Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poemul – Itaca spiritului unui artist

Poemul – Itaca spiritului unui artist

August 2015

În Colecţia „Poeţi Laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie «Mihai Eminescu»”, Editura Paralela 45, 2014, se mai înscrie un nume de referinţă al spaţiului literar contemporan, şi anume poetul clujean, care nu mai are nevoie de nicio prezentare, Ion Mureşan. Volumul Poezii reprezintă o colecţie lirică impresionantă ce aglutinează texte din cărţi distincte: Cartea de iarnă, Poemul care nu poate fi înţeles, cartea Alcool, şi este însoţit de o postfaţă semnată de Al. Cistelecan.

Poemele sunt construite printr-un joc de volumetrie, unele cu aspect amplu narativ, altele miniaturale – toate converg spre un onirism indistinct şi sunt parte dintr-un corpus compact, reprezentând un întreg ce redă o personalitate lirică aşezată, formată, maturată. Colecţia de poeme sub semnătura lui Ion Mureşan este subordonată principiului nedeterminării al lui Heisenberg, care nu vizează neapărat ininteligibilul, ci „imprevizibilul”, o poetică asupra căreia lectorul avizat trebuie să mai zăbovească pentru a denuda sensurile care guvernează acest tip de lirism. 

Ion Mureşan scrie un poem antimetodic, orientat în direcţia gândirii antimetodice a lui Paul Feyerabend: „Nu am o «metodologie». Fiecare poem e, pentru mine, o experienţă nouă. Trăirea nouă nu intră în om metodic. Intră pe căi mereu noi”, afirmă poetul într-un interviu acordat lui Gellu Dorian cu ocazia obţinerii Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. 

În prim-plan stă creaţia, poemul decupat din real, poartă însemnele cotidianului şi este marcă a firescului. Versul este notaţie, instantaneu, confesiune, reprezintă imediatul cuprins în idee: „Toată viaţa am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare” (Poemul despre poezie). Poemul este iluzia, himericul ce îşi construieşte lumea din „bezna” diurnă, iluzoriul se alcătuieşte mirabil şi devine o constantă în poem: „grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori/ când adormeam”; „Trecea glasul surorii singur prin încăperi./ Acest tron întunecat în mijlocul plantaţiei/ iar poetul e ca un iaz vânăt toamna -/ puterea lui e departe de el” (Glasul).

Grupajul glisează dinspre planul real spre planul ideal, prin transcenderea în şi prin idee. Volumul lui Ion Mureşan este oarecum atipic; poetul redimensionează frazarea lirică, poemul nu mai e poem, este o infuzie de trăirism, de conceptualizare, depăşind graniţa sentimentalului, a exacerbării eului, nuanţând o poetică a unei altfel de vederi, reconfigurând realul: „Aşadar reîmprospătarea memoriei: - Voi ridica din/ stirpea ta/ un abur subţire nu va face niciun rău/ ci bun ca o ştire falsă”; „Ay nici lucrările zeilor nu-s atât de superbe ca o mare/ cultură în declin/ formele perverse şi hermafrodite se înmulţesc asemeni celulei/ canceroase”; „într-o bună zi te uiţi în oglindă şi vezi ca o negură deasupra/ unei mlaştini/ apoi trăieşti mulţumit că ţi-ai văzut glasul”. 

Poetul ne demonstrează, prin acest holos liric, cât de dinamic şi proteic este genul, extrăgând din logos substanţa: „Vorbesc din propria-mi piele, singura care îmi stimulează/ ambiţia de a huzuri/ oferind cuvintelor un fel de demnitate cu pori şi delicate/ firicele de păr” (Înălţare la cer). Sisific, cu migală şi răbdare, poetul construieşte poemul, strângând etapă cu etapă, adunând conştiincios, asemenea lui Isis, trăiri şi cuvinte, căutând cu febrilitatea artistului prin istorii şi istorisiri, realcătuindu-se la modul mirabil şi armonic: „Cutare şi cutare fenomen sufletesc se pierde, iar/ cutare şi cutare organ nu se pierde şi totuşi/ gol şi înfricoşat în faţa oglinzii îmi strâng trupul în braţe./ (...)/ îmi bălăcesc degetul în conştiinţă la fel de uşor ca într-un/ borcan cu iaurt/ şi amestec până se face moale, moale, moale/ În plină amiază un om stă gânditor se scarpină în cap şi/ scuipă în propria memorie ca într-o/ fântână părăsită”. Ion Mureşan ne poartă prin toate etapele devenirii lirice, de la forma clasică a poemului, spre simbolismul macedonskian, traversând prin anticamera expresionismului şi a modernismului, poetul se distinge prin noutatea expresiei poetice şi prin viziunea originală a verbului: „Îl vom mai vedea pe acest om mai spre sfârşitul poemului/ sub forma unui roi de musculiţe de oţet/ cum intră şchiopătând pe porţile culturii”. Crezul poetic este singular, poemul se dematerializează, este evanescenţă, este himericul, iluzoriul bine camuflat într-o dialectică a trăirii: „oricum, eu stau în faţa crezului poetic ca în faţa unei femei/ fără piele/ ce îşi pudrează venele”. 

Artistul se eliberează de ignoranţa universală, scapă de autoalienare prin echilibrul pe care îl oferă poeticul, mântuindu-se prin autocunoaşterea de sine: „Poezia menţine echilibrul între raţiune şi corp”. Poetul se angajează într-un dialog reconstructiv, cu forme ale prezentului steril, arătând o disponibilitate oarecum voalată de a reevalua trecutul. Ion Mureşan anulează forma şi figura clasică a poemului, ajungând spre informal, spărgând unitatea discursului, pactizând cu ironia. Se creează „efectul de distanţare”, definit ca atitudine critică faţă de realitate, ca analiză rece a problematicii sociale: „În ultima vreme scrisori tot mai insistente îmi cer să hotărăsc/ vârsta la care voi înnebuni/(...)/ Iată ce am ştiut dintotdeauna: cei care îşi mărturisesc puterea/ o fac prin mirosul de animal sterp./ Iată ce am învăţat: încă fiind copil se prevăzuse că trebuie/ să trăiesc o întâmplare,/ apoi în şcoala primară literele înfloreau pe hârtie la fel cu/ micile pete de rujeolă/ (...)/ Ay, trup al meu, astfel stai tu în lume ca o fiertură colorată/ clocotind într-o căldare de preţ!”

Temele predilecte ale prezentei colecţii sunt dualitatea fiinţei, a reflectării existenţiale. Poemul lui Ion Mureşan este o reflectare a gândirii lui ascunse, o compactare între irealitate şi cotidian, creându-se o simbioză între cuvinte şi reprezentarea lor semiotică: „Oh, dă-ne nouă puterea să plângem: ştiinţele/ nu mai înfloresc,/ artele, pe mari porţiuni, se usucă!” Corpusul liric aminteşte de celebrul tablou al lui René Magritte, Trădarea imaginilor, în care este reprezentată o pipă însoţită de notaţia artistului belgian: „Aceasta nu este o pipă”. Afirmaţia ar putea fi tradusă de Ion Mureşan prin mărturisirea: „Eu nu scriu cărţi de poezie, eu scriu poezii”, sau Acesta nu este un poem, ci imaginea poemului, sau prin versul: „Dar poezia refuză să mai intre în poem” este, în esenţă, acceptarea reprezentării înseşi, o subminare ludică, o ironie ce nuanţează în subtext, disoluţia dintre semnificant şi semnificat, o găselniţă ce tinde să erodeze percepţia cititorului obişnuit cu alte forme de reprezentare. Poetul accentuează problemele existenţei, ale realităţii, prin utilizarea unui iluzoriu al imaginilor, defrişând, hermeneutic, cotidianul: „Nu am decât o singură prejudecată – realitatea”. Lirismul lui Ion Mureşan este alcătuit din idei ce nu ascund nimic, dimpotrivă, demistifică sub forma dicteului automat, al visului, fiinţa, tulburările interioare ale insului contemporan, prin imagini-matrice. Versul reprezintă o tranziţie între stare şi ne-stare, între trăire şi expresia trăirii, o aprigă privire spre lume, splendidă ironie: „grumazul meu stă între poem şi cauza sa”, „Piară fiecare în averea lui -/ mesele sobre două trei fructe exotice pe platoul argintat/ şi tot atâtea bucurii şi tot atâtea cuvinte/ mişcările ridicole ale tacâmurilor în aerul închis/ şi cuvintele încăpăţânate care nu se mai decojesc”, „trupul meu îmbătrânit într-o neagră dantelă îl înfăşor/ şi uitându-l pe veci, îl renasc”.

Desubstanţialitatea universală, dezordinea, timpul ireversibil se coagulează în imaginarul poetic, iar poetul se descoperă singur „în imensitatea indiferentă a universului, din care numai întâmplător a apărut. Universul, care este surd la muzica sa, indiferent la speranţele sale, ca şi la suferinţele sale” (Jacques Monod): „Nu mai departe/ la 17 ani am avut ideea unui poem:/ statuia poetului sculptată într-o stâncă de pâine, spânzurată/ cu un ştreang/ de poarta unei fabrici; îndrăgostiţii scrijelesc cu briceagul/ pe pieptul poetului, de exemplu:/ GHIŢĂ+MONY=IUBIRE./ Muncitorii ies de la lucru./ Cu mâinile dibace rup braţele, picioarele, smulg capul poetului”. Poemul redă sintaxa singurătăţii fiinţei în Univers, însă criza existenţială, dacă există o asemenea criză, nu este trăită lancinant: „Eu duc pe umăr steagul singurătăţii”, „nu se văicăreşte destinul în mine”, „de nu mai avem un înăuntru al nostru,/ şi nu mai avem un afară al nostru” (Acoperişul). Poetul – un Orfeu modern – îşi întoarce privirea înspre un timp imemorial, apus, cuprins într-un joc lingvistic inedit: „Eu am întors capul şi asta ar fi trebuit să fac/ de la bun început/ (...)/ Degete de sticlă pe sticlă,/ Sticlă între degete de sticlă,/ Buze de vin negru pe vin,/ Vin între buze de vin negru” (Orfeu). 

Poemul lui Ion Mureşan e o redare a formei brute, neşlefuite, din care irumpe ideea, este o cetate, Itaca spiritului spre care poetul – în ipostaza unui Ulise contemporan – se întoarce mereu, o matrice sacră, o cosmogonie, dar şi o reeditare a existenţei. Întregul volum devine o amplă viziune asupra condiţiei nefericite a poemului, deopotrivă a poetului: „Căinţa atât de proprie bătrânilor, smintelile/ cavalereşti/ într-o cămăruţă din spatele hotelului le-am/ abandonat,/ făcând cunoştinţa unei inimi superioare, unei alte/ viziuni asupra poeziei” (O viziune asupra poeziei); „Eu lucrez la poemul care nu poate fi înţeles./ El este o piatră neagră şi lucioasă/ din care brusc începe să crească părul aspru” (Poemul care nu poate fi înţeles); „Ridică sabia ruginită de pe groapa cu sânge, Isuse,/ şi întoarce-te în Itaca!”

Prezentul op, sinteză a creaţiei lui Ion Mureşan, reprezintă un joc inteligent, construit cu o seninătate pe alocuri ludică, alteori gravă, deprins a resemantiza mituri familiare, prin perspective şi referinţe culturale neaşteptate.

Autor: Imelda Chinţa