Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Rostul şi împlinirea

Rostul şi împlinirea

August 2015

În toate există un rost şi o împlinire. Rostul îl are povestitorul cu întâmplările câte sunt ale lui, iar împlinirea este adaosul la memoria ascultătorului, care la rându-i devine povestitor. Astfel, memoriile personale devin colective, iar istoria le adună întru neuitare.

Am începe cu o concluzie la care am ajuns citind cartea doamnei Maria V. Croitoru, „Povestirile Caterinei”, Editura Singur, Târgovişte, 2015. Pentru asta însă, e tocmai bine să facem apel la o întâmplare rămasă întreagă şi venind ea dintr-o copilărie oarecum aidoma celei a domniei sale:

Eram noi prin clasa a treia credem, undeva într-un sat din Mehedinţiul acelor vremi, pe când învăţam să facem fluiere din ramuri de salcie, iar noaptea suflam în ele să aducem luna la fântâna unuia, Gonciulea, şi să o vedem cum se scaldă ea în jgheaburile scobite dintr-un trunchi de salcâm. Ei, şi când binevoia dumneaei, luna, să se lase pe luciul apei vag tremurânde ce şuşuia în acele jgheaburi, noi, cu nişte nuiele lungi înflorite, o tot bâzdâcăiam de colo colo închipuindu-i mâini, picioare, ţâţe, alea alea până ne apuca dimineaţa de proşti ce eram, iar luna se sătura de noi ca de mere pădureţe. Într-una din acele dimineţi timpurii, l-am văzut noi pe unu’ îmbrăcat în verde fugind de-i sfârâiau călcâiele, sărind peste jgheaburile cu pricina şi aruncând apa afară din ele cu lună cu tot, dând-o cu capul de toţi bolovanii aflători pe-acolo, după care s-a făcut ceaţă printre arborii dealului în sus. „Ce-a fost asta?” am întrebat nedumerit şi speriat foarte. „Un drac verde”, mi-a răspuns unu’, Conca, de printr-a şaptea, ins destupat şi care vorbea mereu „în poante”, iar noi nu ştiam ce-s alea. Şi, până să ne mai dumirim, au trecut în fugă sărind peste jgheaburi ca la vo patru inşi în ţoale albastre, nălucind tot aşa pe urmele dracului verde. „Păi, ăştia?” „Alţi draci care au băut cerneală în loc să înveţe să scrie cu ea”, a zis Conca scuipând într-o parte. În după-amiaza acelei zile au venit de la Raion nişte „tovarăşi” să le explice alor noştri din sat cum e cu colectiva, şi să n-o mai frece, să intre dracului în ea odată dacă nu vor să-i mănânce păduchii şi sărăcia de vii. Mai ales unu’, vârât într-o cămaşă roşie asudată pe la subţiori, se stropşea la lume de ziceai că acum îi sar ochii din cap. „Ăsta cine-o mai fi?” m-am întrebat aşa încât tot Conca să mă audă, dacă, uite, se prilejuise şi el pe-acolo. „Un drac roşu”, mi-a sâsâit el în ureche, iar eu m-am speriat foarte, închipuindu-mi că într-o zi întâlnirile noastre cu luna la jgheaburile fântânii lui Gonciulea n-o să mai fie o taină pentru nimeni.

Revenind la cartea doamnei Maria V. Croitoru, spunem: genul acesta de literatură memorialistică are sens şi rost atât ca mărturie despre omenescul sub vremuri, cât şi ca valoare estetică, dacă ştiinţa şi talentul semnatarului plătesc tribut pe măsură timpului evenimenţial.

Întâmplările din carte pot fi comune la un moment dat – mulţi au trăit asemenea grozăvii ori poate şi mai şi – dar ce admirăm noi, cu nedisimulată satisfacţie, este tocmai felul cum autoarea, prin concizie şi acel vag parfum de poezie specific marilor condeieri, ştie să brodeze pe mucavaua timpului istoric, lumina şi conturul unor pagini de mare forţă expresivă.

În „Povestirile Caterinei”, ca de altfel la încă vreo câţiva prozatori contemporani foarte buni şi care şi-au făcut din genul ăsta de literatură un fel de azimut – i-aş aminti aici pe Ioan Barbu, Ana Calina Garaş ori Lucian Gruia, ca să vă dau numai câteva exemple – timpul şi vitregia umblă de mână zornăindu-şi lanţul suferinţei printr-o lume cu nimic vinovată de a se fi născut între leagănul numai fiori al credinţei şi iubirii de neam, şi partea întunecată a urii venind din alte pustii meleaguri.

Rezumând, între dorinţa mamei: „Roagă-te să pot muri!”, din UN VIS ÎNGROZITOR, şi cutia ascunsă sub Dealul Mare, din COMOARA, este un ogor de lacrimi şi speranţe peste care pluteşte benefic-izbăvitor duhul şi măiestria unei excelente prozatoare.

E atâta viaţă şi trăire la absolut toate cotele în această carte, încât conchidem noi la rându-ne, aidoma domnului Grigore Popescu în prefaţă – „La cât mai multe, Doamnă Maria Croitoru!”

Autor: Mihai Antonescu