Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Lea, povestea familiei mele”

„Lea, povestea familiei mele”

August 2015

În urma Dictatului de la Viena din 30 August 1940, când s‑a cedat Ungariei Ardealul de Nord, tinerii au plecat din Cluj în refugiu şi s‑au stabilit la Bucureşti, unde trăia sora lui Ernő, Fany. Locuiau la ea şi zilnic ieşeau în căutare de lucru. După o lucrare de probă pe care a dat‑o la un atelier de mobilă, Ernő a fost angajat imediat şi patronul, fericit că poate angaja un meseriaş atât de bun, i‑a promis un salariu mai mare decât intenţionase iniţial. Rózsi a fost refuzată peste tot unde a încercat.

– Jidance nu angajăm! îi spuneau.

S‑a oferit şi ca femeie de serviciu, dar a primit acelaşi răspuns. Cât timp au stat la Fany, gătea şi curăţa locuinţa. Salariul bun primit de Ernő le‑a permis să închirieze o cămăruţă mică la o familie de evrei, nu departe de locuinţa lui Fany.

În 14 septembrie 1940, prin Decretul Regal nr. 3151, statul român a devenit stat naţional legionar şi s‑a format un nou guvern cu participarea legionarilor. În scurt timp, printre alte decrete privitoare la evrei, se promulgă un decret care prevedea concedierea treptată a evreilor angajaţi. Ca urmare, patronul, deşi ţinea la Ernő, l‑a concediat, de frica legionarilor. 

Fără să fie obligat, i‑a înmânat o sumă de bani suficientă pentru a se descurca o perioadă scurtă de timp.

S‑au intensificat maltratările evreilor. Din cauza situaţiei de teroare create de Garda de Fier, care asalta cartierele evreieşti, incendiind sinagogi și devastând locuinţe, traiul în Bucureşti devenise foarte periculos. Nu erau speriaţi pentru că trecuseră şi la Cluj prin evenimente asemănătoare.

Rózsi se îmbolnăvi din nou, i se rupsese o venă la plămâni. Două luni a zăcut între viaţă şi moarte. Era necesar să se hrănească bine, dar flămânzea. Era iarnă şi în cameră era frig, geamurile îngheţaseră. Părinţii o chemau acasă… Iată un fragment din scrisoarea de răspuns: 

„...Mă cunoşti, m‑am hotărât şi am pornit la drum şi acum sunt locuitoare a capitalei Bucureşti. Nici pe departe nu e cum am sperat. E o catastrofă din toate punctele de vedere. Evreimea din România este într‑un mare pericol. Noi legi antievreieşti ne fac viaţa aproape imposibilă. Sunt diferite persecuţii făcute de mişcarea legionară. Îngrijorarea în comunitatea noastră e mare. Ştim că nici la Cluj nu e mai bine, dar crezi că l‑aş putea părăsi pe soţul meu, care nu mai vrea să se întoarcă?”

Şi gazda lor a fost afectată de efectul decretului şi ştiind că în noua situaţie nu ar găsi alt chiriaş, dar şi cu speranţa că situaţia nu va dura prea mult, le oferi camera pe o perioadă scurtă, fără chirie, doar cu o contribuţie la cheltuieli. Ernő, care cutreiera cartierul în speranţa că ar putea ajuta ocazional vreun patron şi să ia câţiva bănuţi, s‑a întâlnit cu un fost prieten, evreu, pantofarul Chaim Haim din Vatra Dornei. Pe o bancă în parc au discutat despre noile evenimente, iar prietenul, asigurându‑l că localitatea sa de baştină fiind mai mică, nu aveau loc acţiuni aşa de dure şi evreii locali se ajutau între ei, îl îndemnă să meargă cu el la Vatra Dornei. Au mers acasă şi, după ce‑i explică lui Rózsi situaţia, și‑au împachetat puţinele lucruri pe care le aveau, şi‑au luat rămas bun de la gazdă şi au plecat toţi trei la Fany pentru a‑i povesti şi ce au hotărât. Ea nu prea era de acord, dar a înţeles situaţia complicată şi le‑a dorit drum bun. În aparenţă era aşa cum le spusese, însă în Vatra Dornei destinul i‑a urmărit şi, împreună cu mii de evrei, printre care şi prietenul lor cu familia sa, au fost deportaţi în Transnistria.

O parte din drum l‑au făcut îngrămădiţi în marfare, iar restul pe jos. Mii de evrei au murit în timpul marşului morţii către lagăr. Cei ce cădeau erau bătuţi sau împuşcaţi, alţii mureau de epuizare şi de boli. Au fost deposedaţi de bani şi bijuterii, pe care trebuiau să le predea soldaţilor însoţitori, dar puteau păstra sacii, pachetele sau micile valize cu alimente şi diferite haine. Au fost ameninţaţi că toţi cei asupra cărora se vor găsi bijuterii vor fi împuşcaţi.

Rózsi şi‑a scos verigheta de pe deget şi i‑a întins‑o celui care colecta obiectele de preţ. Degetul lui Ernő era umflat şi nu reuşea să‑şi scoată verigheta, dar pe urmă şi‑a uns degetul cu salivă şi verigheta i‑a alunecat, căzând pe jos. Speriat, a început s‑o caute, dar nu dădea de ea. Era îngrijorat că dacă cineva a văzut verigheta, se va crede că nu a vrut s‑o predea. Pe de altă parte, dacă mai stătea aplecat, putea atrage atenţia şi era mai rău. A luat‑o de mână pe Rózsi şi a tras‑o după el, reuşind să se liniştească doar când s‑au îndepărtat de la locul unde‑i căzuse verigheta. 

Seara au oprit într‑un sat unde soldaţii i‑au împărţit în nişte grajduri păzite. Aici se puteau culca pe paiele umede şi murdare. Ernő, un om pedant, credea că ar fi fost mai bine să‑şi dea jos pantalonii ca să nu‑i murdărească. Şi‑a scos pantalonii, voia să‑i împăturească şi atunci a simţit că ceva i‑a lovit piciorul. Se aplecă şi ridică verigheta care căzuse din manşeta pantalonului. Se gândea că dacă o predă acum nu avea să fie crezut şi va fi împuşcat. A ascuns verigheta într‑o grămadă de fân şi s‑a culcat. Numai a doua zi i‑a povestit soţiei ce păţise şi că a lăsat verigheta acolo unde o ascunsese… 

Într‑un anotimp friguros şi ploios, obosiţi şi murdari, au ajuns la Moghilev Podolski, un oraş distrus de incendii şi inundaţii şi care în urma războiului a devenit zonă militară germană, iar în 30 august 1941 avea să treacă sub administraţie militară românească. 

Autorităţile au organizat un ghetou unde deportaţii au fost repartizaţi în locuinţe sau case părăsite. Fără condiţii de igienă elementare, câte 5–10 persoane erau îngrămădite în odăi destinate în trecut unei singure familii. Erau obligaţi să poarte ca semn distinctiv o stea cu şase colţuri cusută pe haine, în partea stângă a pieptului. Mai târziu, această dispoziţie a fost anulată. Ghetoul era foarte aglomerat. Nu trecea o zi să nu sosească noi deportaţi. Cei care încercau să evadeze sau nu respectau regulamentul riscau să fie împuşcaţi.

Lui Ernő şi Rózsi, care fusese binecuvântată cu sarcina mult dorită tocmai în această perioadă cumplită, li s‑a repartizat o încăpere de 2 × 4 m, pe care trebuiau să o împartă cu familia Gottlieb, compusă din trei persoane: Elemér, soţia sa Rózsika şi fetiţa lor, Kati, care încă nu împlinise un an. Casa era pe cale să se dărâme, fără uşi şi ferestre. Cei doi bărbaţi au reuşit s‑o repare cât de cât ca să poată rezista la frig. Se înţelegeau foarte bine și se sprijineau reciproc pentru a putea supravieţui. 

Aici m‑am născut eu la 1 aprilie 1942. 

Mama a fost ajutată să nască de buna ei prietenă, Fany Weissbrod, moaşă de profesie. Prietenia lor avea să continue şi după eliberare. Soţul ei, Max, era farmacist și va lucra o scurtă vreme la Huedin, apoi va deschide o farmacie chiar în locuinţa lor din Cluj de pe strada Horea. După război, Fany, care cunoştea perfect limba rusă, a devenit translatoare. 

Rózsika Gottlieb avea lapte, aşa că o putea hrăni pe Katica, în schimb mama nu mă putea alăpta. La început am fost hrănit cu apă puţin îndulcită şi suc stors din cartofi cruzi, iar mai târziu cu „delicatese”, precum suc din morcovi, adunați de la gunoiul bucătăriilor. Sfecla de zahăr fiartă a devenit o mâncare hrănitoare pentru mine şi o completare importantă în alimentaţia celor două familii. Sfecla era procurată noaptea, cu riscul vieţii, de Elemér din grădinile ucrainenilor. Tot noaptea risca, adunând lemne, lucru interzis, pentru ca cei doi copii să aibă cât de cât căldură. Dacă‑l prindeau, l‑ar fi împuşcat.

Tata se mai angaja să facă orice muncă la casele ucrainenilor, ca de pildă săpatul grădinii sau curăţatul latrinei, fiind plătit cu alimente sau, foarte rar, accepta şi ruble. 

Oamenii din preajma lor deveniseră pesimişti, convinşi că viaţa lor se va termina acolo în lagăr. Cele două familii tinere, Klein şi Gottlieb, erau mai optimiste, reuşind să se încurajeze reciproc şi să facă tot posibilul ca viaţa lor să poată decurge cât mai bine, în limita posibilului. Din cauza pericolelor, multe din acţiunile lor de supravieţuire erau ţinute în secret. 

În acea vreme, la Moghilev, erau peste 12.000 de deportaţi. 

 

Andrei cu părinţii în ghetoul din Moghilev Podolski

În 2011, Katica, care astăzi trăieşte în Germania, mi‑a trimis cartea scrisă de mama ei, Rózsika. Uluit am citit următoarele despre mine:

„Copilul urla! Îi era foame! Ce se putea face? L‑am alăptat. Puteam s‑o fac, pentru că după naşterea băieţaşului, am alăptat‑o pe Katica doar trei luni şi lapte aveam din abundenţă”. 

A fost prima dată că am auzit despre asta, dar mă bucur că astfel am o legătură şi mai apropiată de Rózsika. Am ţinut mult la Rózsika şi Elemér, care au fost în preajma mea din copilărie şi am apreciat ataşamentul prietenesc faţă de părinţii mei. Toată viaţa au fost oameni deschişi, veseli şi au rămas optimişti, transmiţând acestea celor din jur. 

În august 1943, Rózsika împreună cu Katica au reuşit să evadeze din lagăr, trecând Nistrul înot, lăsându‑l în urmă pe Elemér, care avea să evadeze mai târziu. Nu ştiu dacă părinţii mei aveau cunoştinţă de planurile familiei Gottlieb, dar ştiu că noi am rămas acolo până la eliberare.

Despre cele petrecute în lagăr, Rózsika şi Elemér mi‑au povestit peste mulţi ani, cu prilejul unei vizite pe care mi‑au făcut‑o în Israel. 

*

Mama, femeie sociabilă, s‑a împrietenit cu multe deportate şi cu unele a ţinut legătura şi în anii următori. Una dintre ele este poeta Relly Blei, care i‑a dedicat o poezie mamei mele, acolo în lagăr. 

În lipsă de hârtie, a scris‑o pe versoul unei pagini ilustrate rupte dintr‑un lexicon, pe care a semnat autoarea:

 

Ţie, dragă Rózsi,

 

Prietenă scumpă, prietenă dragă, 

Azi pentru tine vreau să scriu 

Nu e un cântec, nu‑i o romanţă

E doar durerea sufletului meu.

Sufletul meu nu este o carte 

Cu literă clară în care citeşti 

Nu este o apă ce curge agale 

Şi multe adâncuri într-însul găseşti.

Dar nu crede, dragă, că dacă vreodată 

Eu nu ţi‑am spus totul, atunci te‑am minţit

În mine‑s adâncuri, în mine‑s abisuri

Şi sufletul meu e mereu chinuit. 

Cum marea se zbate de ţărmuri 

Bătute de vânt şi furtună întâlnite‑n ea, 

Tot astfel se bate în mine un demon 

Şi nu un înger şi lupta e grea. 

Nu cred că sunt geniu, nu, sunt o fiinţă 

De patimi şi doruri bătută mereu 

Şi ţie, tovarăşă, prietenă scumpă,

Aş vrea să‑ţi spun ce mă doare 

şi ce mă apasă 

Să pot să‑ţi dezvălui inima mea,

Dar nu pot, şi‑n mine duc mai departe 

povara şi lupta e grea.

 

Relly Blei a fost deportată din Cernăuţi. S‑a născut în 15 iunie 1913 în satul Arbora de lângă Rădăuţi şi a murit tot la Rădăuţi, în 22 septembrie 2000. A publicat cinci volume de poezii în limba idiş.

*

Ernő, aflat într‑o condiţie fizică şi de sănătate şubredă, era luat zilnic sub pază armată şi dus la reconstruirea podului de cale ferată de peste Nistru sau la repararea drumurilor ce duceau spre front, munci grele şi istovitoare. Fiind remarcat de un ofiţer pentru îndemânarea şi hărnicia lui, a fost trimis la lucru într‑un garaj al armatei germane din localitate. 

Sufereau de foame, raţia de 20 de grame de pâine din orz amestecat cu tărâţe şi paie fiind insuficientă. Tata reuşea să obţină cantităţi mici de alimente, făcând troc cu localnicii ucraineni, dând în schimbul hranei, obiecte personale sau haine. Alimentele erau împărţite între cele două familii, astfel încât femeile să primească mai mult. 

La retragerea din Moghilev Podolski, sovieticii au distrus toate unităţile industriale, centrala telefonică, turnătoria, uzina electrică, toate fiind obiective foarte importante pentru autorităţile militare care ocupaseră regiunea.

Inginerul Siegfried Jägendorf, evreu deportat din Rădăuţi, care a fost reprezentant al firmei Siemens, a găsit o cale de salvare pentru deportaţii din Moghilev, propunând autorităţilor refacerea utilităţilor şi repararea atelierelor distruse cu forţa de muncă a deportaţilor. La început, ideea ca deportaţii să lucreze la acest proiect nu era agreată de autorităţile care au avut în plan ca Moghilev să fie doar un loc de tranzit pentru deportaţi, în drum spre alte lagăre în Transnistria. Asta ar fi fost condamnarea aproape sigură la moarte a majorităţii grupului de deportaţi aflat în acel moment în Moghilev. 

În final, autorităţile au acceptat oferta lui Jägendorf, care a pus câteva condiţii: meseriaşii calificaţi să fie aleşi numai de el, aceştia să nu mai locuiască în ghetou, ci împreună cu familiile lor în apropierea turnătoriei, să se înfiinţeze o cantină şi să primească mai multe medicamente necesare pentru combaterea tifosului pandemic. Din cauza foamei şi frigului se înmulţiseră şi cazurile de boală, crescând pe zi ce trecea mortalitatea în rândul evreilor deportaţi. Jägendorf a reuşit să convingă autoritățile, explicând că deportaţii vor lucra mai cu spor, ştiindu‑şi familiile aproape şi având hrana asigurată. 

Prefectul a cerut să înceapă lucrul cu 100 de evrei, restul urmând să meargă mai departe, dar Jägendorf (care‑l cunoştea pe prefect încă din tinereţe) a reuşit să‑l convingă ca să aprobe începerea lucrărilor cu 1200 de deportaţi. 

Au fost angajați numai muncitori calificaţi, care trebuiau să dovedească experienţă. Printre ei se numărau tata şi Elemér, care au fost repartizaţi la reconstrucţia turnătoriei: tata la atelierul de tâmplărie şi Elemér la atelierul mecanic. Cele două familii s‑au mutat lângă „Turnătorie”, rămânând împreună, dar într‑o cameră mai mare.

Condiţiile de trai ale familiilor celor aleşi la muncă s‑au îmbunătăţit puţin faţă de ale celor care au rămas în ghetou. Alimentele primite nu erau mai bune, dar erau mai multe. Tata, având legitimaţie de muncă, putea să circule ziua în oraş. Nici asta nu era fără risc, pentru că autorităţile germane făceau razii dese pentru a aduna oamenii la diferite munci, fără ca familiile să fie anunţate. Mulţi dintre cei adunaţi astfel au dispărut pentru totdeauna.

Pe lângă munca de la turnătorie, tata reuşea să confecţioneze diferite obiecte din lemn, pe care le schimba cu soldaţii şi localnicii ucraineni pe alimente. Obţinând lentile de la un fotograf ucrainean a confecţionat lupe care, în lipsa ochelarilor, erau foarte căutate de localnici, dar şi de militari. A mai făcut saboţi de lemn, cutii mici pentru păstrarea documentelor, albume şi portţigarete cu un mecanism de deschidere foarte ingenios.

 

Lucrări făcute de tata pentru schimb pe alimente. În album, 

fotografia micuţului Andrei în Moghilev Podolski

Siegfried Jägendorf a reuşit ce şi‑a propus, mărind numărul muncitorilor evrei şi datorită acestei acţiuni, majoritatea deportaţilor au rămas în viaţă. Mult timp, în România, nu s‑a ştiu prea multe despre acest om. Sigfried Jägendorf a devenit cunoscut de‑abia după 1997, anul în care a apărut la Editura Hasefer traducerea cărţii Minunea de la Moghilev. 

Moghilev Podolski a fost eliberat de Armata Sovietică la 13 aprilie 1944. Tatăl meu, împreună cu alţi foşti deportaţi, a fost înrolat „voluntar” şi dus pe front în regiunea Tamb. Mama a încercat să protesteze, dar fără succes. Ne‑am dus la Cernăuţi cu intenţia de a aştepta acolo eliberarea tatălui. Părinţii corespondau prin poşta militară şi se consolau reciproc, ambii sperând că în scurt timp îl vor elibera pe tata.

Într‑una din cărţile poştale, tata, care era şi un bucătar priceput, scria cam ce gătea pentru el atunci când mâncarea primită nu era suficientă, exprimându‑şi regretul că unele supe nu sunt aşa gustoase în lipsa rântaşului pe care acolo nu‑l putea pregăti. 

După primirea cărţii poştale, mama a pregătit un borcan mare de rântaş pe care l‑a pus în primul pachet de alimente, dar a uitat să scrie pe borcan ce conţine. Spre amuzamentul ei, tata i‑a scris: 

„Dragostea mea, conţinutul borcanului a fost extraordinar! Uns pe pâine a fost o delicatesă. De unde ai reţeta?...” 

Un rezumat al evenimentelor petrecute de părinții mei în acea perioadă a apărut în prima scrisoare a mamei către sora ei, Mariska, după eliberarea din lagărul de la Moghilev. Scrisoarea este datată 26 octombrie 1944.

„După mulţi ani, în sfârşit pot să dau un semn de viaţă despre noi. Sper că această scrisoare vă găseşte în viaţă şi sănătoşi şi că de la tine voi afla veşti despre scumpii părinţi şi despre fraţii şi sora noastră rămaşi la Cluj, dar şi despre voi de care de 4 ani nu mai ştiu nimic.

Trei ani am fost deportaţi într‑un lagăr din Transnistria, care acum a fost eliberat şi am venit în Cernăuţi unde îl aştept pe Ernő. El a fost înrolat în Armata Roşie. Nu îţi pot descrie în cuvinte suferinţele îndurate, foamea şi chinurile suferite în aceşti 4 ani. În lagăr l‑am născut pe Andrei, care acum are doi ani şi jumătate. Este un băieţel dulce, blond, seamănă cu tatăl lui. Eu lucrez într‑o drogherie. În acest timp copilul e la creşă, iar seara îl aduc acasă. E singura mea fericire în trista mea viaţă. Mariska dragă, mi‑aş da viaţa să aflu veşti despre părinţi. Aici circulă zvonuri groaznice, că acasă au fost ucişi toţi evreii. Vreau să sper că nimic nu e adevărat, e cumplit...

Sunt foarte slabă. Lagărul m‑a îmbolnăvit şi mai mult, dar trebuie să rezist pentru copil, are nevoie de mama lui…

Rózsi” 

 

În urma celor întâmplate, părinţii mei s‑au îndepărtat de credinţă. Nu mai puteau crede în cineva care a permis uciderea şi suferinţa a milioane de oameni şi copii nevinovaţi.

Chiar a fost o MINUNE că în condiţiile existente m‑am născut şi am rămas în viaţă. Sigur că nu ar fi fost posibil acest lucru fără ajutorul şi dăruirea multor deportaţi din jurul părinţilor mei. Ştiam de aceste evenimente din copilărie, dar multe lucruri le‑am înţeles doar la vârsta maturității. Trăiesc cu o profundă recunoştinţă şi respect faţă de evreii deportaţi, mai ales pentru că au putut arăta omenie şi solidaritate, chiar şi în acele condiţii neomeneşti.

 

(fragmente din cartea „Lea. Povestea familiei mele”, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2014)

 

 

Ştiu de existenţa a numai patru copii născuţi în acest lagăr şi rămaşi în viaţă: Decsei Nicolae (astăzi Preşedintele Comunităţii Evreilor din Satu Mare), Herţeanu Speranţa (Israel), Viertel Heinz (Israel) şi Klein Andrei (Israel‑România).

*

Mama era într‑o stare sufletească îngrozitoare. Auzind de ororile petrecute în Ardealul de Nord şi neştiind ce s‑a întâmplat cu familia ei, a cerut repatrierea împreună cu mine. S‑a aprobat, iar pe 4 mai 1945 am sosit acasă. La acea dată, tata se afla într‑un batalion de construcţii la Stroicolona, aşa că mama lăsase la o vecină din Cernăuţi documente cu care tata putea reveni la Cluj.

Abia la Cluj a aflat mama că părinţii ei, tatăl soţului şi trei fraţi ai lui, precum şi multe alte rude, prieteni şi vecini au fost deportaţi la Auschwitz, de unde nu s‑au mai întors. 

 

Autor: Andrei Klein