respect, profesorul Petru Bonţea s-a retras din învăţămînt, după o prodigioasă activitate. Trecut prin toate ierarhiile sistemului educaţional, de la profesor, director de şcoală, inspector de specialitate, distinsul dascăl de biologie rămîne un reper pentru mediul şcolar de la noi. Nu doar şcoala unde a activat, ci întregul învăţămînt este mai sărac după retragerea acestui profesor care lasă un mare gol în urma sa.

Implicat nu doar în pedagogia şcolii, ci şi în restructurarea ei, Petru Bonţea a încercat şi să anime învăţămîntul în general, a încercat să conecteze Liceul Tehnologic din Sîg – acolo unde şi-a încheiat misiunea ca director – la valorile şcolare europene. Cu ocazia unei scurte revederi, m-a impresionat profund proiectul pe care l-a demarat pentru şcoala de aici, despre care mi-a vorbit cu patos, cel mai amplu care s-a imaginat vreodată, dar care s-a împotmolit, probabil, în veşnicele metehne româneşti. Melancolic şi dubitativ, în legătură cu acest ambiţios proiect instituţional, reputatul profesor poartă încă în suflet rana neterminării lui totale. După un schimb profesional efectuat în Olanda, a valorificat această experienţă în beneficiul şcolii şi al elevilor săi. Format la Universitatea clujeană, face parte dintr-o generaţie care a avut cartea drept căpătîi existenţial, fiind deschisă mereu spre valorile ştiinţei şi culturii, spre tot ceea ce dă o dimensiune spirituală vieţii. Model de vocaţie pedagogică şi altruism, om al argumentelor raţionale şi al soluţiilor clare, spirit civic şi interlocutor redutabil, Petru Bonţea rămîne conectat la lumea şcolii şi a culturii, de care nu s-a despărţit decît aparent.

Locuind peste drum de şcoală, mi-l închipui cum tresare la fiecare sunet de intrare la clasă, cum rememorează şirul generaţiilor pe care le-a învăţat tainele biologiei, cărora le-a gestionat într-un fel sau altul destinul, cum, cu aceeaşi severitate a conştiinţei, face bilanţul unei vieţi puse în slujba şcolii. Auzindu-i vocea gravă, din cînd în cînd, gîndul mă duce instantaneu la cei doi ani petrecuţi în şcoala din Sîg, la un trecut care ne cuprinde în vălul său impenetrabil… De aici, dintr-un colţ de suflet, îi urez La mulţi ani!

Autor: Ioan F.Pop