Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Amintirea ca „întremare”: Stela-Maria Ivaneș, Confesiuni necenzurate

Amintirea ca „întremare”: Stela-Maria Ivaneș, Confesiuni necenzurate

August 2015

Cunoscută scriitoare, realizatoare de emisiuni radio și tv, cu o practică îndelungă la Studioul Teritorial de Radio Cluj, Stela-Maria Ivaneș a simțit, cu trecerea anilor, nevoia de o tot mai acută și irepresibilă confesiune. Ca atare, a găsit o formulă de convorbire-destăinuire cu fiul său Chris, căruia dorește să-i lase ca într-un fel de scriere testamentară o serie de povețe și sfaturi pentru viitor. Cartea este un fel de Învățături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în versiune modernă. Spre a-și deruta și mai deplin cititorii, autoarea își subintitulează aceste destăinuiri pedagogice „roman” (epistolar), cu toate că toate personajele sunt desprinse din realitatea cea mai palpabilă, iar amintirile, probate documentar, vin să accentueze starea de urgență și de adevăr taumaturgic. E de observat în același timp stilul eseistic și colocvial definitoriu, vizând spațiul de dezbatere al unuia dintre cele mai dezinhibante și mai oneste reportaje despre oamenii și locurile Clujului intelectual. Cât despre ficțiune, ce să mai vorbim? Tot ce este material epic a fost trăit pe viu de autoare, începând cu întâmplările de pe Strada Română din Beiuș, cu casa părinților de aici, unde autoarea poposește de mai multe ori, reconstituind atmosfera tipic burgheză a unei familii, pentru care munca, onestitatea, dar și confortul vechilor familii de intelectuali erau la ordinea zilei. Mama a urmat la timpul său școala călugărițelor de la Notre-Dame, tata descinde dintr-o familie nobiliară, iar cărțile și pianul sunt elementele ambientale în care fetița lor este crescută de mică. Intervin însă răsturnările bulversante aduse de cel de al Doilea Război Mondial, când „mânia proletară” le aduce în casă pe șeful Securității, care îi deposedează pur și simplu de locuință, mutându-i undeva într-un cartier periferic, într-o casă igrasioasă. Hărțuit necontenit de Securitate, apăsat de grijile slujbei și ale familiei, tatăl este cea dintâi victimă a regimului, pentru ca apoi și alte schimbări să-și pună amprenta asupra existenței familiei. Șansa tinerei fete este sârguința la învățătură, școala unde învață beneficiind de prezența unor profesori remarcabili și a unui mediu îmbibat de cultură, în care lectura cărților este esențială, astfel că atunci când se îndreaptă spre Clujul universitar spre a se înscrie la Medicină, tânăra noastră va prefera Filosofia, cu secundar Psihologie-Pedagogie, secție pe care o absolvă cu rezultate strălucite, permițând pe viitor obținerea doctoratului. Prin fața ochilor noștri defilează, în ralanti, toți profesorii care au lăsat urme durabile în viața sa, din rândul cărora nu lipsesc nume ca D.D. Roșca, C. Daicoviciu sau N. Kallos și Călina Mare, cei care au jucat în anii ’60 un rol decisiv în formarea unor generații de studenți de mare calitate din zona umanistă. Cel dintâi capitol este intitulat în consecință Oameni, întrucât aceștia sunt cei care creează și determină orientarea profesională a tinerilor, efortul creator al cărora va lăsa urme puternice în formația generațiilor următoare. Urmează apoi cel de al doilea, intitulat Locuri, și încet-încet facem cunoștință cu toate acele momente esențiale din viața sa care au așezat-o statornic într-un loc sau altul, căci locurile în care a trăit și s-a rugat un om devin „Locuințele amintirii”, cum spunea Blaga. Casele sunt până la urmă foruri de trăire intimă, deoarece ele ne ascund și ne protejează viața. Autoarea va vorbi astfel de locuri magice, „de poveste”, precum de Arcadia copilăriei, dar și de locuri malefice, ciudate, bune sau bântuite, de cele cu ghinion sau de cele „cu suspin”. Autoarea ne face atenți la spațiul pe care-l locuim, dar și la oamenii cu care-l împărtășim, deoarece traumele de fiecare zi ne determină atitudinile și acțiunile viitoare. Spre a fi mai convingătoare, vom avea ocazia să plonjăm într-un timp al rememorărilor, însoțind-o pe autoare în drumul ei de la casa părintească de la Beiuș, până la cuibul familial pe care și-l întemeiază la Cluj. E vorba de un drum lung și edificator, un drum al muncii și continuei perfecționări. Este momentul în care viața intelectuală clujeană ocupă un loc prioritar în economia expunerii, și când personalități clujene dintre cele mai felurite dobândesc, prin spusa autoarei, o aură mitică și legendară sui-generis, întrucât lor li se atribuie prerogativa de îndrumători și modele pentru cei care doresc să se pună în slujba binelui general. Lista aceasta, a acestor „repere” culturale și comportamentale, este una dintre cele mai simptomatice, întrucât contactul cu ele a jalonat în fapt și formația și orientarea profesională a autoarei. În mod firesc, Obiceiurile însușite în familie, apoi în viața universitară vor trage greu în cumpănă pentru cei care urmăresc un scop nobil, iar nu unul conjunctural, deturnat de meschinărie și machiavelism. O sumedenie de Întâmplări decupate din viața oamenilor cu care vine în contact o pun în gardă asupra sensului iluzoriu al destinului uman pe cale de a friza eșecul sau mediocritatea morală. Sensul reversului stă în „nopțile spiritului”, adică în cultivarea neîncetată a pasiunii, a respectului pentru muncă și pentru valorile umane responsabile. Sunt pagini de bună calitate în care autoarea face inventarul relelor înnăscute și a celor dobândite de societatea românească postdecembristă, în sânul căreia detectează cele mai infecte pasiuni, precum pasiunea pentru haos, pasiunea pentru inutil, pasiunea pentru autodistrucție, pentru lăcomie, pasiunea pentru a fraieri și, nu în ultimul rând, pasiunea „pentru nemurire”, care transformă pe mulți veleitari în grafomani redutabili, adică „pasiunea de a te face de râs”. Cei mai mulți exhibiționiști de acest gen: „N-au școală, n-au rușine, n-au cultură”, și sunt promovați tocmai de oameni care au ajuns la rândul lor în posturi care nu li se potrivesc și pentru care nu fac niciun efort de a le merita. În chip firesc, mahalagismul național a ajuns să capete forme paroxistice, și exemplele numeroase la care recurge sunt extrem de concludente, încât concluzia firească este exclamația: „Ce bolnavă e, Doamne, societatea noastră!” Pentru identificarea tarelor și a bolilor lumii noastre contemporane, autoarea recurge la o mulțime de metode de clasificare, identificând în organismul nostru social și politic focare de infecții dintre cele mai diverse, inclusiv unele extrem de periculoase, cum ar fi: distrugerea tradiției, distrugerea încrederii în stat, distrugerea psihicului național prin cultivarea de către televiziuni a programelor alarmiste, a propulsării antimodelelor, a tot ceea ce este deformat, nerușinat, penibil, a maniei surogatului și neîmplinitului, a derizoriului funcțional, a maniilor șantajiste, a proliferării cazurilor de dedublare, bârfă, ingratitudine, nerușinare, furt, minciună, trivialitate. Partea cea mai cumplită care însoțește acest trist spectacol al decăderii umane este atentatul împotriva limbii române, siluirea sintaxei și a gramaticii, marginalizarea culturii și a valorilor profesioniste. Cartea Stelei-Maria Ivaneș este o carte amară, o carte care îți produce un real vertij, deoarece te obligă să accepți cruda realitate a traiului nostru zilnic, punându-ți în față oglinda blestemățiilor secolului și a promotorilor acestei politici sinucigașe, care va avea repercusiuni dintre cele mai grave asupra viitorului țării și al copiilor noștri. Pentru caracterul ei de pedagogie socială, cartea, care beneficiază de o regie proprie, cu numeroase referințe culturale topite inteligent în structura și fluxul narativ, ar putea fi denumită drept „carte românească de învățătură”, iar pe autoarea ei drept un Cato nemilos și inclement al zilelor noastre.

Autor: Mircea Popa