Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Amprentele inimii

Amprentele inimii

August 2015

Învăluiţi de o reverie dulce-amară, întoarcem „roata vremii” pentru a reconstitui figura emblematică a celui care a fost Valentin Meseşan, dar şi pentru a ne reaminti câteva dintre armoniile poeziei sale, armonii rarisime graţie limpezimii şi simplităţii lor tulburătoare.

Cei care l-au cunoscut îşi amintesc, cu siguranţă, de o anumită eleganţă vestimentară, de rostirea lui ceremonioasă, de intonaţia şi gesturile bine controlate ce însoţeau memorabilele intervenţii din cadrul Cenaclului Literar „Silvania” (1992-2002). Prietenii îi spuneau „Contele”, fiindcă descindea, pe atunci, la Zalău, parcă direct din „Craii de Curtea-Veche” (mult îndrăgitul roman al lui Mateiu Caragiale). Era un alt Paşadia Măgureanu, rătăcit la apusul veacului douăzeci, fascinat de boema agonizantă şi hotărât să-i smulgă vieţii – cu orice preţ – faustiana clipă. A trăit „fericit în nefericirea lui” (Marin Preda), pendulând între cer şi pământ, iubind cu aceeaşi exuberanţă (şi în egală măsură!) Femeia şi Poezia...

Cuvintele alcătuiesc fiinţa poetului Valentin Meseşan, mai întâi, în Anotimpurile iubirii (1997), plachetă ce consemnează debutul său editorial. Sunt versuri de o muzicalitate suavă, pline de patos, presărate cu ornamente stilistice, dovedind o migală de bijutier. De altfel, tandrele poeme sunt scrise, într-o proporţie copleşitoare, sub genericul Cântec (specie literară reprezentată în lirica noastră de Alecsandri, Coşbuc, Goga şi, nu în ultimul rând, de Nichita Stănescu). Întâlnim şi un laitmotiv, „pasărea Cântec” ce străbate, cuprinsă de un dor nemărginit, stihurile cu iz folcloric: „Pasăre albă de cer/ cu destin înalt, stingher/ şi cu ochii de tăciune/ şi cu aripi din foi sune/ lasă-ţi cântecul în lume.../ arde-te apoi în soare/ zbor naiv, rană ce doare/ până pe cer ochiul moare/ şi se face lacrimă.../ şi se face patimă.../ fără cântec eşti pustie/ fără zbor eşti lut – de vie – / de care doar cuibul ştie.../ dar mai stinge-te cu-n cântec/ să-l pun pe suflet descântec/ şi pe pruncul încă-n pântec...” (Cântec pentru Pasărea Cântec). Obsesia Cântecelor e un semn că fostul profesor de limba şi literatura română considera Poezia drept o muzică originară, similară cu aceea a miticului Orfeu. Ba mai mult, pentru el Poezia însemna nu doar muzicalitate, ci şi imagine, prozodie, metaforă, culoare. De aici şi frecvenţa unor epitete cromatice, străjuite de azurul însetatului de absolut: „speranţă albastră de cer”, „iluzii albastre”, „lacrimă albastră”, „ninsori albastre”, „albastrul de zeu” etc. Remarcabile sunt, apoi, inovaţiile lexicale (marca Valentin Meseşan), inovaţii ce denotă faptul că era deopotrivă bun cunoscător şi artizan al limbii române: „am drumuit (prin stele)”, „îţi voi hoţi (o stea)”, „(vine vremea) vremuită” ş.a.

Şi totuşi, dincolo de toate acestea, chintesenţa imaginarului poetic rămâne Femeia. Majoritatea creaţiilor sunt ode galante în care eternul feminin e, rând pe rând, „mare adâncă”, „fulger (vegetal)”, „zeiască frumuseţe” etc. S-ar părea că nu atât recuzita („cerul”, „luna”, „stelele”, „izvorul”, „pădurea”), cât starea de suflet e una, prin excelenţă, romantică. Visul de iubire ia amprentele inimii, purtând pecetea îndelungatelor şi înfriguratelor aşteptări: „aşteaptă-mă, cândva tot o să viu/ mai măsurat de vreme şi de iele/ în inimă cu aur din pustiu/ şi-n păr cu-argintul zăpezilor rebele...// şi sunt târziu, umil de-atât păcat/ de noapte ochiul otrăvit se stinge.../ am drumuit prin stele, dar nu sunt înstelat/ şi-albastrul ce-am cules îmi putrezeşte-n sânge...// dar dacă vrei rătăcitor străin/ stelar nebun şi-n păr cu iz de vânt/ aşteaptă-mă cu-arzând paharul plin/ şi-n ochi cu o lumină fără de cuvânt...// ţi-oi înflori atunci poteca sub picioare// din cerul prea bogat îţi voi hoţi o stea/ în păr ţi-oi pune toamnă şi-n lacrimă-ntrebare/ şi-n inimă... cât larg mi-o rămânea” (Cântec XVIII).

Meticulos cumpănită, tumultuoasă şi pasională, Anotimpurile iubirii rememorează prin intermediul versului clasic, alb sau liber vârstele Poeziei şi implicit vârstele Poetului. E o carte romanţioasă, înfiorată de „primele iubiri”, de cavalcadele haiduceşti, de frumoasele iluzii ale tinereţii pierdute în vâltoarea anilor.

Scurgerea ireversibilă a timpului asediază versurile din Arhiva cu tăceri (2002), estompând vitalismul şi ardoarea Cântecelor de altădată, îmbrăcându-le în odăjdii de ceară. Locul însoritelor incantaţii îl iau fie litaniile în surdină, fie solemnele poeme în proză: „Trupul mi-l simt ca un hârb de timp prin care mai curge nisipul sterp al amintirii... Şi prin ceaţa unei vremi nenăscute încă zăresc un tărâm şi acelaşi cal cenuşiu şi surd, complice cândva la toate gesturile acelea năvalnice, adulmecă noroiul, legat de ciotul unui trunchi şi din ochi îi curge colbul potecilor sfărâmate cândva sub copite...” (xxx). În liniştea premonitorie, se năruie vise şi speranţe deşarte, pustiind iubirile şi însingurându-l pe mult încercatul poet: „cuvintele-n clepsidră s-au scurs încet, zadarnic/ şi buza ce ardea acum e mută/ din plopii altor vremuri se scutură amarnic/ iubirile cu tâmpla lor căruntă...” (Pier catedrale). Printre albe tristeţi, dezamăgiri oarbe şi umbre ale trecutului, încă mai stă de veghe Femeia: „ochii iubitei/ două anotimpuri/ inima-ntre ele/ un martir târziu” (xxx).

Rod al deplinei maturităţi artistice, a doua plachetă (şi, din păcate, ultima) semnată de Valentin Meseşan aduce ca elemente de noutate laconismul rostirii, lirismul rarefiat şi subtila parabolă: „Paznicul viei nu bea niciodată vin/ şi era prieten bun/ cu făt-frumos şi cu fata împăratului/ de câte ori îi chema veneau.../ trecu aproape vreme de-o poveste/ şi-n timpul celei de-a doua furtuni/ în inima lui adormise un glonţ/ peste privire i-au trecut/ şenile roşii/ paznicul a murit cu vie cu tot/ porunci roşii au şters orice identitate/ făt-frumos şi fata împăratului/ s-au rătăcit printre viile altor împărăţii (Timp rănit)”.

Chiar dacă Valentin Meseşan s-a aşezat de mult, la „masa umbrelor”, ni se întâmplă, deseori, în fapt de seară, să-i auzim pasul apăsat, să-i zărim silueta şi pălăria trasă pe-o sprânceană. Purtăm cu noi, îndoliate, nostalgia Poetului şi, mai ales, a Poeziei lui; o Poezie în albia căreia Dragostea n-a secat niciodată... 

Autor: Marcel Lucaciu